b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 18 septembrie:

„Scapă-ne, Doamne Dumnezeul nostru, şi strânge-ne din mijlocul neamurilor, ca să lăudăm Numele Tău cel sfânt şi să ne fălim cu lauda Ta!“ (Psalmi 106, 47).

Viaţa şi istoria poporului evreu, ales de Dumnezeu pentru o lucrare şi o mărturie deosebită, în timpul mărginit al Vechiului Legământ,
au o mare şi o adâncă asemănare cu viaţa şi cu lupta Bisericii lui Hristos, care a fost aleasă de Dumnezeu prin Noul Legământ, pentru o nespus mai strălucită lucrare şi o mai deosebită mărturie decât poporul evreu – şi pentru un Timp Nesfârşit.
Gândul cel scump al lui Dumnezeu cu care a ales pe acest popor încă din părintele lui, Avraam, era ca prin acest popor să-Şi facă vestit şi cunoscut între toate celelalte popoare Numele Său şi Cunoaşterea Sa (Fac. 17, 5; Rom. 4, 17).
Dorinţa cea mai mare a Tatălui tuturor oamenilor era ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoştinţa adevărului Său (1 Tim. 2, 3-4).
Iar pentru aceasta dorea să Se folosească de un popor, prin care să arate tuturor celorlalte nu numai frumuseţea unui adevăr, ci mai ales strălucirea trăirii fericite, la care poate înălţa acest adevăr pe oricine şi-l însuşeşte şi îl aplică în întreg felul său de viaţă.

Învăţătura cea desăvârşită are nevoie de o dovadă trăită, pentru ca cei care aud această învăţătură să o primească cu bucurie, văzând ce viaţă fericită dă ea celor care o îmbrăţişează…
Dar încercarea cea dintâi, a Vechiului Testament, cu vechiul popor evreu, a reuşit prea puţin.
Din cauza nesupunerii lor faţă de poruncile şi legile pe care trebuiau să le trăiască întocmai şi cu toţii, ei au zădărnicit frumoasele gânduri şi planuri ale lui Dumnezeu (Rom. 11).
Această neascultare a lor a dus la nespus mai strălucita arătare a dorinţei mântuitoare a lui Dumnezeu pentru lume, prin Noul Legământ.
La plinirea vremii rânduite mai dinainte, a venit Fiul şi Dumnezeul ascultării depline, din Coasta Căruia, o dată cu Sângele şi Apa, s-a născut neamul cel sfânt, poporul cel nou, moştenirea cea veşnică, adică Biserica lui Hristos. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 17 septembrie:

„…ca să văd fericirea aleşilor Tăi, să mă bucur de bucuria poporului Tău şi să mă laud cu moştenirea Ta!“ (Psalmi 106, 5).

Pentru adevăratul iubitor de Dumnezeu nu există o mai frumoasă privelişte pe pământ decât vederea feţelor smerite şi luminoase ale celor care Îl iubesc şi-L laudă pe Dumnezeu.
Nici o bucurie mai mare, decât a vedea că aleşii lui Dumnezeu sunt fericiţi şi liberi,
că poporul lui Dumnezeu este unit şi disciplinat, sănătos şi ascultător, rodnic şi biruitor,
urmând cu dragoste pe Hristos, Mântuitorul nostru iubit.
Pentru el nu-i nici o altă laudă pe care s-o poată spune cu atâta dragă inimă ca aceea despre moştenirea nebănuit de mare, pregătită de dragostea lui Dumnezeu şi de harul lui Hristos pentru cei care Îl iubesc şi slujesc cu credincioşie şi smerenie pe El (2 Tim. 4, 8; 1 Petru 1, 13; 1 Cor. 2, 9).

Inima adevăratului credincios nu este îngustă, egoistă şi părtinitoare,
ci ea este curată, căci doreşte fericirea tuturor aleşilor lui Dumnezeu.
Este altruistă, pentru că se poate bucura deplin numai atunci când întreg poporul său este bucuros…
Şi este nepărtinitoare, pentru că luptă şi se roagă, suferă şi doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, ajungând să moştenească binecuvântările dumnezeieşti. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 16 septembrie:

„Prin puterea Lui, ei au făcut semne minunate în mijlocul lor, au făcut minuni în ţara lui Ham“ (Psalmi 105, 12).

Când, după răstignirea Domnului Iisus Hristos şi răzvrătirea vrăjmaşilor Lui, ucenicii Săi rămăseseră foarte puţini şi străini, atunci, în mijlocul unei lumi vrăjmaşe şi aţâţate de ură împotriva Numelui Sfânt al lui Hristos, nici chiar ei înşişi nu mai trăgeau vreo nădejde (Luca 24, 21-25; Ioan 20, 19).
Când, după Înălţarea Domnului Iisus la Tatăl, în cer, ei rămăseseră şi mai puţini, şi mai străini, şi mai prigoniţi,
atunci cine s-ar mai fi putut gândi că sămânţa lor va deveni vreodată un copac mare, în umbra căruia se va adăposti atâta pământ?

Când, sute de ani la rând, Biserica Creştină a fost supusă atâtor crunte şi sângeroase prigoniri…,
când nenumărate mii din fiii ei cei mai buni au fost chinuiţi, munciţi şi ucişi în modul cel mai sălbatic şi mai fioros,
când orice mişcare era urmărită
şi orice sâmbure era nimicit fără cruţare,
atunci cine oare şi-ar mai fi putut închipui că din lupta şi din jertfa acestor foarte puţini,
a acestor foarte străini şi foarte prigoniţi oameni,
Dumnezeu va face să se reverse peste tot pământul cele mai înalte binecuvântări,
cele mai inspirate idei,
cele mai fericite lucrări
şi cele mai dumnezeieşti trăiri?
Căci prin puterea Lui şi numai prin puterea Lui ei au putut face toate acestea! | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 15 septembrie:

„Pe atunci ei erau puţini la număr, foarte puţini la număr, şi străini în ţară;“ (Psalmi 105, 12).

Niciodată pe pământul acesta, în nici o vreme şi în nici un loc,
poporul lui Dumnezeu n-a fost o gloată foarte mare, ci, adesea, un număr foarte mic.
Mulţimea vine, uneori, numai să audă ceva mai deosebit, să vadă ceva mai neobişnuit
şi să se mire de ceva nemaivăzut.
Dar când este vorba de naşterea din nou, de luarea crucii şi de urmarea lui Hristos cu fapta, cu jertfa, cu răbdarea şi cu toată trăirea zilnică,
atunci, aceia care se aleg şi se hotărăsc să meargă după Hristos, rămân mereu foarte puţini…
Aceşti foarte puţini care se aleg să-L asculte şi să-L urmeze pe Domnul,
din clipa ruperii din mulţime,
devin celorlalţi nişte străini.
Pentru că, ceea ce fac ei, mulţimii i se pare prea de tot.
Pentru mulţime, Hristos nu este înţeles aşa.
Credinţa mulţimii este un fel de vis, care rămâne totdeauna în afara vieţii zilnice şi care n-are nimic a face cu ea.

Pentru mulţime, Dumnezeu este ceva închis cu totul într-o Casă şi într-o Carte.
Într-o Casă, în biserică, la care te duci din când în când, ca să mai auzi câte ceva sau să mai vezi câte ceva şi să mai faci câte ceva, căci aşa este obiceiul…
Şi, într-o Carte, în Sfânta Evanghelie, pe care însă nu trebuie s-o deschizi niciodată, pentru că „în ea nu-i voie să citească oricine“…

Iată credinţa sărmanei mulţimi
şi iată sărmana ei cunoaştere despre Dumnezeul Care o învăluie cu atâta bunătate
şi îi dăruieşte atâtea binefaceri,
şi Care doreşte să se apropie neîncetat de ea cu atâta dragoste şi milă, ca s-o mântuiască! | Continuare »

„Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului,“ (Ioan 3, 14)

Moise a înălţat şarpele în mijlocul tuturor, în văzul tuturor, în mijlocul poporului otrăvit de veninul şerpilor înfocaţi, în mijlocul celor mai cumplite nenorociri, suferinţe şi lipsuri, în mijlocul deznădejdii şi al morţii – slăvită Salvare – tuturor, Moise a înălţat numai Acest Semn Unic. Şi a poruncit ca toţi să privească numai la el. Privirea cu credinţă în cuvântul lui Dumnezeu dădea vindecarea. În toată pustia nu era alt semn ca să vindece şi să mântuiască. Cine nu voia să privească la Acesta, trebuia să moară, – altă mântuire Dumnezeu nu-i mai dădea.

Tot aşa trebuie să fie înălţat şi Domnul nostru Iisus Hristos, cum a fost înălţat şarpele. Măcar aşa! Să fie înălţat Hristos în locul şarpelui prăbuşit pe totdea-una, în toate inimile noastre. Măcar cât a fost înălţat şarpele, trebuie să fie înălţat acum Hristos. În noi şi între noi.
Să fie slujit Hristos, de către noi toţi, măcar cu atâta parte din viaţă, măcar cu atâta râvnă, măcar cu atâta dragoste şi stăruinţă cu câtă a fost slujit şi iubit şarpele!
Să-I fie dată lui Hristos măcar atâta parte din averea noastră, din munca noastră, din pâinea noastră, din trupul nostru, din timpul nostru, din talentele noastre, din darurile noastre, cât am dat şarpelui! | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 14 septembrie:

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre popoare isprăvile Lui!“ (Psalmi 105, 1).

Cea dintâi şi cea mai mare datorie a Bisericii lui Hristos a fost să asculte porunca Lui, spusă mereu, din cele dintâi zile şi până în cele din urmă:
„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, bote-zându-i în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh,
apoi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit Eu!…“ (Mat. 28, 19-20).
Duceţi-vă printre popoare, vestiţi, botezaţi şi învăţaţi!…
Şi, din cele dintâi zile ale ei, aşa a făcut Biserica Vesti-toare.
De aceea atâtea neamuri, altădată păgâne, au auzit, s-au botezat şi învaţă ceea ce a poruncit Domnul, stăruind în ascultarea voii lui Dumnezeu cu tot preţul jertfelor şi al iubirii ei.

Toată istoria vieţii, adică a realizărilor şi jertfelor creştine în slujba vestirii lui Hristos, este dovada curatei ascultări pe care Trupul lui Hristos a dorit s-o arate Capului său.
De la Înălţarea Domnului şi până la Venirea Lui din nou, Biserica cea vie a lui Hristos a făcut şi va face mereu această dumnezeiască slujbă de vestire a Numelui Său Sfânt.
Împlinind astfel cu preţul oricăror jertfe această arzătoare poruncă a Domnului,
în măsură tot mai mare
şi în cercuri tot mai largi,
cu toate mijloacele sale vechi şi noi.
În vremile acestea, cele din urmă, când graba propovăduirii şi vrednicia ei cer de la slujitorii şi vestitorii Domnului nu numai mijloace cât mai noi, ci, mai ales, o râvnă cât mai aprinsă
şi o îndrăzneală cât mai mare,
Hristos reaminteşte şi mai puternic alor Săi porunca Sa mântuitoare: Vestiţi! | Continuare »