Traian DORZ

Recunoştinţă, Doamne, pentru Lumina Ta
şi pentru ochii care mi i-ai deschis s-o vadă,
pentru mereu aceeaşi dintâi iubirea mea
şi Adevărul Unic ce inima să-l creadă.

Recunoştinţă pentru Cuvântul Tău cel Sfânt
şi pentru mintea care curat să-l înţeleagă,
şi pentru ziua care am pus-o legământ,
şi pentru tot ce viaţa adânc, din ea, mi-o leagă.

Recunoştinţă, Doamne, de prietenii iubiţi,
de fericirea care, prin ei, dai vieţii mele,
de visele-mplinite, de fiii dăruiţi,
de lacrimile care mi le-ai schimbat în stele.

Recunoştinţă, Doamne, de-un sfinţitor calvar,
de toată mângâierea nădejdii luminoase,
de-apropierea Ţintei cu tot mai noul har,
de roada tot mai dulce a crengilor frumoase.

Recunoştinţă, Doamne, de tot ce ne-a durut
aducător de largă comoară nesecată,
de rodul tot mai tainic, mai dulce, mai tăcut,
ce-l gustă rugăciunea de fiecare dată!…

FERICE DE CEI CE AU MURIT în anul de însufleţire 1918

Anul 1918 a fost un an istoric, a fost un an al aşteptărilor noastre de veacuri. A fost anul în care am scăpat de robia de veacuri a străinilor.
A fost un an al împlinirii visărilor noastre de veacuri.
Anul 1918 a fost anul erumperii bucuriei noastre naţionale, a fost un an de cântece, de bucurie, de însufleţire şi de veselie naţională. A fost anul şi praznicul învierii noastre naţionale. Cu cât drag ne aducem şi azi aminte de însufleţirea şi bucuriile acelui an!
Dar încetul cu încetul au venit peste noi alte valuri, au venit valurile cele pline de otravă sufletească ale politicii, a venit otrava cea blestemată a politicii de partid, care ne-a furat iubirea, ne-a spart însufleţirea şi ne-a otrăvit sufletele.
Ferice de cei ce au murit în anul de însufleţire 1918! Ce frumoasă moarte naţională au avut! Au murit ca tot atâţia bătrâni Simeoni naţionali, rostind cuvintele: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău, că văzură ochii mei învierea neamului meu”.
Ferice de cei ce au murit îndată după ce au scăpat din Egipt, înainte de a vedea „viţelul cel de aur” pe care se pare că-l avem şi noi în drumul spre Canaan. | Continuare »

CONTRIBUŢIA NOASTRĂ LA PRAZNICUL NAŢIONAL DIN 1 DECEMBRIE

Pr. Iosif Trifa, «Lumina Satelor» nr. 48 / 4 nov. 1928, p. 4

La 1 Decembrie se împlinise 10 ani de la alipirea Ardealului da ţara-mamă. Această zi istorică se va prăznui cu mari serbări naţionale la Alba Iulia şi în toată ţara. Multe lucruri frumoase se vor spune cu acest prilej.
Noi vom spune că praznicul din 1 Decembrie trebuie încă întărit. Trebuie încă întărit cu Evanghelia Mântuitorului. Noi vom spune că războiul cel mare încă nu s-a terminat. Neamurile lumii sunt într-o întrecere, într-o rivalitate cum n-a mai fost poate niciodată. Fiecare naţiune caută să-şi întărească locul şi rostul ce-l are în lume.
Un război surd se dă azi între neamurile lumii. Noi zicem: acest război – războiul deplin şi viitorul deplin – îl vor câştiga acele neamuri care îşi vor dospi cât mai repede ţara şi viaţa cu Evanghelia Mântuitorului.
O grozavă decădere sufletească bântuie azi în lume. Geme lumea de stricăciuni sufleteşti. Izbânda şi viitorul îl vor avea acele neamuri care vor face mai repede primenirea morală, sufletească. O, de ar fi şi neamul meu între acestea! (s.n.)
La 10 ani după alipirea Ardealului şi împlinirea visurilor noastre naţionale, avem încă multe, multe greutăţi. Se vorbeşte despre criza financiară, se vorbeşte, tot mereu despre criza politică, dar criza cea adevărată, criza cea mai mare este criza morală… este slăbirea credinţei în Dumnezeu… este criza stricăciunilor sufleteşti. Criza aceasta este rădăcina şi izvorul tuturor relelor şi neajunsurilor. Această criză trebuie rezolvată la primul loc, căci fără rezolvarea ei n-am făcut nimic şi nu putem face nimic. | Continuare »

FrTraianDorzVorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Chimindia – august 1979

… fericită şi binecuvântată să fie în veci mântuirea aceluia care caută să-şi mântuiască toată familia sa, tot poporul său.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Programul nostru trebuie să se-mplinească. Şi va trebui, peste câteva clipe, să mergem pentru ceea ce trebuie să facem şi unde suntem aşteptaţi.
Aş fi dorit din toată inima aici, unde avem un moment aşa de impresionant, aşa de minunat şi unde sunt atâtea suflete pe care le iubim atât de mult… atâţia ochi în care nu putem privi fără lacrimi… Nu ştiu cum… toată viaţa noastră am cunoscut aceste două mari şi minunate condiţii de la Dumnezeu; am avut aceste două mari lucruri în viaţa noastră: dragostea şi lacrimile… Cum am moştenit de la părinţii noştri: şi-n cele mai luminoase zile, poate că ochii noştri, de prea multă lumină, au fost mereu plini de lacrimi… Şi-n cele mai întunecate nopţi, poate că ochii noştri, de prea mult întuneric, au avut numai lacrimi…
Noi mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat dragostea fără lacrimi, nici lacrimile fără dragoste… Lui ne rugăm mereu pentru aceste două mari şi minunate daruri. Pentru că vai de cei care nu pot iubi şi vai de cei care nu pot plânge. În cele mai fericite clipe, noi n-am putut să ne sărutăm de lacrimi. În cele mai îndurerate clipe, noi am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate acestea.
Da, pentru că s-a vorbit aşa de frumos despre semnificaţia nunţii şi despre ceea ce Dumnezeu întemeiază, în primul rând, printr-o unire de tineri: familia, ne-am gândit mereu la cele trei mari înţelesuri ale acestui cuvânt: familia.
Trupeşte, ne-am născut dintr-o familie. Până la moartea noastră vom purta numele acelei familii; asemănarea acelei familii; ceea ce-am învăţat şi ce-am primit, zestrea sufletului nostru în această familie. Nu vom putea uita niciodată părinţii care ne-au născut. | Continuare »

UN DOR MAI AM

UN DOR MAI AM

Un dor mai am, – un singur dor,
Iisus, ’nainte ca să mor:
să-mi văd urmaşul, fericit,
’nălţându-Ţi Steagul strălucit
mereu mai sus, – biruitor
– şi pot să mor, şi pot să mor.

Şi-o singură dorinţă-aş vrea
’nainte de plecarea mea:
pe-acest viteaz să-l văd luptând
biruitor în primul rând,
cu ochii-n lacrimi să-l petrec
– şi pot să plec, şi pot să plec.

Şi-o rugăciune-aprinsă am:
să-mi văd unit al meu sfânt neam
în juru-acestui Steag Viteaz
’nălţat cât soarele-n amiaz;
atunci sunt fericit deplin
– şi pot să vin, şi pot să vin…

O Doamne, – singurul meu dor
ascultă-mi-l – şi-apoi să mor;
doresc să-mi văd urmaşul meu
înalt venind spre Dumnezeu,
urmat de-un nesfârşit popor
– şi pot să mor, şi pot să mor. (Traian DORZ)

Pr. Prof. Dr. Acad. Mircea Păcurariu

Şirul „sfinţilor naţionali” ar putea începe cu unul din apostolii Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume cu Sfântul Andrei. Acesta, deşi era iudeu de neam, a propovăduit într-o parte a pământului românesc, la strămoşii noştri geto-daci, şi anume în teritoriile situate pe ţărmul apusean al Mării Negre (Pontul Euxin).

Cine era Sfântul Andrei, „cel întâi chemat” la apostolie? Era frate al lui Simon Petru, care s-a numărat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amândoi fiii pescarului lona. Erau originari din Betsaida, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, în nordul Ţării Sfinte. Amândoi au fost pescari, alături de tatăl lor. Amândoi s-au numărat printre „ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul, ascultând timp îndelungat predicile acestuia în pustiul Iordanului, cu îndemnuri la pocăinţă şi cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan l, 29). A fost şi el martor, alături de alţi ucenici, la botezul Domnului şi la cunoscuta convorbire dintre Iisus şi Ioan, întărindu-se în convingerea că Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi după botezul Domnului în Iordan, Ioan Botezătorul stătea pe ţărmul acestui râu cu doi dintre ucenicii lui, Andrei şi Ioan (viitorul apostol şi evanghelist), cărora le spune din nou: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan l, 36). Auzind această mărturisire, cei doi ucenici au pornit după Iisus, în dorinţa de a-L cunoaşte. Iisus i-a observat şi i-a întrebat: „Ce căutaţi?” La care ei au zis: „învăţătorule, unde locuieşti?” El le-a zis: „Veniţi şi veţi vedea”. Au mers deci şi au văzut unde locuia şi au rămas la El în ziua aceea (Ioan l, 37-39). Andrei a anunţat apoi şi pe fratele său Simon Petru că „a găsit pe Mesia” (Ioan 1,41). | Continuare »

Acatistul Sfântului Prea Cuviosului Părinte ARSENIE BOCA

Întru tine, Părinte, s-a mântuit cel după chip, căci, luând Crucea, ai urmat lui Hristos şi, lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Prea Cuvioase Părinte Arsenie, duhul tău.

CONDACUL 1
Prea Cuviosului Părintelui nostru şi al multora luminător şi îndreptător de suflete, veniţi, fraţilor, să-i aducem laude cu mulţumire şi să-i cântăm zicându-i: Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Arsenie.

ICOSUL 1
Din părinţi credincioşi ai răsărit, Părinte, şi ca un soare ai luminat şi multe suflete necăjite şi rătăcite le-ai îndreptat pe calea mântuirii. Pentru acestea toate, noi îţi aducem laude:
Bucură-te, că Iosif şi Cristina s-au uimit;
Bucură-te, că maica ta Cristina soare şi lună a visat că are în pântece, după ce te-a zămislit;
Bucură-te, căci cu adevărat soare pentru noi ai fost;
Bucură-te, căci ca soarele şi luna, în viaţă, ai luminat;
Bucură-te, al multora şi al nostru luminător;
Bucură-te, că pentru noi şi pentru mulţi ai fost scump şi sfânt odor;
Bucură-te, soare din Munţii Apuseni apărut;
Bucură-te, luceafăr apărut în Mănăstirea Brâncoveanu;
Bucură-te, că multe suflete ai dus la Domnul;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Arsenie! | Continuare »

RĂUL

RĂUL

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR pg. 55

Acel care-a iubit Credinţa adevărată a grăit:
– Mai rele decât necredinţa
şi decât răul mai cumplit
să ştiţi că-s falsele credinţe, ereticele-nvăţături,
răstălmăcirile Scripturii – izvor de certuri şi de uri!
Pentru Credinţa-adevărată acestea-s cel mai mare rău
şi cea mai mare vătămare cinstirii către Dumnezeu.

Cu-acest venin amar, satana a otrăvit izvorul sfânt
al Evangheliei în lume
şi al Credinţei pe pământ.
Ca şerpii, falsele credinţe încolăcesc curatul trup
al Sfintei Domnului Biserici
pe care-o sug,
pe care-o rup…

Din pricina acestor rele şi blestemate născociri
ale vrăjmaşului Credinţei au pătimit atâţi martiri!
Atâţia oameni duşi la moarte
şi de credinţă-nstrăinaţi
şi pier atâtea binefaceri prin dezbinarea
dintre fraţi. | Continuare »

„Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: «Râvna pentru Casa Ta Mă mănâncă pe Mine.»“ (Ioan 2, 17)

Cât de greu ne vine să ni-L închipuim pe Mântuitorul — Chipul luminos al blândeţii şi bunătăţii — împletind un bici de ştreanguri şi lovind cu el! Trebuie să fi fost înspăimântător de adânc răul, că a fost silit Domnul să facă acest lucru! Starea fărădelegii din Templu trebuie să fi fost nespus mai putredă de cum se putea spune.

Alungarea-vanzatorilor-din-templu_17_02

În 2 Cronici, capitolul 2 până la 8, este arătat tot gândul sfânt al lui Dumnezeu, unit cu toată râvna sfântă a oamenilor Lui, din care a ieşit acest Templu, această Sfântă Casă a Domnului, peste care era chemat Numele Domnului Cel Sfânt, Unic şi Veşnic.
Ce mare sfinţenie stăpânea atunci aici şi ce curate erau gândurile, rugăciunile şi jertfele care se aduceau în Templu pentru Domnul.
Atât jertfele celor care veneau să se închine în el, cât şi ale celor care slujeau acolo.
Ce râvnă mare şi sfântă îi însufleţea pe toţi şi cu ce dragă inimă aduceau lui Dumnezeu fie puţinul, fie multul lor!
Cu ce nevinovăţie se slujea acolo atunci! | Continuare »

grigorie_decapolitul

Acest sfânt era din Isauria, născut şi crescut într-una din cele zece cetăţi, ce se cheamă Irinopol, fecior al lui Serghie şi al Mariei, în vremurile necredincioşilor luptători împotriva icoanelor.
Când a fost de opt ani a fost dat la carte şi învăţând s-a făcut de vârstă şi se găteau părinţii să-l însoare; iar el fugind pe ascuns, mai ales pentru eresul luptătorilor împotriva icoanelor umbla din loc în loc, sărutând pe cei ce mărturiseau pentru sfintele icoane şi strângând la sine de la aceia folos sufletesc.
Apoi, supunându-se pe sine la toată înfrânarea şi aspra petrecere, s-a luptat cu multe ispite şi mai ales cu cele aduse de la demoni; pentru care s-a şi arătat mare făcător de minuni. Acesta a mers şi în Asia şi la Bizanţ dorind să mărturisească pentru sfintele icoane. Iar de acolo s-a dus la Roma şi, străbătând tot Apusul şi spăimântând pe mulţi cu semnele şi cu minunile ce făcea, iarăşi s-a întors la Bizanţ; şi de acolo s-a dus la muntele Olimpului.
Deci suindu-se acolo şi topindu-se foarte, s-a îmbolnăvit de idropică, încât numai după glas era cunoscut de cei ce-l ştiau. Deci pogorându-se din munte s-a dus la Tesalonic şi de acolo venind iarăşi la Bizanţ a aflat pe Simeon mărturisitorul şi purtătorul de Dumnezeu închis în temniţa pentru sfintele icoane. Şi închinându-i-se şi rugându-l mult să se roage pentru el, cu pace s-a săvârşit.

Sfintele moaşte, ale acestui Sf. Grigorie, se află întregi în România la sfânta Mănăstire Bistriţa-Vâlcea, care este făcută din temelie de răposatul ban Barbu Craiovescul. Acesta cu multă cheltuială a adus aceste sfinte moaşte la această sfântă mănăstire, unde se află şi până astăzi făcătoare de minuni, prin care şi sfânta mănăstire de multe primejdii este ferită şi pământul acesta multă folosinţă şi ajutor are; iar cine merge la sfântul cu smerenie şi cu credinţa află folosinţă şi tămăduire atât trupeşte cât şi sufleteşte.