Poruncile şi legămintele pot rodi numai prin Jertfa Crucii

Preot Iosif TRIFA, «Spre Canaan»

Suntem sub Muntele Sinai, unde li s-au dat israelitenilor tablele legii cu cele zece porunci. Suntem la locul unde Domnul Dumnezeu a încheiat un legământ cu poporul lui Israel. „Dacă veţi asculta glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei“, le-a zis Domnul (Ieşirea 19, 6).
Întrebarea este: au ţinut israelitenii acest legământ? Au ţinut cele zece porunci şi legământul? Hotărât că nu! Viţelul de aur, tablele sfărâmate, rânduielile necinstite, trimişii Domnului ucişi cu pietre, Hristos răstignit, Sfântul Duh întristat sunt martori despre aceasta.
Şi nici nu prea se putea să fie altcum, pentru că Legea era numai „cunoştinţa păcatului“. Legea era numai o arătare a lui Dumnezeu despre ce trebuie să fie omul. „Harul şi adevărul“ care „să plinească“ această lege şi să dea omului putere să ţină legea şi poruncile – urmau să vină mai târziu prin Iisus Hristos.
În felul ei, Legea era desăvârşită. Ea arăta păcatul în chip desăvârşit. Ea îl arăta pe om şi starea lui în chip desăvârşit. Ea arăta sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu în chip desăvârşit.
Dar Legea se oprea aici. Atât era hotarul ei rânduit de bunul Dumnezeu. Mai încolo, urma să lucreze Harul. Cealaltă parte, „plinirea Legii“, urma să vină prin Iisus Hristos.
Legea era şi este ca o oglindă desăvârşită trimisă din cer pe pământ să arate omului păcatul şi stricăciunea sufletească în care se află. Când stau în faţa unei oglinzi, oglinda îmi arată murdăria de pe obraz. Dar lumina face numai atât: îmi arată murdăria; dar nu o şterge.
Când ies pe întuneric cu o lumină în mână, lumina îmi arată piedicile şi gropile din calea mea, dar nu le urneşte din loc. Razele soarelui îmi arată praful din casă, dar nu mătură casa. | Continuare »

CÂT DE NEUITATĂ EŞTI

Cât de neuitată eşti…, dar ce departe-i
azi a ta căldură, Casa Prieteniei!…
dulcea ta-ncăpere, scumpă grija Martei,
dragostea lui Lazăr, inima Mariei!

Cum era acolo zâmbetul de soare,
cum ningeau cireşii straturi de petale,
aşternând pe drumuri albele covoare
pentru bucuria revenirii Tale…

Unde-i primăvara dulce de-altădată
când peste portiţă înflorea scumpia,
când umbla prin casă Marta ocupată,
când vorbeai cu Lazăr, când cânta Maria…

Cum era hotarul plin atunci de floare
şi întreg cuprinsul plin de tinereţe,
plin era de cântec până-n larg de zare,
numai bucurie, numai frumuseţe. | Continuare »

Cu cântări duhovniceşti

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. (Efeseni 5, 19)

Ce dulce răsună versetul de la sfârşitul acestui apostol, când Sfântul Pavel, sătul să tot mustre, află să le spună acestor fraţi şi un îndemn fericit. După atâtea cuvinte grele, află să le dea un cuvânt bucuros.
De fapt, acest ultim verset era ca un medicament vindecător al atâtor boli de care sufereau aceşti fraţi. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti… Şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

Se poate că şi de acest îndemn era multă nevoie pe vremea aceea în Biserica efesenilor. Unde se răspândesc atâtea slăbi-ciuni, unde se ajunge până la îmbătarea cu vin, acolo nu cântarea duhovnicească răsună, ci mai degrabă cântările lumeşti.
Atunci când firea pământească se încălzeşte cu vinul îmbătător, gura găseşte mai degrabă cântecele lumii, decât cântările Domnului. Fiindcă inima umblă după iubirea lumească şi nu după iubirea lui Hristos.

Cântările duhovniceşti erau încă din bisericile primilor creştini unul din cele trei mijloace de creştere şi întărire duhovnicească a fraţilor şi surorilor care se adunau pentru zidirea şi mângâierea lor sufletească.
Psalmii, cântările de laudă şi cântările duhovniceşti le erau recomandate mereu fraţilor când se adunau împreună. Sfântul Pavel spune acest lucru, întocmai ca aici efesenilor, şi colosenilor (Col 3, 16), şi corintenilor (I Cor 14, 26). Şi la fel face şi Sfântul Apostol Iacov (Iac 5, 13). | Continuare »

DE FIRUL ACESTEI CLIPE

– Însoţitorul meu binecuvântat, Pilda şi Puterea mea, spune-mi astăzi, care trebuie să fie relaţia mea cu lumea?
Până unde trebuie să merg în legăturile mele cu cei între care trăiesc, muncesc şi umblu? Şi de unde trebuie să-mi rup orice legături cu ei?

– Felul în care se poate desfăşura bine toată umblarea ta prin lume şi printre oameni depinde în totul numai de felul în care se desfăşoară fericit umblarea ta cu Mine.
Lumea este câmpul tău de muncă şi de luptă pentru tine şi pentru Mine.

Întâi pentru tine… Pentru că de munca şi de lupta ta cea bună din lume depind curăţia cugetului tău, pacea conştiinţei tale, împlinirea datoriilor pentru care ai fost zidit în Mine, cinstea numelui tău, fericirea vieţii tale şi, până la urmă, mântuirea şi slava ta veşnică.

Apoi pentru Mine…
Pentru că de munca şi de lupta ta hotărâtă şi stăruitoare în slujba Mea depinde înaintarea Evangheliei, biruinţa luminii, însănătoşirea vieţii, mântuirea semenilor tăi, nimicirea păcatului şi împlinirea planurilor lui Dumnezeu. | Continuare »

Vrăbiuţa şi prunul

Vlad Gheorghiu

Şi-a dorit mult de tot ca purtătorul cuibului ei să fie un cireş sau un cais. Să aibă cea mai frumoasă şi mai bogată coroană şi să fie chiar în faţa casei. Simţea vibrându-i cântecul odată cu ivirea fiecărui mugur, a fiecărui fir de iarbă. Îi zvâcnea inima cu fiecare cocor reîntors acasă. Ardea cu fiecare freamăt, cu fiecare rază, cu fiecare amurg, cu fiecare strop de rouă.
Iute şi tare grăbită mai era inima ei.
– Să vină primăvara! Să scap de frig şi de îngheţ!
Însă pomii cei mai falnici erau deja plini de cuiburi. Cel pe care-l găsise ea nu era nici în faţa casei, nici prea grozav. Dar îşi zise că va compensa lipsa aceasta cu cel mai frumos cuib. Şi puii ei vor fi primii care vor zbura.
Începu deci foarte devreme, să-şi strângă cele necesare pentru cuib. Aştepta numai să-i înflorească pomul.
Dar iată că toţi pomii îşi răspândeau deja parfumul. Înfloriseră toţi. În cuiburile vecine, toate păsărelele lucrau de zor reparând cuiburile vechi, construind şi înfrumuseţând altele noi. Pregăteau viitorul lor culcuş. Numai pomul ei nu se grăbea deloc să înflorească. Nu era nici cireş, nici cais, nici măcar măr. Era un prun ce-şi înălţa spre soare braţele încă tot golaşe şi pline de ţepi. Şi nici o frunză. Nici un mugur…
Acum toate visurile ei s-au spulberat. De ce i le-a mai dăruit Dumnezeu dacă nu i se pot împlini? Cântecul ei sună trist şi rece, şi neîmpărtăşit. Vai, ce grăbită şi fericită era ieri! Şi ce tristă astăzi! Viersul ei răsună tot mai jalnic. Apoi tace. | Continuare »

CU PROASPĂTĂ PLĂCERE

Cu proaspătă plăcere mă-ntorc mereu şi-acum
spre toate-acele drumuri pe care-am mers cu Tine,
chiar când doar gândul numai mi-l pot porni la drum
se-ntoarce totdeauna cu braţe pline-pline!

La orice răspântie în care-am aşteptat
zâmbesc de-o revedere sau plâng de-o despărţire:
aici am stat pe iarbă, acolo ne-am rugat
– şi toate-s încă pline de cântec şi iubire!

Pe drumurile vieţii cu Tine mi-au rămas
nemuritoare urme şi feţe neuitate,
iar când mă-ntorc spre ele, la fiecare pas,
cu proaspătă plăcere le regăsesc pe toate.

Şi toate-acestea numai că Tu ai fost cu noi,
sfinţind umblarea noastră cu dulcea-Ţi frumuseţe;
nimic nu se-nvecheşte, ci toate-s tot mai noi,
scăldate-n strălucirea Curatei Tale Feţe.

Cu câtă bucurie, când trec pe-a noastre căi,
văd Chipul Tău cel dulce pe chipurile-aduse
şi-Ţi întregesc Fiinţa din toţi cei dragi ai Tăi:
în loc de mii de feţe văd doar pe-a Ta, Iisuse!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Noi am aflat comoara

Traian Dorz

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Ascultarea

[…] Toate ascultările din această lume trebuie să aibă legătură cu marea ascultare de Dumnezeu. Orice fel de ascultare ce se face în lumea aceasta trebuie să purceadă din ascultarea de Dumnezeu şi să cheme la ascultarea de Dumnezeu. Aşa e şi ascultarea de Biserică. Biserica predică ascultarea de Dumnezeu. Ascultarea de Biserică este ascultarea de Dumnezeu. A trăi în ascultare de Biserică înseamnă a trăi în ascultare de Dumnezeu.
Numai acela poate spune că trăieşte în ascultare de Biserică, anume cel care trăieşte în ascultare de Dumnezeu şi de poruncile Lui.
Dar, în curgerea vremii, şi înţelesul acestei ascultări a tot slăbit şi s-a schimonosit. A fugit şi de aici „duhul” şi a rămas „litera”. Din ascultarea de Biserică, aşa cum e înţeleasă şi practicată azi, lipseşte de multe ori tocmai duhul ei. A ajuns şi ascultarea de Biserică să fie dirijată nu de viaţa omului, ci de matricola botezaţilor. Până când creştinul e la locul lui în matricola botezaţilor şi-i în lista parohială, el e în ascultare de Biserică, cu toate că, de multe ori, trăieşte în cea mai teribilă neascultare de Dumnezeu. În felul acesta am ajuns să avem creştini „ascultători de Biserică” ce colindă cârciumile şi trăiesc în toate fărădelegile. Am ajuns la „ascultători de Biserică” ce se înjunghie pe la cârciumi. […] | Continuare »

O, milostiv Samaritean

Traian Dorz

O, milostiv Samaritean,
nu Tu-ai fost gol,
nici Tu, sărman,
ca noi c-un dar să-Ţi fi-ajutat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!

Nu Tu ai fost bolnav şi-nchis
în al durerilor abis,
ca noi să-Ţi dăm vreun rod bogat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat! | Continuare »

Unirea Duhului

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii”. (Efeseni 4, 3)

Unirea Duhului se păstrează numai prin legătura Păcii, după cum unitatea dragostei depinde de păstrarea aceloraşi încredinţări cu privire la învăţătura şi credinţa frăţească.
Între credinţa din inimă şi încredinţările din minte trebuie să existe o deplină unitate şi armonie, aşa cum există între suflet şi corp, fiindcă dacă această armonie nu ar exista, viaţa nu ar fi cu putinţă.

De aceea este atât de însemnat lucru ca amândouă aceste puteri să lucreze împreună, fiindcă numai atunci viaţa este rodnică şi izbânda este asigurată.
Unirea Duhului întăreşte legătura păcii, iar legătura păcii păstrează şi ajută unirea Duhului; aceasta în tot ce este bine, după cum dezbinarea Duhului vine din tulburarea păcii…
Când sunt bune amândouă, Dumnezeu le binecuvântează; când sunt rele, El le osândeşte. | Continuare »