Se-apropie sfârşitul

Tăchiţă GHEORGHIŢĂ

Trist şi frânt, cu ochii-n lacrimi, îmi întorc privirea
de la omul fărdelegii, ce-n mâini, cu securea,
stă să pregătească păcii răul şi pieirea.

Putregai e omenirea veacului de-acuma.
Soarta ei e nimicirea pentru totdeauna.
Şi-i pierdută-a ei salvare, deşi-o cheamă-ntruna.

Cataclismul îngrozirii gata e să-nceapă,
sus în cosmos se aude bolta cum se crapă,
şi pământul se îndreaptă mai grăbit spre groapă.

Numai strâmbătate-n lume. Zarvă-i şi-n Lucrare.
Rătăcirea-n fiii păcii intră tot mai tare.
Oare, nu-i acum al lumii ceas de încercare?

Vezi mamona cum îşi strânge fiii cu grăbire
să aducă omenirii cea mai grea orbire.
Vai, lucrarea mântuirii suie-n răstignire. | Continuare »

CÂT SUNT ÎN LUME, SUNT LUMINA LUMII (Ioan 9,5)

Traian Dorz, din «HRISTOS – VINDECÃTORUL NOSTRU»

Atâta vreme cât Hristos stă într-un suflet şi cât stă într-o biserică, şi cât stă într-o familie sau într-o adunare, Domnul Iisus ţine neapărat să fie acolo Singura Lumină, El, şi Singurul Stăpân ascultat şi iubit, numai El.
Îndată ce Hristos nu mai poate fi Singurul Luminător undeva, când inima, sau adunarea, sau lucrarea aceea mai caută şi mai primeşte şi o altă lumină, deosebită de cea a Lui, atunci Domnul Iisus Se retrage şi pleacă de acolo.

Dumnezeu nu poate să împartă şi să stăpânească o inimă sau o casă, cu alt stăpân. El nu mai vrea să aibă nici un fel de legătură cu un alt stăpân, afară de El (2 Cor. 6, 14-18; Isaia 42, 8).
Când o inimă vrea să rămână a lui Hristos este ca o mireasă, care ţine să rămână sfântă, numai a Preaiubitului ei, pentru totdeauna. Îndată ce Domnul vede că o inimă sau o lucrare, sau o familie nu este numai a Lui, Mirele Cel Sfânt, Lumina cea unică, pleacă. Nici nu mai are rost să rămână!
Dacă şi un om n-ar primi să mai rămână soţul unei iubiri împărţite, cum să poată rămâne Domnul?

O, dacă nu-I veţi fi soţi credincioşi numai lui Dumnezeu, ci dacă, pe lângă a Lui, veţi mai primi în suflet şi o altă iubire, care să vă stăpânească viaţa puternic şi aprins, – atunci voi v-aţi mai luat un dumnezeu, pe lângă Cel Unul Singur, Care trebuie să fie Soarele întregii voastre iubiri.
Când inima voastră şi-a mai primit o „lumină“, şi-a făcut un idol, pe lângă Hristos, Domnul ei, iar atunci Hristos ori pleacă, ori vă nimiceşte idolul de lângă El! | Continuare »

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi…“

Ioan Marini

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.
Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis“ (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credin­cios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „liniş­te“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. Nu „seamănă“ cu Stăpânul său, fiindcă, dacă ar semăna cu El, lumea l-ar prigoni, căci nu este robul mai mare decât Stăpânul său. | Continuare »

Tribunalul din noi: Conştiinţa

ÎN FIECARE DIN NOI este un Tribunal ceresc; un Tribunal care ne judecă toate faptele şi gândurile noastre. Un Tribunal care ne laudă pentru cele bune şi ne mustră aspru pentru cele rele. Acest Tribunal se cheamă: Conştiinţa.
Acesta e Tribunalul care l-a judecat pe ucigaşul Cain, făcându-l fugar prin lume.
Acest Tribunal nu iartă. El ne judecă fără cruţare, după dreptate. Când am făcut păcatul, el ne pune îndată în faţă sentinţa şi mustrarea pentru păcat. Şi ne-o arată mereu. Nu ne mai slăbeşte cu ea. Ne persecută, aşa-zicând.

Un pictor credincios s-a gândit mult cum ar putea zugrăvi conştiinţa printr-o icoană. Şi, pe urmă, a făcut o icoană minunată. A zugrăvit conştiinţa în chipul unui cal, urmărit de un lup grozav.
Bietul cal fuge îngrozit. Îşi încordează toate puterile să scape prin fugă. Dar totul e în zadar. Moartea se ţine în urma lui. Nu mai e nici o scăpare. De aceea, a scris pe cal cuvintele: „totul e în zadar“.
Aşa e şi conştiinţa. Ea urmăreşte păcatul şi pe păcătos cu o înverşunare de lup sălbatic; cu un strigăt fioros de moarte. Şi, după ce am păcătuit, orice am face, nu putem scăpa. El se ţine după noi.
Glasul conştiinţei, strigarea conştiinţei, cu nimic în lume nu se poate înăbuşi. | Continuare »

În veci noi n-am vedea pe Tatăl

Traian Dorz

În veci noi n-am vedea pe Tatăl
când prin Hristos nu L-am privi,
căci focul Feţei Lui ne-ar arde
şi strălucirea-I ne-ar orbi.

Pe Dumnezeul Cel Ascuns
doar Singur Fiul L-a pătruns!
De nu vrei să-L cunoşti prin El
în veci nu-L vei putea altfel.

În veci nu cunoşteam pe Tatăl
Cel Nepătruns şi Nevăzut,
de nu venea Hristos, prin Care
să ni Se facă cunoscut.

Căutaţi-L prin Hristos pe Tatăl,
şi Duhul vă va lumina,
căci cine prin Hristos nu-L caută
în veci nu-L va putea afla.

O Fiu Slăvit, de-un Chip cu Tatăl,
ajută-ne să Te primim,
ca prin cunoaşterea Ta sfântă
cu Tatăl să ne-mpărtăşim!

DE NU-MI ERAI DECÂT UN PRIETEN

Traian Dorz

De nu-mi erai decât un prieten,
oricât de-apropiat cândva,
Te-aş fi putut uita, Iisuse, –
dar Tu eşti Prietenia mea.

De nu-mi erai decât un cântec,
oricât de drag, Te-ai fi-nvechit, –
dar Tu-mi eşti Armonia însăşi,
în veci mai nou şi mai dorit.

De nu-mi erai decât un nume,
puteam să-l uit, oricum erai, –
dar Tu-mi eşti, pentru veci, Iisuse,
tot scumpul vieţii mele Rai.

De nu-mi erai decât un zâmbet
uşor Te-aş fi putut uita, –
dar Tu-mi eşti toată Fericirea
din care-mi scot iubirea mea.

De nu-mi erai decât o rază
vreo noapte Te-ar fi-ntunecat, –
dar Tu-mi eşti Soarele Vieţii
desăvârşit şi minunat.

Cum să Te uit, atunci, Iisuse,
orice-ar veni şi-oricine-ar vrea,
când Tu-mi eşti Răsuflarea vieţii,
Fiinţa şi Mişcarea mea?

Adevărata prietenie

Vlad Gheorghiu

M-a întrebat cineva odată după ce criterii să-şi aleagă prietenii. Mi s-a părut atunci că trebuie gândit bine răspunsul, că oamenii sunt atât de diferiţi unul de altul, şi atât de multe lucruri pot lega pe oameni…
Şi totuşi… numai un singur lucru poate lega pe oameni într-o pietenie adevărată: Hristos.
Sunt prietenii de interes care ţin cât ţine interesul care le naşte. Sunt prietenii de plăceri, care ţin numai cât le întreţine cauza care le-a creat: plăcerea. Sunt prietenii de anturaj, care ţin atât cât trăieşti în mediul acela.
De aceste prietenii, fugi cât poţi. Multe duc la pierzare, uneori ireversibil. Câţi n-au plătit cu ratarea întregii lor vieţii, cu închisoare sau chiar cu moartea, prieteniile nepotrivite, anturajele nesănătoase!
Tu, tinere care doreşti mântuirea, chiar dacă abia ai pornit pe drumul desăvârşirii, probează-ţi prietenii după tiparele lui Hristos! | Continuare »

Plăteşte, Doamne, celor…

de Traian Dorz, din Cântarea Biruinţei

Plăteşte, Doamne, celor ce-au milă de iubire
când suferă tăcută pe crucea cea mai grea
şi chiar de nu-i pot smulge nimic din chinuire
rămân cu ea acolo şi plâng lipiţi de ea!

Plăteşte, Doamne, milei ce-şi rupe de la gură
să potolească foamea unei mai triste vieţi
şi dragostei ascunse ce-şi dă a ei căldură
să ţină vie-o floare într-un pustiu de-ngheţ.

Plăteşte, Doamne,-ascunsei credincioşii curate
ce-şi alipeşte toată fiinţa ei de-acel
ce poart-un steag de luptă în mâini însingurate
şi-mprospătează astfel puterile din el.

Plăteşte, Doamne, tainei ce ştie şi nu spune,
ce plânge şi nu pleacă, ce face şi nu ia,
ce-şi dă frumoase toate, aşa ca-n rugăciune
şi numai curăţia şi-o ţine pentru ea!

Viaţa mea în Hristos

Sf. Ioan de Kronstadt

Când privesc creaţia lui Dumnezeu, ce văd? Văd peste tot o extraordinară abundenţă, o adevărată bogăţie de viaţă în regnul animal, printre patrupede, reptile, insecte, păsări, peşti. Atunci ne vom întreba: pentru ce viaţa omului, şi mai ales a omului credincios şi pios, este atât de penibilă şi strâmtorată? Domnul a răspândit pretutindeni cu mână largă viaţa, belşugul şi fericirea, şi toate creaturile – exceptând omul – Îi aduc slavă prin abundenţa lor, prin viaţa şi bucuria lor deplină. De ce oare această discordanţă între mine şi lumea animală? Nu sunt eu creatura aceluiaşi Creator?
Răspunsul este simplu. Viaţa noastră este otrăvită fie de păcat, prin propria noastră greşeală, fie de duşmanul netrupesc, care se luptă mai ales – şi înainte de toate – cu acei care încearcă să trăiască o viaţă evlavioasă.
Viaţa omului, a adevăratului creştin, este în viitor, în veacul ce va să fie; acolo, toată bucuria şi toată binecuvântarea îi sunt pregătite. Aici pe pământ el nu este decât un exilat, ispăşind o pedeapsă; aici pe pământ se întâmplă ca toată natura să se revolte împotriva lui din cauza păcatelor sale, ca să nu vorbim de vrăjmaşul care, din timpuri imemoriale, „răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Ptr 5, 8). Prin urmare, nu sunt tulburat să văd bucuria şi abundenţa dominând pretutindeni în lume, în timp ce singur eu sunt lipsit de fericire, şi mă uit cu durere la fericirea şi libertatea creaturilor lui Dumnezeu. Eu sunt călăul meu însumi din pricina păcatelor mele, care nu mă părăsesc şi nu încetează să mă lovească. Voi avea parte de bucurie eu, de asemenea, dar nu aici pe pământ, ci numai în lumea cealaltă. | Continuare »