Traian Dorz, Eternele poeme
Trei Nume-n Unul Singur
e Harul şi Misterul
ce-nvăluiesc pământul
şi-nstăpânesc Eterul,
le spune Ziua, Nopţii
şi Iarna, Primăverii
şi Seara, Dimineţii
şi Moartea, Învierii…
Trei Feţe-a Celui Unic
şi Veşnic Creatorul
din Care toate, toate
şi-au forma şi izvorul
şi-n care toate, toate
se duc topindu-şi eul
Trei Stări – Acelaşi Unic
şi Veşnic Dumnezeul… | Continuare »
Lidia Hamza
O, drag psamistul nostru demult e-n ceruri dus.
Pe-aicea mulţi uitară cântarea lui curată,
Cuvântul sfânt e astăzi prea uşuratic spus
Şi alte sensuri poartă în gura apostată.
El, crucea sfântă-a Oastei pe drumul cel ceresc
Eroic şi martiric a dus fără cârtire
Ca toţi urmaşii care pe-acelaşi drum pornesc
Să aibă-n el modelul trăirii în sfinţire.
Cu mâinile crăpate de muncă şi de chin
Desţelenit-a calea ce-mpiedica urcuşul…
La fiecare picur de sânge sau suspin,
Cântări nemuritoare îi izvora arcuşul.
Dar astăzi, mâini viclene au pus în cale spini
Cotind spre nicăierea cărarea luminoasă
Şi psalmii sfinţi, odată de adevăruri plini,
Sunt azi întorşi, s-aducă dovadă mincinoasă.
O, dacă adevărul curat şi sfânt a fost
Plătit atât de aspru şi crunt prin suferinţă,
Ce preţ avea-va oare minciuna şi ce cost
Mulţimile lipsite de dreapta cunoştinţă?
Se-apropie sfârşitul şi Ziua Mare când
Răspunde-vom cu groază pentru iubiri trădate,
Credinţa răsucită va cere cont strigând
Din inimile care spre iad sunt îndrumate.
Să ne trezim cât încă mai e-o nădejde sus,
Cât încă nu se-aude a trâmbiţei strigare
Să-ntoarcem drumul nostru chiar până unde-am pus
Greşitul pas. Să-nceapă frumoasa ascultare.
Măcar în ceasul ultim, cu ultimul îndemn,
Să ridicăm în frunte iar steag de biruinţă,
Pe urma-nsângerată, ca după dulce semn,
Să mergem către ceruri în pas de pocăinţă…
Fratelui Traian Dorz, la împlinirea a douăzeci şi unu de ani de când ne aşteaptă în prag de cer
Doamne, dă-i răsplată sus
celui care ne-a condus
mâna când ne tremura,
pasul care nu-ndrăznea,
inima arzând durut,
plânsul zbuciumând tăcut,
şi condeiul prea sfios
vrând să-L nalţe pe Hristos,
şi arcuşul ce-a cântat
tot de dor înfiorat.
Doamne, răsplăteşte-n cer
celui ce ne-a fost străjer
luptele când se-nteţeau,
flamuri când se sfărâmau,
rugul când ardea robind
cu cătuşe-nlănţuind
dorul cel nemărginit,
zorii fără răsărit…
Doamne, dă-i răsplată-n cer
fratelui rămas străjer! | Continuare »
Traian Dorz
Pr. Iosif Trifa
„Căutaţi la păsările cerului că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe dânsele. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?“ (Matei 6, 26)
Aceste cuvinte le-a spus Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce cuvinte scumpe sunt acestea! Ce predică minunată este aceasta; o predică pe care o putem vedea pe tot locul şi în toată vremea. Păsările ne predică într-o limbă minunată.
Un an de zile am stat bolnav într-un sanatoriu unde era şi o lume a păsărilor (sanatoriul din Geoagiu). Acolo, în lumea păsărilor şi a suferinţelor, am văzut mai de-aproape cât de adevărate sunt cuvintele de mai sus ale Mântuitorului.
Păsările cerului ne sunt predică vie în multe privinţe. Întâi, ele ne predică despre cum grijeşte Tatăl Ceresc de ele. Nici un fel de pasăre nu strânge mâncare şi totuşi ele îşi au zilnic hrana lor atât vara, cât şi iarna. Tatăl Ceresc se îngrijeşte şi iarna de hrana lor; şi încă într-un chip minunat.
Eram, în toamnă târziu, la sanatoriu. O vrăbioară mică şi slabă dădea târcoale în jurul ferestrei mele. Probabil, era şi bolnavă. Înfăţişarea ei o arăta ca atare.
Sărmana! – mi-am zis în mine – oare cum va ieşi din iarnă această păsărică mică şi slabă? Păsărica venea regulat, în fiecare dimineaţă, la fereastră. Văzând acest lucru, am luat o nucă, am spart-o şi i-am aruncat‑o de hrană. În cealaltă zi, tot aşa. Şi, de atunci, în fiecare dimineaţă şi seară păsărica se prezenta la fereastră, să-i arunc porţia de nucă. Porţia mea de nucă era pâinea ei de toate zilele.
Aşa a mers toată iarna. Sosind primăvara, şi-a luat rămas bun de la mine, apucând calea pădurii şi a câmpiilor, unde găsea hrană bogată. | Continuare »
Traian Dorz
Zbor grăbit e viaţa asta pentru orişicine,
dar puţini ştiu să ia seama la aceasta bine;
mulţi, în dimineaţa vieţii, îşi cred ziua lungă,
nici nu se gândesc ce-aproape-i moartea să-i ajungă.
Cine-i oare înţeleptul care să-şi socoată
ca un zbor grăbit de-o clipă viaţa asta toată,
ca-n clipita asta scurtă să-şi adune bine
o comoară spre viaţa de-unde nu mai vine!
Cei mai mulţi sunt ca nebunul căruia nu-i pasă:
când e vară şi-are umbră, nu-şi mai face casă,
numai când îl prinde iarna, moartea şi urgia
se trezeşte el şi-şi plânge tristă nebunia.
Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, călător şi frate,
câte binefaceri cheamă, – du-te, fă-le toate,
căci grăbitul zbor sfârşeşte – şi-o cerească plată
va primi în veşnicie lupta ta curată.
Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, leneşule-n rele,
vine dintr-o dată ceasul Judecăţii grele;
– iată, clipa se sfârşeşte, zborul tău coboară,
scoală-te, căci vine Noaptea şi rămâi afară.
din Volovăţ – Rădăuţi
Un fiu al răbdării şi o jertfă a dragostei pentru Domnul a fost şi fratele nostru Moroz Ioan din Volovăţ – Burla, judeţul Rădăuţi.
Fratele Moroz Ioan s-a născut la 24 iunie 1893, din părinţii Nicolae şi Maria. Tatăl său a murit pe când el încă era copil mic. Mama sa, recăsătorindu-se, nu a mai avut grijă de el şi de ceilalţi frăţiori ai lui. Abia crescut mai mărişor a fost slugă la străini şi aşa şi-a câştigat traiul până târziu. În Primul Război Mondial fiind pe front, a fost rănit – şi aşa a ajuns, în spital, să cunoască un soldat care i-a dat un Nou Testament şi l-a învăţat să citească, arătându-i literele Numelui ISUS.
După război, s-a căsătorit cu soţia sa, Trandafira, din Volovăţ. Acolo, în biserica din Burla, au venit odată fraţii din Oastea Domnului şi în urma acelei adunări s-a predat şi el Domnului Iisus, intrând în Oastea Sa. Era în anul 1929.
După aceea, plin de credinţă şi dragoste faţă de Domnul, el se ruga şi citea mult, având din partea Domnului mari bucurii, descoperiri şi îndemnuri neobişnuit de minunate, prin care Domnul l-a umplut de o mare dragoste şi putere de lucrul Său şi fără de care el poate nu ar fi fost în stare de râvna şi jertfa pe care le-a dovedit pentru Domnul Iisus în Oastea Sa. Îşi făcea şi munca sa, dar pleca şi la drum zile şi săptămâni întregi, cercetând pe fraţii unde erau adunări şi înfiinţând adunări noi prin satele unde încă nu erau… | Continuare »
POEŢI ŞI VERSURI DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE
Lidia Hamza
Poporul nostru şi-a răscumpărat prin jertfă fiecare generaţie, încă de la formarea lui având sfinţi a căror moaşte ne-au dăinuit peste veacuri neamul şi credinţa. Chiar în vreme de răstrişte, când, o mie de ani, s-au tot zbătut unii să ne şteargă din istorie, sfinţii noştri români sunt atestări pe care nimeni nu le poate nega. Cu cât se dorea mai tare zdrobirea identităţii noastre ortodoxe, cu atât răsăreau mai mulţi vajnici apărători ai ei.
Pe lângă sfinţii români, canonizaţi deja, care au purtat temeluirea noastră ca neam creştin pe umerii martiriului lor şi care au răscumpărat cu jertfele lor ortodoxia neamului nostru, mai avem încă mulţi trăitori de ortodoxie pe care doar puţini îi ştiu: sfinţii închisorilor comuniste.
Lor şi poeziei în zeghe doresc să le aduc un pios omagiu, astăzi, de ziua Sfinţilor români.
Românul s-a născut poet. Poezia lui irumpe însă din suferinţa neamului. Doina şi balada specifice poporului de pe acest mirific picior de plai sunt unice tocmai pentru că izvorăsc din suspin, precum floarea de crin, a cărui mireasmă cu cât e mai zdrobită, cu atât devine mai puternică. Neamul românesc a trăit însă dintotdeauna suferinţa ca pe o biruinţă. Cântecul era victoria lui. Viersul aninat de coarda vibrândă sub degetele vreunui vituoz era şi este încă remediul aprigelor crize sociale sau morale prin care a trecut poporul nostru de-a lungul zbuciumatei sale istorii. | Continuare »
Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.
Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!
Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.
