b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 26 septembrie:

„Pe când eu îi iubesc, ei îmi sunt potrivnici; dar eu alerg la rugăciune“ (Psalmi 109, 4).

De obicei, ori de câte ori unui om i se pare că este lovit pe nedrept,
ori bârfit şi învinuit fără temei,
ori judecat şi osândit pe nedreptate,
acel om, îndată, este ispitit să alerge la apărare şi la răzbunare, la dreptate şi la despăgubire.
Numai cel cu adevărat credincios, al cărui cuget este – şi se străduieşte să fie – curat înaintea lui Dumnezeu, numai acela va face altfel.
Numai acesta, simţindu-se adânc nedreptăţit, nu va alerga la dezvinovăţiri sau la judecăţi, nici nu va alerga la ceartă şi la revanşă,
ci va alerga la rugăciune.
Va spune: «Doamne, ai milă de fratele meu care m-a vorbit de rău, nefiind eu vinovat,
căci sufletul lui s-a acoperit de vina unei judecăţi nedrepte!» (Ioan 8, 15).

Iar dacă va avea totuşi o vină, atunci se va ruga:
«Doamne, merit să ispăşesc în felul acesta vina mea – chiar dacă n-ar fi atât de mare şi n-ar merita o aşa de aspră judecată – căci, dacă sufăr pe nedrept, ispăşind-o aici, nu-mi va mai fi judecată Dincolo!» (1 Tim. 5, 24).
Adevăratul credincios va alege totdeauna alergarea la rugăciune.
Acolo, stând la picioarele Domnului, inima lui se va linişti şi gândurile sale limpezite vor găsi măsura răbdării, a tăcerii şi a răspunsului său la învinuirile aduse.
În rugăciune va afla calea cea bună pe care trebuie s-o urmeze faţă de cei care au răspândit şi răspândesc lucruri neadevărate despre dânsul.
Va căpăta puterea de a-i înţelege şi de a-i ierta pe toţi vrăjmaşii şi bârfitorii săi.
Şi va căpăta milă şi iubire pentru ei. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 25 septembrie:

„Căci potrivnicii au deschis împotriva mea o gură rea şi înşelătoare, îmi vorbesc cu o limbă mincinoasă“ (Psalmi 109, 2).

O, cât de mult necaz a avut psalmistul Domnului în toată viaţa lui plină de zbucium, mai ales din partea gurilor rele, înşelătoare şi mincinoase!
Aceste guri rele s-au ţinut mereu pe urmele lui, ca nişte căţele,
lătrându-l neîncetat şi muşcându-l cât mai otrăvitor şi mai vrăjmaş,
ori de câte ori li s-a dat vreun prilej.
Ochii răi l-au pândit neîncetat.
Fiecare pas al său a fost urmărit,
fiecare cuvânt a fost răstălmăcit,
fiecare faptă a sa a fost clevetită.
Când, vreodată, a greşit – căci nu este om care să nu greşească – gurile rele, mărind greşala lui,
mai adăugând şi multe altele pe care el nici nu le-a gândit, nici nu le-a făcut,
s-au lărgit şi s-au lungit, umplând ţara şi lumea cu toate vorbele rele despre el.
Când n-au mai avut ce să spună, au inventat.
Când n-au avut ce inventa, au răscolit în trecut.
Şi tot ceea ce era necunoscut altora din viaţa lui, gurile rele întorceau pe dos,
numai spre a-l înfăţişa cât mai negru în faţa celor ce-l iubeau,
din pricina harului dăruit de Dumnezeu, Care, cunoscându-i inima şi viaţa,
îl avea în dragostea Lui şi îl rânduise la o slujbă unică. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 24 septembrie:

„Oare nu Tu, Dumnezeule, care ne-ai lepădat şi care nu vrei să mai ieşi, Dumnezeule, cu oştirile noastre?“ (Psalmi 108, 11).

Dumnezeul nostru este Dumnezeul rânduielii, al ordinii, al disciplinei şi statorniciei.
El a rânduit de la Începutul Creaţiunii,
în toate lucrurile văzute şi nevăzute,
ordinea, ierarhia şi disciplina,
în chip statornic şi etern.
Când a despărţit lucrurile şi când a creat fiinţele, aşezându-le în ordine, fiecare după familia sa,
Dumnezeu arăta fiecărei familii datoria sa şi scopul său.

Orânduirile lui Dumnezeu au rămas veşnice.
Toate cele care au rămas în ascultare de El şi-au păstrat fiinţa şi mişcarea potrivit îndrumărilor Sale de la Început (Ps. 104, 5-30).
Dumnezeu a rânduit în Vechiul Aşezământ aceeaşi aşezare între seminţiile care alcătuiau poporul Său.
El a poruncit ca fiecare seminţie să-şi aibă steagul ei, oastea ei, ierarhia şi disciplina ei.
El a poruncit ca fiecare din fiii poporului Său să-şi aibă locul său statornic
şi îndrumătorii de care trebuiau să asculte,
şi steagul sub care trebuiau să lupte până la moarte.
În cartea Numeri, cap. 2, Cuvântul Domnului arată cât de amănunţit era aşezată această rânduială şi cât de întocmai era păstrată, după porunca lui Dumnezeu, în poporul lui Israel.
Nici o abatere de la această disciplină nu era permisă, ci era pedepsită cu moartea (Num. 1, 51; 3, 10; 16, 40).
Core, Datan şi Abiram vor fi o veşnică pildă împotriva oricărei răzvrătiri (Num. 16, 1-40; Rom. 1, 18; Col. 3, 6). | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 23 septembrie:

„Dumnezeu a vorbit în sfinţenia Lui: „Voi birui, voi împărţi Sihemul, voi măsura Valea Sucot;“ (Psalmi 108, 1).

Chiar dacă nu ne-ar mai vorbi Dumnezeu nici prin minunile arătate nouă, zilnic, în tot ce vedem şi auzim, vina noastră n-ar fi mai mică, fiindcă noi avem Biblia.
Chiar dacă nicăieri nu s-ar mai citi sau vesti Evanghelia, Cuvântul vorbit şi scris al lui Dumnezeu către oameni, noi toţi ştim acest Cuvânt.
Chiar dacă nici o rugăciune nu ne-ar mai fi ascultată, totuşi vinovăţia noastră n-ar scădea întru nimic, fiindcă noi nu suntem în necunoştinţă de voia lui Dumnezeu,
căci noi am auzit glasul Lui,
noi am văzut lucrările Lui
şi nouă ne este cunoscută voia Sa – aşa că n-avem nici o dezvinovăţire (Rom. 1, 20-21).

Dumnezeu ne-a vorbit de-ajuns în Trecut, iar noi toţi am auzit destul de mult şi destul de puternic glasul Său. Dumnezeu ne-a vorbit prin profeţii din Vechime, prin care ne-a încunoştinţat mai dinainte de tot planul Său spre mântuirea noastră, în multe rânduri şi în multe feluri (Evrei 1, 1).
Ne-a vorbit apoi, ca niciodată mai limpede şi mai cald, mai iubitor, mai dulce şi mai zguduitor, prin Fiul Său Însuşi, prin Iisus Hristos, Care este Cuvântul Său Întrupat. El ne-a făcut cunoscută toată voia Tatălui şi tot planul Său mântuitor faţă de noi,
într-un chip mai strălucit şi mai puternic decât orice glas,
prin vocea Sângelui Său
şi prin Jertfa Crucii Sale (Evrei 1, 2-4 şi 12, 24; Ioan 15, 15).

Dumnezeu ne-a vorbit prin înaintaşii noştri, vestitorii soliei Sale, care nu s-au ferit să ne facă cunoscut tot planul lui Dumnezeu, neascunzând nimic din ceea ce ne era de folos nouă spre mântuire (Fapte 20, 20-27). | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 22 septembrie:

„Gata îmi este inima să cânte, Dumnezeule! Voi cânta, voi suna din instrumentele mele; aceasta este slava mea!“ (Psalmi 108, 1).

O, cât de mult sunt deosebite inimile oamenilor una de alta!
Unii au o inimă gata să facă orice, fiindcă atunci când inima este bună, ea este gata îndată să facă binele. Cel ce are o inimă rea este tot aşa de gata să facă răul.
Îndată ce i se spune, îndată ce este îndemnată, îndată ce i se arată că un lucru bun trebuie făcut, inima bună este gata să sară, să se ofere, să-l facă. Şi tot aşa este gata şi inima cea rea.
Chiar dacă mintea, mai calculată, vine şi-i spune că pentru a face acest bine se cere osteneală, pagubă, suferinţă, inima gata nu cântăreşte mult şi face.
Inima bună face binele altuia, chiar dacă prin aceasta îşi face sieşi rău.
O inimă rea, când este gata, este tot la fel! Nici asta nu stă mult să cântărească urmările: la cel dintâi îndemn rău, face răul, chiar dacă ea însăşi nu are din aceasta nici un folos, ci chiar numai răul. Şi paguba. Şi atunci când face răul. Şi după aceea, când l-a făcut.
Şi după cum inima cea bună nu ascultă de mintea sa, care mai de multe ori se gândeşte la comoditatea proprie decât la binele altuia, tot aşa inima gata la rău nu ascultă de mintea care o opreşte, înştiinţând-o despre urmări.

Dar ce minunată şi fericită este totdeauna o inimă gata să facă binele!
O astfel de inimă, deşi sângerează de multe ori,
deşi gustă cu amar durerea nerecunoştinţei şi a dezamăgirilor din partea multora pe care i-a ajutat
şi deşi se întoarce, adesea, cu răni şi cu vânătăi de pe urma binefacerilor sale,
ea totuşi nu descurajează niciodată
şi nu renunţă la facerea ei de bine.
Pentru că aceasta este fericirea ei. Ea numai când face binele se simte fericită. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 21 septembrie:

„Cine este înţelept să ia seama la aceste lucruri şi să fie cu luare aminte la bunătăţile Domnului“ (Psalmi 107, 43).

Înţeleptul cel fericit este acela care vede înainte şi care ştie mai dinainte când să meargă sau să stea.
Care ştie la timp ce şi când să facă sau să nu facă un lucru,
când să vorbească sau să tacă,
ce să ia sau ce să lepede…,
care ştie ce este vrednic şi cât să caute şi să ţină din tot ce dă sau din tot ce primeşte.
Înţeleptul cel cumpătat este acela care, la timpul său, vede şi face binele,
cunoaşte şi alege adevărul,
iubeşte şi păstrează măsura.
Înţeleptul cel învăţat este acela care din fiecare nenorocire şi din fiecare greşeală învaţă înţelesul folositor şi păstrează sufletul priceput.
El, din fiecare cădere şi din fiecare suferinţă, strânge lumină, pricepere şi cuminţenie.
Acela care din experienţele sale şi-a alcătuit un dreptar de viaţă sănătos şi temeinic, iar în mijlocul tuturor încercărilor sale, adâncindu-se în sine însuşi şi învăţând să se cunoască pe sine şi pe Dumnezeul Cel Adevărat, priveşte totul în chip mântuitor, de jos în sus.
Priveşte din smerenie spre slavă,
din Trecut spre Viitor
şi din sine spre alţii.

Acela, căpătând priceperea cunoaşterii tainelor ascunse în lucruri,
în fiinţe şi în întâmplări,
va dobândi fericirea nu numai pentru sine, ci şi pentru toţi cei care îl ascultă,
fiindcă ochii lui vor vedea nu numai ceea ce este înainte sau aproape,
ci şi în toate celelalte întinderi, mai mult decât ai celorlalţi.
Cea mai mare înţelepciune este a lua seama la toate lucrările lui Dumnezeu,
în toată desfăşurarea lor, din lumea asta văzută şi din cea nevăzută,
din cea vie şi din cea fără viaţă…,
din cea trecută şi din cea prezentă. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 20 septembrie:

„El le-a smerit inima prin suferinţă: au căzut, şi nimeni nu i-a ajutat“ (Psalmi 107, 12).

Cine îşi cunoaşte inima sa, nu se va lăuda cu ea niciodată!
Cine ştie cât de înşelătoare este inima…,
cât de lipsită de înţelepciune, cât de nestatornică este biata inimă omenească,
cât de gata să se laude, să se umfle de mândrie, să se mânie, să se răzbune, să cadă în ispite – acela ştie că, dacă mintea sănătoasă
şi dacă duhul cumpătat nu-i pun totdeauna un frâu puternic,
inima este gata să se arunce mereu în multe prăpăstii.

Mai ales trufia este păcatul care pune cel mai des stăpânire pe inima omului.
Fie inima chiar cât de credincioasă, în ispita trufiei este gata să cadă oricând, cu plăcere.
Îndată ce a săvârşit o faptă bună
sau îndată ce a spus sau a scris un cuvânt frumos sau un gând ales,
inima este gata să se umfle de mândrie,
să se înalţe trufaşă şi să privească de sus spre alţii şi să aştepte laudă…
Ori chiar să pretindă, fără ruşine, să i se dea aceasta.
Chiar când a suferit, într-o oarecare măsură pe dreptate, prigoniri din partea vrăjmaşilor lui Hristos…
Chiar când a trecut prin încercări într-un chip jalnic de nevrednic, îndurând numai cu de-a sila, cârtind, căzând, dezgolindu-se şi târându-se tot timpul încercării,
după ce încercarea ei a trecut, inima înşelătoare este gata să se îngâmfe
şi să se laude cu „meritul“ ei, uitând cum l-a „cucerit“ acest aşa-zis merit. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 19 septembrie:

„Aşa să zică cei răscumpăraţi de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului,“ (Psalmi 107, 2).

Starea Bisericii lui Hristos în lume şi în veşnicie este o stare unică.
Sufletele alese de Dumnezeu să facă parte din ea se bucură de un har cu totul deosebit.
Prin ascultarea de Hristos, prin părtăşia şi împărtăşirea cu El, Sângele şi Jertfa Sa mântuitoare i-a răscumpărat şi sfinţit,
făcând din toţi cei aleşi un Trup Sfânt, o casă sfântă, o moştenire aleasă şi slăvită (Fapte 20, 28; 1 Cor. 6, 19; Gal. 3, 13; Evrei 9, 12; 1 Petru 1, 18-19; Apoc. 5, 9).
Toţi cei care, prin harul lui Dumnezeu dat Bisericii lui Hristos, sunt credincioşi trăitori ai voii Sale, care se bucură de dreptul de a se face copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12),
printr-o naştere ca din nou,
printr-o cotitură puternic îndreptătoare,
printr-o statornică şi evlavioasă ascultare de Cuvântul Voii Sale şi identificare cu Iisus, ei primesc numele şi starea de răscumpăraţi ai Lui (Efes. 1, 4-7; Col. 1, 13-14; Apoc. 5, 10).
Ei sunt Biserica Domnului, Mireasa Lui, Casa Lui, Comoara Lui, Trupul Lui (Efes. 5, 25-32; 1 Petru 2, 5; Apoc. 21, 2-24).

În inimile tuturor acestor aleşi ai lui Hristos, dragostea lui Dumnezeu a fost turnată prin Duhul Sfânt,
şi ea locuieşte acolo în chip statornic,
aducând rodul dulce şi sănătos al faptelor frumoase şi curate.
Iar în gurile lor, aducând neîncetat laudele Numelui Său Sfânt, pentru că bunătăţile şi îndurările Lui sunt peste ei neîncetat. | Continuare »