b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 25

1. Prezentul nostru este atât de strâns legat de viitorul nostru ca şi cursul unei ape de izvorul ei.

2. O acţiune bună poate fi zădărnicită chiar de la început, atât de vrăjmaşii dinăuntrul ei, cât şi de cei din afară…
Dar dacă o acţiune bună a fost pornită din inspiraţia şi voia lui Dumnezeu, ea nu va putea fi nimicită de tot niciodată.

3. Vrăjmaşii din afara unei lucrări bune ori nevrednicii dinăuntrul ei pot zădărnici pentru ei şi pot întârzia pentru alţii lucrarea ei mântuitoare. Dar nu o vor putea nimici de tot niciodată.

4. Prezentul nostru ne poate binecuvânta ori ne poate blestema viitorul nostru. Dar nu poate întârzia ori nimici gândul lui Dumnezeu cu viitorul Lucrării Sale.

5. Dacă Dumnezeu a început undeva o lucrare bună, desigur că viitorul ei este jumătate în mâinile noastre, iar jumătate în mâinile lui Dumnezeu.
Dacă noi lucrăm potrivit voii lui Dumnezeu, jumătatea Lui binecuvântează şi jumătatea noastră.

6. Dar dacă noi nu mai lucrăm după planul şi voia lui Hristos, jumătatea noastră împiedică şi jumătatea Lui.

7. Şi această stare rea de lucruri poate să dureze chiar generaţii întregi, întârziind pentru mulţi ani viitorul frumos care era rânduit să vină chiar şi peste cei care acum trebuie să-l mai aştepte cine ştie cât.

8. Dumnezeu îi făgăduise lui Avraam şi seminţiei sale o Ţară Fericită pe care le-o rânduise – dar ajungerea lor în ea depindea de partea lor. Depindea de ascultarea şi trăirea lor în voia Lui.

9. Dumnezeu putea să-i ducă atunci imediat în ea, cu Iosif, – căci viitorul acesta era atunci atât de apropiat de ei…
Dar au ajuns numai după patru sute de ani, cu Moise…

10. Cei patru sute de ani n-au anulat promisiunea lui Dumnezeu, – dar au amânat-o, fiindcă partea lor împiedica partea lui Dumnezeu.

11. Patru sute de ani, acest popor îşi pierduse şi numele. Toţi îi numeau nişte robi. Îşi pierduseră şi idealul, şi identitatea… deveniseră o gloată fără speranţă şi fără viitor. Pentru că nici unii dintre mai-marii lor nu mai aveau nici cunoştinţa Dumnezeului lor, nici conştiinţa neamului. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 24

1. Fiecare lucrare vie a Domnului Hristos este ca un izvor, apoi ca un râu, apoi ca un fluviu – până ce ajunge în El, Oceanul cel Mare care le adună pe toate.

2. Cât de însemnat lucru este pentru un izvor care ţâşneşte ca să aibă încă de la început o albie dreaptă, frumoasă şi adâncă, prin care să se scurgă folositor şi curat!

3. Pentru că fiecărui izvor, încă de la începutul său, i s-a rânduit o chemare, o slujbă, o muncă sfântă pentru a uda, a înverzi şi a face roditor locul de unde a izvorât şi tot drumul ce i s-a rânduit până la vărsarea lui finală.

4. Ce greu este totuşi să ţâşnească un izvor viu undeva! Câte frământări subterane, câte lupte cu puteri potrivnice, cu stânci puternice, cu straturi suprapuse – până când primele unde ţâşnesc la lumină, la libertate.

5. Ce forţe puternice trebuie să împingă din străfunduri până când aceste unde ies biruitoare şi pornesc în fericita lor misiune vie şi veşnică!
Cursul liniştit al undelor din afară îl văd toţi. Dar lupta nevăzută a celor din adâncuri numai Dumnezeu o ştie.

6. Aşa este şi cu orice lucrare duhovnicească ţâşnită de undeva. Trebuie să fie nişte forţe puternice adunate de veacuri în străfundul acelui loc, care, lucrând mereu, ajung odată să iasă la lumină într-un om creator, apoi într-o lucrare creatoare, cu un curs creator.

7. Sfântul Pavel spune despre el însuşi că aduce cu sine din străfundul originii sale tot ce au avut bun în ei moşii şi strămoşii săi, căci el zice: „Mulţumesc Dumnezeului meu pe care-L slujesc din moşi-strămoşii mei…”
Tot ce adunaseră bun în ei toţi înaintaşii săi se revărsa acum cristalizat în afară prin el… Apoi prin lucrarea care a început cu el…

8. Desigur, e mare lucru ca un izvor să ţâşnească frumos şi curat undeva, dar este un lucru poate şi mai mare ca acestui val de ape să i se croiască un drum tot aşa de frumos şi de curat mai departe.

9. Căci multe izvoare care au ţâşnit puternic undeva – dacă n-au avut un curs bun şi statornic – s-au prefăcut îndată, ori ceva mai târziu, în nişte băltoace pline de murdărie şi boli. Ar fi fost mai bine să nu fi fost deloc. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 22

1. Multe biruinţe a făcut şi face Lucrarea cea vie a Evangheliei lui Hristos, – dar una dintre cele mai frumoase, permanente, dar şi mai grele este lupta şi biruinţa duhului viu împotriva literei moarte.

2. În Biserica lui Hristos, această luptă a început din clipa când s-a început instituţionalizarea credinţei… Până când intrarea şi ieşirea erau libere, intra oricine voia să trăiască credinţa, dar rămâneau numai acei care o trăiau.

3. Cei ce trăiau credinţa erau smeriţi şi nu căutau locuri de frunte… Cei care n-o trăiau, dar nici nu voiau să plece, – au profitat de bunătatea celorlalţi şi au pus stăpânire nedreaptă asupra lor, pentru câştigul necurat de la ei.
Au interpretat legea în folosul păcatului, făcând-o literă ucigaşă a duhului, iar ei au devenit ucigaşi ai dragostei duhovniceşti.

4. Cuvântul înţelepciunii spune că toate lucrurile sunt într-o necontenită şi frământată rotaţie. Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; şi vine iarăşi înapoi ceea ce a trecut… Dar în locul rânduit pentru judecată de multe ori domneşte nelegiuirea şi în locul rânduit pentru dreptate domneşte nedreptatea (Ecles 3, 15-16).

5. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori că, acolo unde trebuie să domnească Duhul, se stăpâneşte litera şi, în loc ca Lucrarea Evangheliei să sporească spre via-ţă, lucrarea literei o împinge spre moarte.

6. Este o luptă continuă între fiii Duhului şi fiii literei, pe care satana, vrăjmaşul oricărei lucrări vii, îi împinge mereu ca pe nişte sloiuri de gheaţă oriunde se aprinde un foc viu, pentru a-l stinge şi nimici.

7. De-a lungul veacurilor, istoria a scris pe multe pagini ale ei, cu mult sânge şi multe lacrimi, numele multor martiri ai Duhului pe care cruzimea literei i-a ars pe ruguri ori i-a răstignit pe cruci.

8. Oricine îşi caută folosul său sau al tagmei sale, în paguba Duhului Viu şi Sfânt, ajunge un rob şi un tiran în slujba literei care ucide şi arde întâi idei, apoi cărţi, apoi oameni. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 21

1. Orice izbândă îţi cere un risc pe măsura ei, fiindcă totdeauna există un vrăjmaş ori o primejdie care ameninţă.

2. O izbândă mică cere şi un risc mic. Dar îl cere. O izbândă mare nu se câştigă cu un risc mic, ci cu unul mare. Dacă eşti gata să-l primeşti şi să-l dai, nu totdeauna se întâmplă, dar totdeauna izbândeşti.

3. Când lupta credinţei are de înfruntat vremuri grele, vrăjmaşi cruzi şi legi criminale, – atunci oricărui fiu al lui Dumnezeu i se cere un risc mare pentru credinţa sa.
Dacă este în stare să accepte riscul, el face ceva. Dacă nu-i în stare, el nu va face nimic.

4. Cu cât suntem mai gata să acceptăm orice risc în Numele Domnului şi pentru El, cu atâta vom constata că, de cele mai multe ori, Domnul a îndepărtat ameninţarea bănuită, poate chiar în ultima clipă. Ori o micşorează până la cea mai mică însemnătate.

5. Mare rămâne însă totdeauna răsplata acceptării riscului din prima clipă, chiar dacă nu s-a întâmplat nimic, – fiindcă cel care a acceptat jertfa va fi gata şi s-o suporte aşa cum va fi ea.
Iar Dumnezeul nostru va fi plin de mărinimie când va răsplăti astfel de dovezi de vitejie şi curaj la ostaşii Săi devotaţi.

6. Istoria Bisericii vii a lui Hristos este plină de mari nume de sfinţi şi de martiri, după cum este plin şi cerul lui Dumnezeu.
Dar nici unul dintre cei care au ajuns acolo n-a fost scutit de ameninţări, de chinuri şi de jertfe.

7. Chinurile suferite au fost trecătoare, dar răsplata lor este veşnică.
În Împărăţia lui Dumnezeu nu putem intra decât prin multe necazuri. Le acceptăm – intrăm în ea; nu le acceptăm – rămânem afară.

8. Pe altarul lui Hristos se aduc multe jertfe, pentru că sunt mulţi cei care s-au prefăcut ei înşişi moarte şi jertfe sub acest altar. Jertfele de deasupra rodesc numai prin cele de dedesubt.

9. Cele trei semne ale vieţii de jertfă sunt: întâi lepădarea totală de sine, apoi curajul total, apoi sfinţenia totală. Aceste trei semne au fost totdeauna dovada adevăraţilor trimişi şi ostaşi ai lui Hristos. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 20

1. Seriozitatea este cea mai necesară însuşire a unui credincios, după cum lipsa ei este cea mai mare nenorocire pentru el.
Seriozitatea te poate înălţa într-o clipă în ochii cuiva, iar lipsa ei îţi poate distruge într-o clipă tot ce ai clădit în mulţi ani.

2. Să fim totdeauna serioşi, dar să nu fim niciodată ţepeni şi ursuzi. Să fim comunicativi, fără a deveni flecari. Să fim binevoitori, fără a deveni mândri.
Acesta este felul de comportare al Domnului şi al celor [care sunt] ai Lui.

3. Întâlnirile noastre cu alţii şi stările noastre cu ei trebuie să fie în aşa fel, încât să contribuie la o continuă înălţare a sufletelor şi relaţiilor noastre.
Pentru aceasta răspundem cu toţii şi trebuie să aducem între noi fiecare tot ce are mai bun, mai frumos şi mai cinstit în sufletul său.
4. În felul acesta ne vom crea un mediu nou, atrăgător şi fericit, care ne va apropia mereu tot mai multe suflete sincere, transformându-le şi înnobilându-le fericit în Hristos.

5. Numai în acest fel vom pregăti şi vom grăbi venirea fericită a mântuirii patriei noastre, a familiei noastre – şi în primul rând a sufletului nostru.

6. Oriunde este un suflet sincer care doreşte şi luptă cu adevărat pentru acest scop, chiar dacă la început va fi numai el singur, – în curând Dumnezeu îi va mai da unul, apoi altul şi altul, până vor fi o adunare mare.

7. Dar bucuriile pe calea credinţei merg mereu împreună cu suferinţele; şi izbânzile noastre în lupta sfântă cresc deopotrivă cu riscurile pe care ni le asumăm pentru cucerirea lor.

8. Satana şi lumea, aceşti vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, vor lupta până la sfârşit, ca să împiedice şi să zădărnicească orice lucrare bună. Şi cu aceşti vrăjmaşi vom avea mereu de luptat atât fiecare, cât şi toţi.
Să fim totdeauna treji şi pregătiţi.

9. Şi, cum Răul a atras în slujba lui aproape toate mijloacele şi aproape pe toţi oamenii, Evanghelia lui Hristos şi credincioşii ei vor fi tot mai strâmtoraţi şi izgoniţi, pe măsură ce va creşte păcatul şi necredinţa.
10. În vremile din urmă, spune Cuvântul lui Dumnezeu că lupta dintre bine şi rău se va ascuţi tot mai mult. Din cauza urii împotriva lor, lumina, adevărul şi binele vor fi stârpite aproape de peste tot. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 19

1. Dacă noi umblăm în curăţie deplină, în cinste şi în vrednicie deplină, noi n-avem atunci duşmani răufăcători, ci numai binefăcători.
Întâi, toate acţiunile lor, Domnul le va schimba spre binele nostru. Iar apoi răbdarea şi nevinovăţia noastră ni-i va schimba în prieteni.

2. Nu vă plângeţi de duşmani, dacă nu-i meritaţi şi dacă nu vi-i faceţi singuri.
Chiar uneltirile şi învinuirile lor nedrepte în contra voastră vă vor fi cele mai puternice motive de rugăciune, de iubire şi de inspiraţie.

3. Cel mai potrivit ceas de rugăciune şi cel mai puternic prilej de biruinţă ni-l dă Domnul tocmai prin prezenţa ori ameninţarea unor duşmani pe care nu-i merităm, – dar nu-i urâm.

4. Un mare violonist credincios trebuia să dea un concert greu. Cu câteva clipe înainte, nişte vrăjmaşi i au rupt trei corzi de la vioară, lăsându-i numai una – coarda mi.
Sala plină îl aştepta; iar el, rugându-se şi iertându-i, a început să cânte… Şi tot concertul l-a cântat pe o singură coardă. Toată sala l-a aplaudat ca pe un uriaş al muzicii. Dumnezeu întorsese fapta vrăjmaşilor spre binele său. Aşa ştie să lucreze Dumnezeu, schimbându-i pe duşmanii noştri în binefăcătorii noştri.

5. Răutatea vrăjmaşilor noştri ne face uneori să găsim în noi puteri neobişnuite şi să realizăm ceea ce niciodată n-am fi făcut altfel.

6. Moise spunea odată poporului eliberat: Nu eu v am scos din robia Egiptului, ci răutatea unui vrăjmaş care m-a ameninţat pe mine cu moartea, făcându-mă să fug în pustie. Dacă n-ar fi fost acela, eu n-aş fi făcut nimic niciodată.

7. Poate că şi noi, fără vrăjmaşii care ne-au făcut să suferim şi fără durerile din partea lor, care ne-au făcut să plângem şi să ne rugăm, n-am fi creat niciodată nimic. Ori, în nici un caz, n-am fi creat fără acestea ceea ce am creat cu ele.

8. Diavolul, care L-a urmărit pe Mântuitorul încă de la naşterea Sa ca să-I facă rău, – tocmai când se bucura că poate să-I facă răul cel mai mare, îndemnând pe Pilat şi pe Caiafa să-L răstignească, chiar atunci I-a dat ocazia celei mai mari biruinţe contra morţii şi a lui satana.
9. Aşa ştie Dumnezeu să scoată binele din rău, dreptatea din silnicie şi biruinţa din înfrângeri.
Şi, cu cât întunericul de la început este mai mare, cu atât lumina de la sfârşit este mai strălucită. Ferice de cine crede de la început! | Continuare »