Ce au făcut slugile cu cele primite? (Pilda talanţilor)

Ce au făcut slugile cu cele primite? (Pilda talanţilor)

Sfântul Nicolae Velimirovici, din «Predici»

Dumnezeu crează inegalitatea; oamenii cârtesc, nu le place. Dar sunt oamenii mai înţelepţi decât Dumnezeu?
Dacă Dumnezeu a făcut inegalitatea, înseamnă că aşa e bine, înseamnă că inegalitatea este mai [bună] decât egalitatea. Dumnezeu creează inegalitatea spre binele omului, dar acesta nu-şi dă seama că este buna.
Dumnezeu crează inegalitatea pentru că este frumoasă, dar omul nu-şi dă seama de frumuseţea ei.
Dumnezeu crează inegalitatea din iubire, care ea însăşi creşte şi se hrăneşte din inegalitate – dar oamenii nu văd iubirea din ea.
Orbenia se răzvrăteşte împotriva vederii, nebunia împotrivii înţelepciunii, răul împotriva binelui, urâtul împotriva frumosului, ura împotriva dragostei.
Adam şi Eva s-au dat pe mâna Satanei ca să ajungă deopotrivă cu Dumnezeu. Cain l-a ucis pe fratele sau Abel pentru că jertfele lor nu erau deopotrivă de plăcute lui Dumnezeu.
De atunci şi până acum păcătoşii sunt în război cu inegalitatea.
Dumnezeu însă a creat inegalitatea mai înainte de ei, pentru că şi pe îngeri i-a făcut Dumnezeu neegali.
Dumnezeu vrea că oamenii să nu fie la fel în cele dinafară, adică în bogăţie, putere, stare, învăţătură şi aşa mai departe, dar nu ca sa se ia la întrecere unii cu alţii. „Nu te aşeza în locul cel dintâi”, porunceşte Domnul (Luca 14, 8). | Continuare »

Între Lege şi Har. Mântuirea în Hristos

Rastignire-62Ioan MARINI

„Să ştiţi, dar, fraţilor, căci în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise” (Fapte 13, 38-39).
Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin lege este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi”. Însă legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele”. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn” (Gal 3, 11-13).
„Nu vreau să fac zadarnic darul lui Dumnezeu; căci, dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Gal 2, 21).
„Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credin-ţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (Gal 3, 24-25).
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Ef 2, 8).
„Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (In 1, 17).
Prin tunete şi fulgere, la muntele Sinai, poporul lui Israel a primit Legea. Focul de pe muntele Sinai era un foc înfricoşat. Şi Israel nu trebuia să uite tunetele şi fulgerele Legii şi dreptăţii dumnezeieşti, ca să nu păcătuiască. În amintirea lui trebuia să rămână mereu vie şi trează icoana focului mistuitor şi pedepsitor al păcatului. Şi, sub muntele în flăcări, poporul se îngrozeşte, făgăduind ascultare; dar n-au trecut decât puţine zile şi căderea ruşinoasă în idolatrie a arătat cât de slab, neputincios şi nestatornic este omul în firea sa. | Continuare »

ÎNCREDINŢARE

Sf-3-IerarhiTraian DORZ

Este neapărat nevoie ca să crezi tu mai nainte,
dar să crezi adânc,
puternic
şi statornic în Hristos
cât de-adânc e Adevărul
şi statornică-i Dreptatea,
şi puternică e Forţa Veşnică-a lui Dumnezeu…

Şi-apoi, după ce crezi astfel,
să te duci să-nveţi pe alţii,
căci atunci vorbi-vei sincer
şi-ndrăzneţ,
şi-ncredinţat.
Un aşa cuvânt se simte de oricine îl ascultă
şi va sparge orice ziduri care i se-mpotrivesc.

Nu vorbi oricum
şi orice,
spune numai Adevărul
şi vorbeşte-l cu-ndrăzneală,
pe deplin pătruns de el
şi te va urma mulţimea, presimţind atunci în tine
suflet de păstor
– de care e lipsită-atât de mult.

Dar te va urma atâta cât vei merge-aşa pe cale:
drept
şi curajos,
şi sincer,
şi sărac cum ai pornit.
Când te vei schimba,
pe dată va simţi mulţimea iarăşi
şi te va lăsa cu grabă, după cum te-a şi ales. | Continuare »

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul

Sf-Efrem-Sirul28 ianuarie — Sursa: paginiortodoxe

Minunatul Efrem a răsărit din pământul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegând-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vârstă. El citea neîncetat, mai vârtos sfintele cărţi, iar sârguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dulceaţa. Încât şi el împreună cu proorocul zicea: Cât sânt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea.

De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sârguinţa în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvârşit de dânsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blândeţea? Nu necîştigarea? Nu, peste atâta bogăţie de bunătăţi, şi smerita cugetare? Încă şi de darul cel învăţătoresc a fost împărtăşit. Apoi şi până acum prin cuvintele sale, vorbeşte cu noi, îndemnându-ne, mângâindu-ne şi sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvântul credinţei cel drept, ci şi ne deşteptăm spre câştigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu şi de dragostea cea către aproapele, atâta grijă a avut Efrem, încât el însuşi când a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel:

„Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărât pe Domnul şi cuvânt nebun din buzele mele n-a ieşit. În toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioşi”.

Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încât mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decât Efrem Sirul lacrimile. Şi împreună cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătând focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se afla pretutindeni filozofând despre judecata şi a doua venire a lui Hristos, înfricoşatul divan avându-l înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osândit socotindu-se şi foarte cu jale tânguindu-se. În astfel de cugetări ale minţii îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cântătorul de psalmi, fugind de gâlceava cea lumească şi în pustie sălăşluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era mişcat de duhul dumnezeiesc. | Continuare »

VĂCUŢA SĂRACULUI

22_Vacuta-saraculuiTraian Dorz, din «PE GENUNCHII LUI IISUS»

E un mare lucru pentru orice copil să aibă părinţi credincioşi, dar e un lucru nespus mai mare şi mai bun dacă, pe părinţii lui credincioşi, copilul îi ascultă şi le urmează sfatul şi credinţa.
De multe necazuri scapă un copil dacă ascultă de părinţii săi şi Cuvântul lui Dumnezeu pe care li-l arată ei. Dar de multe necazuri vor avea parte acei copii care, în loc să preţu-iască bunul Cuvânt al Domnului şi bunele îndrumări ale părinţilor, nu ţin seamă de ele, ci cresc nepăsători şi răi.
Dintre aceştia, unii, în necazurile lor, se mai întorc la Domnul, dar alţii, nici după ani de suferinţe, adesea, nu-şi mai aduc aminte să întoarcă.
Totuşi, dacă rugăciunile părinţilor nu-i părăsesc, până la urmă, Dumnezeu Se va îndura şi de ei.

Iată o întâmplare din Vieţile Sfinţilor:
Efrem Sirul fusese singurul fiu la părinţii lui, care erau credincioşi şi bogaţi.
Fiul acesta crescuse mândru şi îngâmfat, dar mai ales dispreţuitor faţă de săraci.

După ce împlinise optsprezece ani, într-o zi, părinţii lui l‑au trimis cu nişte treburi la rudeniile lor dintr-o cetate vecină.
Pe drum, tânărul Efrem trecu printr-o pădure şi dădu peste o vacă ce păştea pe cale. Cum vaca nu se dădu la o parte din calea lui, el o lovi puternic cu băţul pe care îl avea în mână. Vaca, speriată, o luă la fugă, dar tot înaintea lui, pe cale.
Furios că vaca tot nu vrea să se dea la o parte din calea lui, tânărul începu să o fugărească, bătând-o cu băţul, până când vaca, îngrozită, a căzut într-o prăpastie unde a murit.
A doua zi când se întorcea spre casă, trecând prin locul unde ieri fugărise vaca, tânărul văzu un om foarte amărât căutând ceva.
Când îl văzu pe Efrem, omul se apropie de el şi, cu lacrimi în ochi, îi zise:
– Tinere dragă, sunt un om foarte sărac şi locuiesc la marginea acestei păduri. Am rămas văduv, cu cinci copii ai mei. | Continuare »

PILDELE LUI SOLOMON, capitolul 12

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_9 1. Cel ce va iubi mustrarea va iubi ştiinţa vie,
cine va urî certarea este-un prost şi stă-n prostie.

2. Celui bun, întotdeauna Domnu-i dă bunăvoinţa,
dar la cel cu răutate osândită-i e fiinţa.

3. Omul rău nu se-ntăreşte până-n veac prin răutate,
dar cei fără vină-avea-vor rădăcini neclătinate.

4. Pentru soţ, ca o cunună e femeia cea cinstită,
dar cea care-i face-ocară: putrejune urgisită.

5. Ale celor fără vină drepte-s gândurile bune,
însă sfaturile celor răi sunt toate-nşelăciune.

6. Ale celor răi cuvinte toate-s curse-ucigătoare,
gura celor fără vină însă e izbăvitoare.

7. Cei răi sunt pe neaşteptate răsturnaţi, să nu mai fie,
casa celor buni stă însă în picioare pe vecie.

8. Omu-i preţuit în viaţă după-a minţii lui măsură,
cel cu inima stricată e dispreţuit cu ură.

9. E mai bine s-ai o slugă, chiar fiind în joasă stare,
decât plin de fudulie şi să n-ai nici de mâncare. | Continuare »

Hristos în familie

Hristos-Maria-si-MaraIoan MARINI

 Cea mai mare fericire pentru o familie este să-L aibă pe Hristos. Dar nu numai pe un timp oarecare, ci pentru totdeauna, ca Stăpân, Cârmuitor, Domn şi Mântuitor. Ce minunat! Hristos în familie. Nu există nici o casă, nici o colibă, nici un bordei, oricât de sărăcăcioase ar fi ele, unde Hristos să nu poată intra. Fiindcă El nu se uită la înfăţişarea dinafară a casei, ci la inima cere-I deschide. Şi, dacă El este bucuros să intre în coliba inimii noastre, tot aşa El vrea să intre şi să rămână şi în casa noastră, în familia noastră, pentru a ne face cel mai mare bine ce ni s-ar putea face: să ne facă pe toţi fericiţi.
Sunt atâtea familii unde, mai înainte, certurile, neînţelegerile, sudalmele şi răutăţile se ţineau lanţ. Case unde se trăia ca-n iad. Când au primit însă pe Hristos, totul s-a schimbat. Pacea, bucuria, bunăînţelegerea, răbdarea, îngăduinţa au luat locul celorlalte.
Ce fericire ca Însuşi Dumnezeu să locuiască într-o familie! Dacă Hristos e la cârmă, noi ne vom afla în siguranţă şi pace în orice vreme. Cu El împreună, marea vieţii va fi trecută cu bine.
Hristos în familie!
Gândindu-te la acest lucru, amintirile ni se duc la casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi Maria, din Betania. Ne gândim la prima zi când Mântuitorul a trecut pragul casei lor, a vorbit cu ei, le-a împărtăşit gândurile inimii Lui şi le-a dăruit dragostea Lui, iar ei, la rândul lor, le-a dat-o pe a lor.
Astfel, din prima zi ei L-au cunoscut. L-au iubit şi le-a rămas prieten al casei şi al vieţii lor întregi… De acum, casa lor era pururi deschisă pentru El. Îl aveau la inimă, Îl iubeau. Şi aveau de ce. De când L-au cunoscut, viaţa lor a fost binecuvântată în chip deosebit. Când au avut o întristare, El i-a mângâiat; bucuria El le-a sfinţit-o; urâtul şi plictiseala au plecat de când El le-a trecut pragul. Bucuria lor cea mai mare era să-L aibă pe El în casa lor, să-L privească, să-I asculte cuvântul. Maria, mai ales, când venea Domnul, ştia să lase totul şi să-I asculte cuvintele pline de har. Şi ascultarea ei a rămas ca o pildă veşnică pentru toţi cei credincioşi. „Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Lc 10, 42).
Dar durerea nu i-a cruţat nici pe aceşti copilaşi credincioşi, pe această familie a Domnului. Aici, pe pământ, şi El a avut din belşug parte de durere, suferinţă şi necaz. Iar moartea Lui a fost cea mai grea şi mai dureroasă din toate câte au putut fi vreodată. De aceea, cei credincioşi nu se lasă a fi biruiţi de întristare, când paharul durerii le atinge buzele. | Continuare »

Răbdarea în suferinţe

Sfântul Ioan Gura de Aur, Cuvânt la Duminica a XXXI-a după Pogorârea Sfântului Duh

Vindecarea-orbului-6„Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”. (Luc. XVIII, 39)

Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite?
Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.

Între noi însă sunt oameni, care când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniţi de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, şi-l răpesc ei înşişi. Ce faci o omule? huleşti tu pe Dumnezeu binefăcătorul tău, mântuitorul tău, apărătorul şi îngrijitorul tău? Nu bagi de seamă oare, că alergi la prăpastie, şi te azvârli însuţi pe tine în fundul cel mai adânc? Oare prin hulire faci tu suferinţa ta mai lesnicioasă? Nu! tu o sporeşti prin nerăbdarea ta şi prin păcatul tău, şi-ţi faci chinul mai straşnic. | Continuare »

PILDELE LUI SOLOMON, capitolul 11

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_9 1. Cumpăna înşelătoare Domnului nesuferită-i,
însă cântărirea dreaptă Lui plăcută şi iubită-i.

2. Când mândria-i vine cuiva – şi ruşinea o-nsoţeşte,
dar înţelepciunea,-ntruna, cu smerenia trăieşte.

3. Pe cei drepţi neprihănirea fără teamă îi conduce,
dar pe cei răi viclenia la pierzarea lor îi duce.

4. Bogăţia,-n ziua morţii, la nimic nu foloseşte,
dar neprihănirea vieţii de la moarte izbăveşte.

5. Curăţia netezeşte calea celui fără vină,
dar cel rău cade prin însăşi răutatea lui deplină.

6. Nevinovăţia-i scapă pe cei fără de prihană,
dar cei răi sunt prinşi de-a însăşi răutăţii lor capcană.

7. Celui rău, la moarte,-i piere şi nădejdea ce-o mai are,
celor răi li-e nimicită amăgita aşteptare.

8. Cel neprihănit, în ziua strâmtorării, pururi scapă
şi cel rău o să-i ia locul – groapa lui curând se sapă. | Continuare »