Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 16
1. Regionalismul şi rivalismul trebuie să dispară pe veci dintre toţi copiii lui Dumnezeu, din orice confesiune ar face ei parte. Acestea sunt două prăpăstii în care se zbat de veacuri cei mai vechi, ca şi cei mai noi zişi creştini.
2. Oricine a alunecat în aceste prăpăstii, să se trezească îngrozit şi să se salveze neîntârziat din ele, fiindcă acestea sunt zonele satanei, anticamera gheenei.
3. Regionalismul este o îngustime, rivalismul este o crimă. Una ducând la alta – amândouă duc la iad, căci prima face discriminare între fraţi, iar a doua otrăveşte orice dragoste şi colaborare în Hristos.
4. Trebuie să formăm indivizi desăvârşiţi, creatori desăvârşiţi, credincioşi desăvârşiţi. Dar aceasta încă nu i de-ajuns. Şi lumea are aşa ceva.
Ci noi trebuie să facem mai mult. Să facem saltul spre o conştiinţă mai înaltă, să ajungem la conştiinţa de grup.
5. Trebuie să ajungem la o contopire a conştiinţelor individuale, a gusturilor individuale, a eforturilor individuale, pentru a deveni cu toţii o conştiinţă mare, unică şi sfântă.
6. Când ajunge să se formeze undeva această conştiinţă, ea este cea mai înaltă, mai creatoare şi mai divină dintre toate… Este cea pentru care S-a rugat Mântuitorul în cea mai sfântă şi mai din urmă petrecere cu ai Săi: ca toţi să fie una.
7. Numai din această stare ucenicii Domnului puteau fi în măsură să împlinească mântuitoarea şi eterna operă pentru care fuseseră chemaţi, aleşi şi pregătiţi (In 17, 21).
Şi numai din această stare vom putea fi şi noi găsiţi cu adevărat vrednici de încredere şi puşi în slujba Lui (I Tes 2, 4).
8. De această condiţie a ucenicilor lui Hristos depindea credinţa şi mântuirea lumii, adică venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi împlinirea planului divin. Ei au realizat între ei şi între toţi cei ce i-au urmat o conştiinţă eliberată de orice regionalisme şi de orice rivalităţi.
9. Cât de una erau toţi credincioşii dintâi între ei, din orice regiune, din orice seminţie şi din orice categorie ar fi făcut parte!
Hristos Iisus, Domnul nostru, anulează toate aceste deosebiri dintre ai Lui.
10. Oricine agită şi cultivă, sub orice formă, deosebiri şi bănuieli printre credincioşii lui Dumnezeu – este un lucrător rău şi o unealtă vrăjmaşă. Domnul Iisus a venit să nimicească aceste deosebiri – şi, prin cunoaşterea Sa, le-a şi nimicit pentru cei ce Îl cunosc şi Îl iubesc pe El. | Continuare »
Curaj, trudit semănător,
nu deznădăjdui pe cale,
oricât de greu e-al tău ogor
sporeşte-ţi râvna muncii tale!
Împrăştie-ţi tot mai cu-avânt
sămânţa bună şi curată
pe ploi, pe arşiţe şi vânt
c-o-ncredere nezdruncinată.
Chiar dacă-i prea mult loc pietros
sau spinii-i vezi crescând prea tare,
sau corbi prea mulţi strângând folos
– tu seamănă fără-ncetare!
Căci semănând neobosit
– pierind ce-i rânduit pieirii –
va creşte rodul însutit
al harului şi-al nemuririi.
Chiar dac-arunci sămânţa ta
scăldată-n lacrimi şi-n sudoare,
trudit semănător, nu sta,
destul e Mâine Sărbătoare.
Căci nu va fi mai minunat
şi-n Cer cunună mai slăvită
ca pentru-acel ce-a semănat
cu mâna mai bătătorită!
Traian Dorz, Cântări de drum
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditații la Apostolul din Duminica a 21-a după Rusalii
„Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de Lege“ (Galateni 2, 20).
Când am zidit în sufletul nostru o casă pentru Domnul, noi am stricat din noi casa păcatului, locuinţa lui satan şi culcuşul stricăciunii.
Alungându-l pe diavolul din inima noastră, noi trebuie să aruncăm pentru totdeauna şi în totul, împreună cu el, şi toate lucrurile pe care le-a avut el în noi.
Poftele lui, patimile lui, păcatele lui, apucăturile lui, obiceiurile lui, armele lui, tot ce este al lui şi de la el noi trebuie să aruncăm hotărâţi şi pentru vecii vecilor din toată fiinţa noastră. Fiindcă numai aşa noi vom putea păstra în casa inimii noastre pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, iar împreună cu El darurile Duhului Sfânt şi virtuţile curate şi sfinte prin care ne păstrăm mântuirea ce ne-a adus-o El.
Dar dacă în timp ce spun că am devenit un om nou, un locaş nou pentru Iisus, eu totuşi umblu tot în faptele vechi, sunt un mincinos,
şi în timp ce mă laud că sunt credincios, iar în viaţa mea nu se vede nici o schimbare duhovnicească,
şi în timp ce spun că cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi îl propovăduiesc altora, şi eu totuşi umblu în lăcomie şi în minciună, trăiesc în ceartă şi în ură cu vecinii sau cu fraţii, mă ocup cu învinuiri şi cu uneltiri contra altora,
atunci nu mă arăt eu oare ca un călcător de Lege? Şi nu zidesc eu oare din nou în mine şi încă mai puternic locaşul diavolului pe care îl stricasem, casa păcatului pe care o dărâmasem, cuibul şarpelui pe care îl împrăştiasem înainte?
O, cum îşi bate diavolul joc de astfel de credincioşi! Cum îşi râde satan de astfel de viteji! Şi cum Se leapădă Hristos de astfel de făţarnici şi nevrednici înşelători şi înşelaţi!
În Dumnezeu nu există şi da, şi nu.
Nu există astăzi da, şi mâine nu, iar poimâine iarăşi da.
El ceea ce S-a jurat că nimiceşte a nimicit. Şi ceea ce a jurat că ţine a şi ţinut, după cum este scris: Domnul a jurat şi nu-I va părea rău (Ps 109, 4). | Continuare »
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 15
1. Dacă unde sunt doi puterea creşte – când este vorba de mâini ori de umeri –, atunci acelaşi lucru se petrece şi unde sunt mai multe creiere şi mai multe inimi.
2. Dar în nici un sector al vieţii lumeşti nu s-a putut face niciodată cu adevărat o contopire deplină şi durabilă măcar între doi creatori mari. Ori între doi împăraţi puternici, ori între două forţe uriaşe.
Acest lucru numai Hristos îl poate face. Şi numai El îl va şi face, la vremea Lui.
3. Numai Duhul lui Hristos a putut şi va putea face ca acei doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, apoi folosul celuilalt şi numai în urmă – sau nici în urmă – folosul său personal.
4. Dacă tindem spre frumosul ideal al unităţii în Hristos, nu numai că trebuie să ne realizăm pe noi înşine în fiecare fel şi în fiecare zi, spre a ajunge cât mai curând la acel nivel sfânt – ci trebuie să luptăm cu orice influenţă străină care ar diminua şi ar deteriora elanul nostru frumos.
5. Când ne este trează şi vie conştiinţa specificului nostru biblic, atunci îndată vedem şi cunoaştem nu numai ceea ce este curat şi sănătos al nostru în Hristos, – dar şi ceea ce este îndoielnic şi străin, păgubitor şi chiar primejdios pentru noi.
6. Să ni se formeze tot mai înalt conştiinţa lui Hristos în noi, fără de care nu vom putea crea nimic de valoare şi de durată, cu adevărat folositor lui Dumnezeu şi lumii.
7. Să fiţi! – apoi să faceţi! Aceasta este prima condiţie pusă de Domnul nostru fiecăruia dintre cei ce L-au urmat ori vor vrea să-L urmeze, de la cel dintâi pas…
8. Cei care sunt preocupaţi numai de a face înainte de a fi ajung nişte îngâmfaţi, prefăcuţi şi răufăcători ai Lucrării lui Dumnezeu, cum au fost atât de mulţi de-a lungul istoriei ei.
9. Trebuie mereu să amintim că ni se cer neapărat cele patru condiţii fără de care nu poţi realiza nici unirea cu Hristos, nici unirea cu semenii şi anume: să muncim cel mai mult, să ne rugăm cel mai mult, să iubim cel mai mult şi să suferim cel mai mult.
10. Toţi marii creatori şi toate marile creaţii au cunoscut şi au realizat aceste condiţii – şi pe cele două din urmă, poate că în primul rând. | Continuare »
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 14
1. În marea lucrare duhovnicească a lui Dumnezeu din lume, fiecare om duhovnicesc şi familie duhovnicească îşi are rânduită de Dumnezeu misiunea sa, după cum într-o oaste pământească fiecare ostaş şi fiecare grupă are locul şi rostul său în planul Marelui Comandament General.
2. În acest loc pe care un om sau o echipă duhovnicească îl ocupă în planul cel mare al lui Dumnezeu – fiecare trebuie să fie pe deplin pătruns de conştiinţa misiunii şi a răspunderii sale faţă de Marele Stăpân ceresc.
3. În această conştiinţă, noi trebuie să ne simţim răspunzători nu numai pentru sectorul care este în faţa noastră, ci şi pentru toată întinderea câmpului de lucru al lui Hristos, cât putem cuprinde.
Atunci ne va durea tot ce nu se face bine şi tot ce se face rău, oriunde, fiindcă prin toate acestea suferă Domnul nostru şi pierde Evanghelia şi împărăţia Sa.
4. Conştiinţa intereselor personale este partea firească a oricărui om lumesc. Conştiinţa intereselor evanghelice este însă dovada unui om duhovnicesc, dovada unui ostaş adevărat al lui Hristos.
5. Dumnezeu va aduce odată vremea ca şi în toate confesiunile creştine să se trezească vie şi înaltă conştiinţa Evangheliei Sale, cum era în vremea primilor creştini.
După atâtea secole de somn evanghelic, Duhul Sfânt va sufla peste toate aceste văi pline de oase moarte şi le va ridica – o mare oştire (Ezec 37, 1-11).
6. Trebuie măcar la sfârşitul vremilor să se petreacă în creştinism, prin puterea lui Hristos şi Lucrarea Duhului Sfânt, fenomenul fericit al revelaţiei generale. Trezirea din somnul uscat al inconştienţei şi al împrăştierilor de veacuri.
7. Atunci se vor dărâma schelăriile, se va înlătura molozul, vor fi arse gunoaiele şi va fi pregătit templul cel nou şi viu al lui Hristos pentru recepţia finală.
8. Până atunci însă, toţi cei în care s-a trezit această conştiinţă trebuie să lucrăm şi să luptăm împreună, spre a-i trezi pe toţi cei din jurul nostru şi a-i ajuta să-şi formeze şi să-şi crească tot mai frumos această conştiinţă a viitorului unic şi veşnic.
9. Avem şi noi şi trebuie să avem o conştiinţă deplin formată a apartenenţei noastre, a Oastei Domnului, la Lucrarea Evangheliei în care ne-am înrolat prin naşterea din nou – şi trebuie ca fiecare dintre noi să-şi desăvârşească această conştiinţă şi să se comporte în totul potrivit ei, – în cuvinte, în atitudine, în toate faptele noastre zilnice. | Continuare »
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 13.
1. Ceea ce lipseşte mai mult sufletului omenesc şi vieţii lumii acesteia este poezia şi cântarea lui Hristos.
2. Dacă toţi semenii noştri, familia noastră, vecinii noştri, locurile noastre, drumurile noastre, adunările şi bisericile noastre ar fi pline numai de poezia şi cântarea adevărată, ei cu toţii şi-ar procura cele mai fericite ceasuri, şi-ar crea cea mai fericită viaţă, şi-ar închega cele mai trainice şi fericite legături.
3. Proza, de cele mai multe ori, produce dezbinări, discuţii, divergenţe… Dar poezia nu. Ea produce numai încântare, înălţare şi bucurie tuturor. Vorbirile, la fel, conţin adeseori lucruri care ne tulbură, care ne deranjează ori chiar ne zdrobesc. Dar cântarea nu. Ea ne încălzeşte, ne mângâie, ne farmecă.
4. Ce înţelept a orânduit Duhul Sfânt şi cele trei cărţi de poeme ale lui Solomon în Biblie! A pus întâi Proverbele, cu înştiinţările vieţii, apoi Eclesiastul, cu zădărnicia lumii, şi numai apoi a pus Cântarea Cântărilor, ca sufletul omului să nu rămână cu gustul amar al neputinţei sale ori cu tristeţea zdrobitoare a bătrâneţii – ci cu elanul fericit al dragostei, al poeziei, al cântării dumnezeieşti pentru care se merită trăită viaţa şi dăruită jertfa.
5. Un adevărat om credincios – care este un om al luptei şi jertfei – este şi un om al poeziei şi al cântării. Cu acestea el reuşeşte să treacă biruitor peste toate prigoanele şi cutremurele vieţii sale.
6. Lucrarea Oastei Domnului este o familie a cântării, o grădină a poeziei, o patrie a dragostei şi lacrimilor.
Cred că nici o lucrare din lume nu mai are o poezie atât de frumoasă şi o cântare atât de dulce ca ea. Aceasta ne face fericiţi nu numai pe noi, ci şi pe alţii.
7. Lacrimile şi Dragostea au făcut poezia şi cântarea noastră să fie aşa. Lacrimile din iubire şi suferinţă – şi iubirea din lacrimi şi jertfă. De aceea să nu ne ruşinăm de lacrimi şi să nu fugim de suferinţă.
8. Iubiţi lacrimile şi răbdaţi suferinţa. Lăsaţi să vă ungă dragostea şi mireasma lor cântările şi poeziile, rugăciunea şi vorbirea voastră cu untdelemnul lor ceresc…
9. Dar şi în ce priveşte poezia şi cântarea, noi n-am avut un drum format gata, un teren desţelenit de alţii. Noi a trebuit să învăţăm mereu şi în privinţa asta numai din inspiraţia Duhului Sfânt şi din munca noastră.
10. Mergem mereu tot pe unde n-am mai fost. De fiecare dată trebuie să căutăm căi şi metode prin care să putem face lucrul nostru tot mai bine. Astfel, de fiecare dată noi trăim nu numai munca, ci şi bucuria unor descoperitori.
11. Păşind mereu numai pe terenuri virgine şi defrişând ogoare pe unde n-a mai trecut răscolitor niciodată un plug evanghelic, constatăm mereu că nici o lucrare din lume nu este nici atât de grea, dar nici atât de frumoasă ca asta de pionierat biblic de la noi…
12. Cine trăieşte această muncă şi această bucurie, numai acela poate înţelege ce luptă divină este aceasta. Dumnezeul nostru, Tu, Care ştii cu cât tremur şi cutremur facem acest lucru fericit şi creăm, dă-ne culesul cu cântări al celor care seamănă cu lacrimi (Ps 126, 5-6).
13. Conştiinţa apartenenţei noastre la o lucrare Evanghelică, trimisă de Dumnezeu cu o misiune specială şi precisă, este o conştiinţă care nu se formează nici repede, nici uşor. Şi nu la mulţi – ci la puţini. Dar cei în care Duhul Sfânt o formează trebuie s-o asculte şi să şi o împlinească înalt şi continuu, prin acte de patriotism evanghelic, de muncă şi luptă eroică pentru Hristos şi Patria Lui.
14. Să luăm exemplu de la marii noştri înaintaşi în ce priveşte conştiinţa naţională. Cât de puţini şi de rari au fost aceştia prin anii îndelungaţi de dinaintea trezirii ei – şi cât de mult au trebuit să lupte până când au reuşit să o trezească şi să o formeze la cei mai mulţi – în vederea marii nevoi care va veni.
15. Cea mai mare parte dintre aceşti vizionari şi eroi a trebuit să moară pentru acest ideal strălucit fără ca să ajungă ei înşişi să vadă împlinirea lui. Dar urmaşii lor ce fericit l-au văzut realizat când a venit vremea lui!
16. Tot aşa este şi azi cu conştiinţa noastră duhovnicească şi evanghelică, după cum era atunci cu conştiinţa naţională. Oricât de puţini suntem acum cei în care s-a trezit această conştiinţă şi care vrem s-o trezim în toţi ai noştri – nu trebuie să deznădăjduim, cu atât mai mult noi acum, ca ei atunci.
17. Să-I mulţumim lui Dumnezeu Care a adus, în sfârşit, şi vremea ca să se trezească şi această conştiinţă în câţiva. Vor mai veni şi alţii curând. O rândunică nu face primăvara, desigur, – dar când vine una înseamnă că nici celelalte nu sunt departe.
18. Va veni vremea că şi conştiinţa evanghelică se va trezi pretutindeni în toţi credincioşii – şi atunci înseamnă că împărăţia lui Dumnezeu va fi la uşi.
Ce fericiţi se vor îmbrăţişa atunci toţi fraţii în Hristos peste toate graniţele prăbuşite dintre ei, – cum s-au îmbrăţişat moldovenii şi muntenii peste Milcovul din 1859. Dar nespus mai mulţi şi mai mult ca atunci, fiindcă acele graniţe[1] au fost de o sută de ori mai multe şi mai grele.
19. Avem şi noi – şi trebuie să avem – o conştiinţă a apartenenţei noastre la specificul înalt evanghelic al familiei noastre spirituale. Solidari cu această conştiinţă, apoi să lucrăm puternic la cultivarea valorilor noastre eterne, care sunt poezia şi cântarea.
20. Realizându-le pe acestea la cel mai divin nivel în Duhul Sfânt, prin ele vom reuşi să facem saltul sfânt al tuturor fiilor lui Dumnezeu şi ai neamului nostru până la această stare din care vom putea primi cu toate porţile noastre larg deschise împărăţia lui Hristos în noi – şi noi vom putea intra pe toate porţile ei larg deschise în ea.
Doamne şi Dumnezeul nostru, grăbeşte această fericită zi! Amin.
Note:
[1] Cele dintre frați
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 12.
1. Orice experienţă cu Dumnezeu este o cântare şi o încântare de fiecare dată, pentru orice suflet care a trăit-o şi o trăieşte cu El.
2. Prin veacuri, Dumnezeu a ridicat în lume mari oameni ai Săi care, prin trăirea şi experienţa lor profundă cu El, au primit şi au cultivat cele două divine daruri care sunt poezia şi cântarea.
3. Dumnezeu a lăsat aceste daruri numai pentru slava Sa şi pentru fericirea creaţiunii şi creaturilor Sale.
Cele mai minunate poezii şi cântări sunt conţinute în Biblia lui Dumnezeu sau în cărţile inspirate din ea.
4. În Sfânta Scriptură, prima poezie pusă pe melodie de cântare este cea din Exod 15, denumită Cântarea Izbăvirii. Moise trebuie să fi compus textul acestei cântări, iar Maria – sora lui, fiind inspirată de Duhul Sfânt – i-a compus melodia şi apoi au cântat-o cu toţii, ca o ofrandă sfântă adusă Domnului pentru marea experienţă prin care trecuseră cu El.
5. Desigur că şi alţi mari şi inspiraţi oameni ai lui Dumnezeu au mai compus şi au mai cântat lauda şi slava Domnului. În urma fiecărei experienţe minunate cu Dumnezeu, cei izbăviţi au simţit nevoia să-I cânte şi să I arate Domnului în felul acesta recunoştinţa lor.
6. Orice om care are o experienţă cu Dumnezeu simte nevoia unei cântări de laudă şi izbăvire faţă de El. E plină istoria de opere nemuritoare pe care le-a ridicat experienţa cu Dumnezeu.
7. Marile poeme ale psalmilor lui David sau ale celorlalţi mari oameni ai lui Dumnezeu de dinaintea lui şi de după el sunt numai poezii şi cântări de laudă şi recunoştinţă din partea tuturor acestor profeţi cântăreţi ori poeţi sfinţi. E plină Biblia Sfântă şi Ţara Sfântă, şi Istoria Sfântă numai de poezia şi cântarea lui Dumnezeu.
8. Chiar şi patria noastră şi istoria poporului nostru are atât de multe opere nemuritoare, care sunt ca nişte poezii şi cântări divine pentru slava lui Dumnezeu, create de recunoştinţa şi experienţa înaintaşilor noştri mari.
9. Ce opere nemuritoare au creat Mircea şi Neagoe sau Ştefan şi Brâncoveanu spre slava lui Dumnezeu, cu Care ei au avut, tot aşa, experienţe frumoase ca şi Moise ori David, ori Daniel… la vremea lor!
10. Toate acestea sunt o dovadă eternă că astfel de opere nu pot fi create decât de o experienţă strălucită şi deosebită cu Dumnezeu.
11. Mânăstirile lui Neagoe de la Argeş ori a lui Mircea de la Cozia, ori ale lui Ştefan din Bucovina, ori bisericuţele din Transilvania şi troiţele din Maramureş nu sunt ele oare tot atâtea minunate şi nemuritoare cântări de laudă şi recunoştinţă ridicate de aceşti mari şi sfinţi creatori – cunoscuţi ori necunoscuţi – care au trăit experienţe neobişnuite şi neuitate cu Acelaşi Minunat şi Puternic Dumnezeu? | Continuare »
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 11.
1. Omul are multe nevoi urgente, are mai ales nevoie de trei condiţii: de pâine, de carte şi de Dumnezeu.
Pâinea îi este necesară de la naşterea lui. Cartea îi este necesară îndată după aceea. Dar Dumnezeu îi este necesar totdeauna .
2. Marea mulţime a oamenilor unui popor sunt lipsiţi în acelaşi timp de toate aceste trei urgenţe: de Pâine, de Carte şi de Dumnezeu.
3. Omenirea aceasta lipsită a avut şi mai are încă mulţi binefăcători care s-au străduit şi se străduiesc să le dea oamenilor lipsiţi pâinea trupului şi să le dea cartea minţii.
Dar oameni care să li-L dea pe Hristos sunt prea puţini.
4. Pâinea este de mare nevoie tuturor, căci fără ea mor trupeşte. Cartea este şi ea necesară sufletului, căci fără ea pier şi rătăcesc în beznă.
Dar Hristos este de cea mai urgentă nevoie tuturor, fiindcă fără El nici pâinea, nici cartea nu folosesc prea mult.
5. Hristos ne poate da şi pâinea, şi cartea, dacă Îl căutăm pe El întâi. Dar nici pâinea, nici cartea nu ni-L pot da totdeauna pe Hristos.
6. Iată, toţi cei care L-au căutat şi L-au aflat cu adevărat pe Dumnezeu nu duc lipsă nici de pâine şi nici de carte. Hristos le-a dat împreună cu El şi acestea, dar spre binecuvântare, nu spre osândă.
7. Iată însă că cei care au căutat numai pâinea ori numai cartea, şi nu pe Hristos, cu cât le-au aflat pe acestea mai mari şi mai moi, cu atâta s-au depărtat de calea mântuirii, uscându-şi cu atât mai mult sufletul, cu cât îşi îngraşă tot mai mult trupul.
8. Nici un om nu-i chiar fără nici un dar, fără nici un talent. Unii şi l-au descoperit şi îl folosesc lucrând cu el frumos spre slava lui Dumnezeu şi binele semenilor lor.
9. Alţii nu şi l-au descoperit încă. Au în mână o unealtă, dar stau fără lucru, pentru că nu ştiu că o au şi că pot lucra frumos cu ea.
10. Lucrul este mult, oameni nevoiaşi sunt mulţi şi nevoia de lucrători este mare. Nu staţi fără lucru! Uitaţi-vă la mâinile voastre ce unealtă v-a pus în ele Dumnezeu. Puteţi da oamenilor bucăţica unei pâinişoare ori lumina unei cărţi? – nu staţi fără lucru, daţi-le!
11. Dar poate pâine n-ai să dai, carte nu ştii să dai, – dar nici pe Hristos nu-L poţi da, dacă L-ai aflat şi Îl ai pe El?
12. Pâine poate n-ai totdeauna, carte la fel; dar, dacă spui că Îl cunoşti pe Dumnezeu şi L-ai primit pe Hristos – atunci din El ai de-ajuns şi nu-ţi scade, oricât dai şi ori la câţi ai împărţi. Pâinea îţi scade, de carte poate nu-i nevoie, dar Hristos nu scade şi El lipseşte tuturor. | Continuare »
