„DUHULE, SUFLĂ ASUPRA ACESTOR MORŢI, CA SĂ ÎNVIE“

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai jos reprezintă o arătare dumnezeiască pe care a văzut-o proorocul Ezechiel şi o istoriseşte în Biblie după cum urmează:
„Fost-a asupră-mi mâna Domnului şi m-a scos Domnul în duh şi m-a pus în mijlocul unei văi plină de oase. Şi m-a făcut să trec pe lângă dânsele de jur împrejur; şi iată, ele multe foarte erau pe faţa văii şi iată, erau uscate foarte. […] Şi mi-a zis: «Pro­feţeşte Duhului, profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi, ca să învie». Deci am profeţit cum mi s-a poruncit şi duh de viaţă a intrat într-înşii; şi au stătut pe picioarele lor, o oaste mare foarte, foarte“… (Ezec. 37, 1-10).

În multe locuri vorbeşte Sf. Scriptură despre tainica putere a Duhului Sfânt, însă parcă nicăieri nu e pusă această putere aşa de potrivit ca în chipul de mai sus, când Ezechiel învie oasele uscate cu puterea Duhului Sfânt. Taina şi puterea Duhului Sfânt tocmai aceasta este: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o via­ţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca cea din chipul de alături. Minunea din chipul de mai sus trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră sufletească. Aceasta este minunea pe care i-a spus-o Iisus noaptea lui Nicodim, când zicea că trebuie să se nască de sus, să se nască din nou, căci altcum nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan, cap. 3). Nicodim se mira şi nu înţelegea această naştere din nou; şi atunci Mântuitorul i-a spus că naşterea din nou se face cu putere şi cu dar de la Duhul Sfânt. | Continuare »

Restabilirea, înnoirea şi sfinţirea cosmosului prin Botezul Domnului

„Astăzi se luminează cu făclii de sus toată făptură“. Creatura este iluminată în întreaga ei fiiţă, căci este luminată de Dumnezeu nu din afara ei, ci din interiorul ei. Din centrul ei, pleacă razele de lumină ale Logosului, asupra tuturor creaturilor, deoarece tot din, mijlocul ei venise şi pervertirea şi întunecarea ei de către primul om, căruia Creatorul îi hotărâse rolul de înfrumuseţător şi îndumnezeitor al universului creat de El.
Lumina care a cuprins ansamblul naturii cu prilejul Botezului şi despre care cugetarea patristică – răsăriteană îndeosebi – dă mărturii foarte bogate, este o lumină divină ce transfigurează întegral universul, căci nici o piedică nu i se mai poate opune, cum s-ar întâmpla cu lumina creată, care este împiedicată în acţiunea ei de opacitatea spaţiilor şi a lucrurilor.
Umbra şi întunericul care cuprinsese cele create sunt înlăturate de Soarele-Hristos care răsare în centrul ei. Domnia şi tirania diavolului sunt îndepărtate. „Prezenţa lui Hristos la Iordan, zice episcopul Severin de Gabala, este eliberarea întregului cosmos” şi strălucirea creaţiei cu Lumina lui Hristos. Căci adevărul te face liber, te slobozeşte din chinurile ignoranţei şi neliniştei şi pe căile de lumină şi de viaţă ale Creatorului te îndreaptă. Aşa este cazul şi cu firea care primeşte pe dătătorul de lumină în interiorul său.
„Focul Dumnezeirii pogorând trupeşte” şi intrţnd în Iordan alungă demonii şi reînvie natura la o viaţă nouă. Şi aceasta, datorită energiilor divine necreate, pe care Duhul Sfânt pogorât în chip de porumbel le revarsă asupra „firii apelor”, adică asupra firii întregi. | Continuare »

ADJECTIVUL DULCE ÎN VOLUMUL OSANA, OSANA, DE TRAIAN DORZ

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra valenţelor semantice ale unui element lexical utilizat frecvent cu intenţii expresive în poeziile din volumul menţionat: adjectivul dulce. Pornim de la premisa conform căreia creaţia poetică imprimă adesea, în contexte figurate, accepţii noi termenilor obişnuiţi şi „realizează prin variatele forme stilistice un nou relief al expresiei. Originalitatea limbii unui scriitor nu constă în particularitatea vocabularului, ci mai ales în noutatea imaginilor născute din asocierea inedită a cuvintelor capabile să potenţeze metaforic sfera de înţelesuri comune şi să le nuanţeze pe acestea printr-un spor de semnificaţii plastice, sugestive.”[6]

Ceea ce poate părea surprinzător este faptul că, deşi poezia lui Traian Dorz se foloseşte de un vocabular simplu, puţin bogat, anumite lexeme din fondul vechi al limbii se ţes în construcţii inedite şi îşi completează, astfel, paleta de sensuri datorită aşezării lor în vecinătăţi neaşteptate, de o sensibilitate artistică remarcabilă. | Continuare »

[„Nu pot concepe muzica fără dumnezeirea dintr-însa“]

Maestrul Marin Constantin a plecat la cele veşnice la 85 de ani, în prima zi a anului 2011, de sărbătoarea Marelui Sfânt Vasile, ca să-L cunoască pe Dumnezeul veşniciei muzicii sale.

Marin Constantin este fondatorul corului «Madrigal» în anul 1963, cor pe care l-a dirijat atât în perioada comunistă, cât şi după 1989, obţinând numeroase premii: Premiul Criticii Muzicale Germane (1971), Medalia Enescu şi Medalia Eminescu, Crucea Patriarhală Ortodoxă (2000). A fost numit Omul Anului în anii 1990, 1992 şi1994. Corul «Madrigal» a fost numit în 1992 „bun al patrimoniului universal UNESCO“.
Îi aducem un ultim omagiu acestui mare om al muzicii româneşti, publicând un interviu consemnat de S. L. Sevianu în «Renaşterea», nr. 11 / 1994, preluat din revista «Timotheos», nr. 4 / 1995.

(…) Reporter: V-au plasat deja pe culme specialiştii care au făcut aprecieri superlative cu privire la dumneavoastră şi la Corul «Madrigal». De aceştia, aţi fost catalogat ca o personalitate inimitabilă şi intangibilă. Totuşi îndrăznesc să vă întreb dacă seninătatea zeiască din privirea dumneavoastră – spun aşa ca să ne mai jucăm puţin cu Olimpul – se datorează cumva muzicii dumnezeieşti pe care o dăruiţi lumii?

Marin Constantin: Mă străduiesc să rămân smerit – în zilele pe care mi le rezervă această trecere prin viaţă (şi care nu depind numai şi numai de mine) – încerc să nu mă despart de smerenia care constituie, poate, cel mai preţios ajutor în desfăşurarea şi susţinerea acelui efort de a te simţi Om.
Aprecierile dumneavoastră, ale clujenilor şi chiar ale marilor personalităţi, în legătură cu faptul că aş fi undeva pe aproape de Olimp, se fac pe proprie răspundere… iar aici, la Cluj, această largheţe şi această dragoste faţă de mine, eu aş fi fericit să fie faţă de muzică şi faţă de madrigalişti, aceste „inimi-clape“ ale unui instrument cu care cineva trebuia să cânte pentru a înfrumuseţa inimile noastre ale tuturor. | Continuare »

Nopţile Domnului

Traian Dorz, «Istoria unei jertfe», vol. 4

În nopţile Domnului, adunările noastre de revelion au fost totdeauna încărcate cu binecuvântări. La adăpostul obiceiului de a se petrece peste tot în aceste nopţi, când toată lumea e în mişcare, ne-am folosit şi noi din plin de timpul acesta deosebit pentru a-l petrece în cel mai fericit şi mai binecuvântat fel…

Adunările noastre cu ocazia revelionului au fost în acest an [1985] mai frumoase şi mai multe decât în toţi ceilalţi ani, de multă vreme până acum. Slăvit să fie Domnul nostru Care ne-a dat în timpul acesta o fericită pace şi o destul de liniştită muncă duhovnicească! În afară de unele mici şi rare neplăceri ale unora sau altora dintre fraţi cu micile autorităţi locale, în general în ţară n-am avut necazuri mai mari. Acum nu mai au loc mari prigoniri ca în anii dinainte. Au fost totuşi amendaţi în câteva locuri câteva zeci de fraţi cu câteva zeci de mii de lei, dar ce sunt acestea pe lângă ce fusese altă dată! Însă chiar şi acolo unde s-au produs acestea s-a văzut clar că era un abuz şi o nedreptate – acte de răzbunare şi de ură. Chiar şi aşa fiind, fraţii s-au supus în toate cazurile. Răbdători şi fără să facă nici o contestaţie, au plătit ceea ce li s-a cerut.

În multe locuri revelioanele noastre frăţeşti ţin toată noaptea, fraţii şi surorile despărţindu-se numai în zorii zilei de Anul Nou. Cuvântările, poeziile şi cântările Domnului sunt, în astfel de nopţi binecuvântate, o petrecere şi o hrană frăţească. Împrejurarea deosebită pe care o oferă noaptea aceasta în care se unesc şi se despart doi ani unul de altul este trăită puternic de către toate sufletele, ca o noapte de bilanţ, de cercetare, de adânc cutremur sufletesc. Ce rugăciuni zguduitoare cuprinde ceasul trecerii din anul vechi în cel nou… Ce mulţumiri pentru ajutorul din trecut, ce păreri de rău pentru păcatul şi lenevia din el. Şi ce legăminte, promisiuni şi cereri pentru cel viitor… Câte legăminte noi şi zguduitoare pun cei ce nu le aveau şi câte înnoiri fierbinţi fac cei ce slăbiseră legământul lor de mai de mult. Totdeauna după o astfel de baie sufletească ieşi, dintr-un an obosit, adânc primenit duhovniceşte. Şi intri, într-un an înviorat, întinerit ca şi cum ai fi trecut printr-o scăldătoare cerească. | Continuare »

Mi-este frate orişicine

Traian Dorz

Mi-este frate orişicine are duhul rugăciunii,
care are-o sfântă groază de-apărările minciunii,
care pentru-o vorbă slabă se căieşte ani de zile,
care pentru orice greşuri plânge, lepădându-şi-le.

Mi-este frate orişicine îşi câştigă-o pâine-amară,
învăţat cu nedreptatea şi cu vorba de ocară,
care nu râvneşte-avutul nimănui pe nici o cale,
ci-şi îndură cu-nfrânare crucea curăţiei sale.

Mi-este frate cine rabdă, cine-aşteaptă, cine tace,
cine plânge, cine-asudă, cine luptă, cine face,
cine poartă pentru alţii vini de care nu-i de vină,
încrezându-se-n Dreptate, Înviere şi Lumină.

Mi-este frate îndrăzneţul şi eroul, şi zdrobitul
de la unde-ncepe-Apusul, până unde-i Răsăritul,
căci acela, doar acela, este-un har pentru noroade,
nu se teme nici de moarte, nici de viaţă, nici de roade!

Modelul cel mai apropiat

Dintre toate celelalte multe modele demne de urmat pe care le-am avut în viaţă, modelul cel mai apropiat de inima noastră este şi rămâne scumpul, neuitatul şi mereu prezentul frate Traian Dorz.
Se împleteau în el şi-l defineau atâtea însuşiri minunate în care L-am văzut atât de strălucit pe Hristos:
– farmecul iubirii curate şi jertfitoare,
– bucuria trăirii reale a oricărui moment, descoperind adevăratele valori şi frumosul acolo unde mulţi nu le vedeau,
– perseverenţa şi dârzenia în împlinirea responsabilităţilor pe care le avea,
– curajul nezdruncinat în faţa primejdiei, a vrăjmaşilor, a noului, a necunoscutului,
– capaciatea de asumare totală a tuturor riscurilor şi a consecinţelor acţiunilor întreprinse spre binele Lucrării Oastei şi spre slava Numelui lui Hristos,
– puterea de a îmbărbăta în orice împrejurare,
– îndrumarea sănătoasă şi dreaptă la fiecare răscruce,
– seninătatea privirii,
– limpezimea fericită a tulburărilor între fraţi,
– alinarea şi înduioşarea celor de departe,
– mijlocirea nepărtinitoare a păcii, | Continuare »

DATIVUL ADNOMINAL ÎN VOLUMUL OSANA, OSANA, DE TRAIAN DORZ

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra dativului adnominal – o construcţie gramaticală mai puţin frecventă în româna actuală, dar utilizată cu intenţii expresive în limbajul poetic, ilustrând-o cu citate din poeziile incluse în volumul menţionat. Pornim de la premisa că în sfera limbii artistice se întâlnesc elemente care impresionează chiar prin faptul că sunt rare în uzul curent; scriitorii nu plăsmuiesc neapărat termeni sau îmbinări noi, ci fac apel la cele existente, dar folosesc alte tipuri de cuvinte în componenţa lor, dând naştere unor asocieri originale, care au sprijin în vorbirea obişnuită. Şi, cu toate că morfologia ori sintaxa nu tolerează devieri prea mari de la normă, studiul gramaticii proprii generate de textul literar merită, într-adevăr, o atenţie sporită din partea cercetătorilor: „Prin caracterul lor abstract, faptele gramaticale propriu-zise par mai puţin apte să furnizeze stilului astfel de mijloace şi în consecinţă să ofere analizei un câmp de investigaţie fecund. Studiul limbii artistice ne dă prilejul să constatăm că marii scriitori au folosit posibilităţile gramaticale ca surse de expresie poetică în arta cuvântului. | Continuare »

Când n-am puteri

de Traian DORZ, din vol. «Cântarea Veşniciei»

Când n-am puteri să-mi birui
al inimii amar,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-amarul Tău Calvar!

Doamne,-ndreaptă-mi inima
spre răbdarea Ta,
ca să-mi pot şi eu purta
crucea mea!

Când n-am puteri să-mi mustru
cuvântul meu greşit,
Iisuse,-adu-mi aminte
ce scump l-ai ispăşit.

Când n-am suspin să-mi ardă
a vieţii slăbiciuni,
Iisuse,-adu-mi aminte
de-a Tale rugăciuni.

Când n-am curaj să sufăr
loviri de la duşmani,
Iisuse,-adu-mi aminte
de Tine-n Ghetsimani.

Când n-am tăria jertfei
de-a duce şi-a tăcea,
Iisuse,-adu-mi aminte
c-aşa pot învia!

[ Respingători ai chemării lui Dumnezeu ]

din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

În Sfânta Evanghelie sunt multe locuri în care se vorbeşte despre nunţi. În Matei, capitolul 22, Mântuitorul spune pilda cu cei chemaţi la nuntă. Acolo, un tată vrednic a pregătit o nuntă mare fiului său. Şi a făcut un cort mare, mare şi i a chemat pe toţi cei care erau invitaţi, să vină la petrecerea aceasta. „Veniţi, a zis el; toate sunt gata!”
Şi a trimis pretutindeni chemători minunaţi, crainici, să-i cheme pe toţi, pe toţi. În primul rând, a trimis la cei mai apropiaţi. Dar au fost trei categorii de oameni care au refuzat chemarea la nuntă.
1 – Unul a spus: „Mi-am cumpărat o pereche de boi şi trebuie să-i încerc. Iartă-mă, nu pot veni…”
2 – Altul a spus: „Mi-am sădit o vie, iartă-mă, nu pot veni…”
3 – Altul a spus: „Mi-am luat nevastă. Iartă-mă, te rog, nu pot să vin”.
Aceştia trei… aceste trei feluri de respingători ai chemării lui Dumnezeu erau trei categorii de oameni care, din trei motive, au refuzat să vină la nunta Mirelui Sfânt.

Era vorba despre unul care cumpăra… Era vorba despre unul care îşi sădise o vie… Era vorba despre altul, care se căsătorise…Iată deci trei categorii de oameni şi trei motive: comerţul, producţia, distracţia. Sau: boii, via, nevasta. | Continuare »