Scumpii şi iubiţii mei frăţiori şi surioare în ostăşia Domnului Iisus!
Voi toţi, fraţi şi surori presăraţi pe întinsul ţării româneşti, cunoaşteţi cum s-a născut Oastea noastră scumpă. Din rugăciunea şi lacrimile scumpului nostru părinte sufletesc Iosif. El ne-a chemat, luminat şi călăuzit de Domnul şi numai de Domnul, ca să ne hotărâm pentru o viaţă curată şi sfântă, bine plăcută Domnului.
În nopţi de rugăciune îngenuncheată, Duhul Domnului l-a îndemnat să sune din trâmbiţă şi să ne cheme la o nouă viaţă, să ne cheme cu stăruinţă de prin văile păcatului. Plecat şi smerit faţă de Domnul, Părintele Iosif a pus trâmbiţa la gură şi a sunat, a sunat cu putere şi mulţi ne-am adunat în jurul „gornistului” lui Dumnezeu.
„Gornistul”, văzând cum gloatele se adunau rând pe rând, a sunat şi el tot mai cu putere, fără a ţine seamă de nimic, nici chiar de viaţa sa. Tot ce Domnul a poruncit, „gornistul” a făcut şi a vestit. Urechea lui a fost mereu plecată la picioarele Domnului, de unde a primit noi îndemnuri, sfaturi şi îndrumări. „Gornistul” a cântat atât de frumos, că noi cu lacrimi am părăsit lumea şi l-am urmat, hotărându-ne cu legământ să nu ne mai întoarcem niciodată înapoi. Stăpânit de iubirea sfântă a primilor apostoli ai credinţei, Părintele Iosif a chemat la mântuire, prin Oaste, pe tot sufletul ce zăcea greu în noaptea întunecoasă a păcatului. A căzut greu bolnav şi tot n-a încetat să cheme şi să strige din adâncul inimii sufletele la viaţă.
Şi fiindcă chemarea a fost însoţită de jertfă, sub toate raporturile, Dumnezeu a binecuvântat-o în aşa măsură, că această chemare ne-a dat o Oaste mare şi puternică. Această chemare a Părintelui Iosif ne-a născut la o nouă viaţă cu Domnul Hristos, în Biserica Sa. | Continuare »
Predică la lăsatul secului de brânză
Fraţilor,
Luaţi aminte de voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. (Luca, 21, 34)
Ne aflăm în ziua de lăsatul secului de brânză. Timpul Postului Mare, care se apropie, ne îndeamnă la cumpătare. Sfânta noastră Biserică a aşezat aceste zile ca nişte trepte, pentru ca, puţin câte puţin, să ne pregătim pentru înfrânarea postului. Dar în acest ajun al marelui Post, câte piedici aduce înfrânării un rău şi nesocotit obicei! Dacă postul e timp de înfrânare, câţi rătăciţi nu sunt care intră în el prin neînfrânare!
Oh! fraţilor, cât este de ruşinoasă si nevrednică reaua pornire de a mânca şi a bea peste măsură! Şi este nevrednică, nu numai de un creştin, ci chiar de un om. Când Postul Mare, care bate la uşă, te cheamă la cumpătare şi viaţă măsurată, cum ai să treci aşa iute, de la necumpătarea lăsatului de sec, la cumpătarea postului? De cele mai multe ori, băutura te doboară, te îmbolnăveşte, te opreşte de la lucru, şi astfel, cel dintâi pas al tău în post este mânjit de păcatul neînfrânării. Trebuie să ştiţi fraţilor că Postul Mare este pregătirea întristată a creştinului, ca să treacă cu răbdare amintirea, care se face în fiecare an, a Patimilor Mântuitorului.
Apoi aşa ne pregătim noi pentru Patimile Domnului, prin mâncare până la pierderea minţii? Dumnezeu toate lucrurile le-a dat bune, omul însă, întrebuinţându-le rău, le-a făcut rele. Mâncarea şi băutura sunt amândouă trebuincioase, pentru că ţin viaţa, şi omul trebuie să mănânce numaidecât ceea ce-i trebuie pentru păstrarea puterilor trupului. Îndată însă ce el trece măsura, îndată ce nu mai bea pentru nevoia trupului, ci pentru pofta josnică şi neruşinată de a se ameţi, din această clipă băutura ajunge un lucru rău. În loc ca tu, om, să stăpâneşti băutura, să ajungă ea să te stăpânească pe tine? Atunci înseamnă că te-ai scoborât în rândul vitelor, fiindcă numai vita, unde vede iarbă se şi duce întins acolo. Îndată ce simţi pofta turbată şi gâdilitura băuturii, o putere nevăzută parcă te împinge spre locul desfrânării şi al diavolului.
Nenorocit, de o mie de ori nenorocit, cine a ajuns în această stare! În loc de minte şi voinţă, la dânsul găseşti pofte nesfârşite. Ele îl mână, când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi. | Continuare »
Traian Dorz, Păşunile dulci – Fragment din cap. Setea şi izvorul
… Despre însemnătatea postului, ştim cu toţii. Despre roadele lui, suntem încredinţaţi mulţi… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, ştim încă prea puţin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşezate de la început, şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să‑l trâmbiţăm, că ştie Domnul Dumnezeu cât poate şi cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puţini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi şi a muri cât mai grabnic de îmbuibare şi de desfrâu.
Dincolo de oprirea de la mâncare sau de la anumite mâncări, în toate zilele rânduite postului sau numai în anumite zile deosebite, cine mai gândeşte şi la cele care mai trebuie neapărat să însoţească adevăratul post? Câţi gândim, câţi luăm seama şi mai ales câţi ne oprim, ferindu‑ne de ceea ce credem că ne este îngăduit oricând? Câţi renunţăm la dorinţa la care credem că avem dreptul în orice timp?
Datorită acestor înfrânări cerute şi poruncite de Cuvântul lui Dumnezeu, postul este neplăcut omului firesc. Şi pare fără nici un folos pentru cel care îl face. Ce mare este amăgirea că acum se poate orice! O, mai târziu, cum vor vedea că nu s‑a putut chiar orice! În zilele postului, ispitele sunt şi mai mari, şi mai multe, de aceea să fim şi mai veghetori. | Continuare »
Traian DORZ, CÂNTAREA BIRUINŢEI
Să nu uiţi cerul, când prea lină
îţi pare clipa pe pământ,
căci clipa pe pământ e-o clipă,
s-a dus pe-un fulg luat de vânt.
Să nu uiţi iadul, când prea dulce
îţi pare că ar fi-un păcat,
căci dulcele păcat e-o fiere
ce-o să te ardă necurmat.
Să nu uiţi noaptea, când prea albă
îţi pare ziua care-o duci,
căci ziua cea prea albă astăzi
poate sfârşi printre năluci.
Să nu uiţi moartea, când prea tare
îţi pare tronul unde şezi,
căci slava lumii e-o părere
pe care-o pierzi când nici nu crezi. | Continuare »
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica lăsatului sec de brânză)
Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice (Romani 14, 1).
Părerile îndoielnice sunt dovada unei credinţe slabe, a unei iubiri nestatornice, a unei vieţi nepredate total lui Hristos. Sunt stările de nici zi, nici noapte; nici pace, nici război; nici rece, nici clocot.
Când nu este nici ziuă, ca să se vadă totul luminos, dar nici noapte, ca să nu se vadă nimic, atunci omul bâjbâie şi într-o parte şi în alta. Şi vede, şi nu vede. I se pare când că e tufă, când că e lup. Când că e cale, când că e şanţ. Când că e adevăr, când că e amăgire.
În starea asta, sufletul este ca un orb care nu ştie niciodată dacă merge bine sau dacă merge rău. Dacă ce atinge este curat sau dacă este necurat. Dacă ce primeşte este adevărat sau dacă este fals. Întreabă când pe unul, când pe altul. Şi primeşte şi o părere, şi alta. Niciodată nefiind sigur, el totuşi apără ceea ce i se pare că are, pentru ca nu cumva să rămână fără nimic.
În cazul când el crede că a ajuns totuşi să aibă ceva, este în stare să se certe cu oricine pentru ca să-şi apere avutul său îndoielnic, fiindcă cu cât îl apără mai tare cu atât i se pare lui că ceea ce el apără devine mai preţios şi mai important. Iar când omul ajunge în felul acesta să şi sufere ceva pentru aceste păreri ale lui, atunci se face îndărătnic, necruţător, certăreţ şi obraznic, luptând cu toate armele vinovate ale firii pământeşti şi ale răutăţii pentru a-şi apăra şi impune părerile lui, pe care niciodată nu le aduce sincer şi smerit la lumina şi judecata Adevărului şi Cuvântului lui Dumnezeu.
Discuţiile cu acest fel de oameni şi dintre acest fel de oameni sunt nu numai vinovate, ci şi nefolositoare. După cum spune în altă parte Cuvântul Sfânt: zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr, care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de oamenii aceştia căci… ciocnirile cu ei nu duc la alt folos decât la pierzarea celor ce le fac… şi a celor ce le ascultă (II Tim 2, 14). | Continuare »
Ioan Marini, «Glasul Dreptăţii» nr. 4 / 23 ian. 1938, p. 4
De peste 100 de ori răsună în Biblie chemarea ,,Veniţi la Mine” şi numai o dată osânda ,,Duceţi-vă de la Mine”
În Sfânta Scriptură, în peste 100 de locuri se găseşte chemarea dragostei lui Dumnezeu către noi. Dulcea chemare „Veniţi la Mine” ne cheamă din peste 100 de locuri, în diferite chipuri, să venim, să gustăm şi să vedem că „bun este Domnul” (I Ptr 2, 3). Şi acel „vino” răsună atât de dulce şi gingaş, încât de piatră să fie cineva şi tot nu poate să nu-l asculte. „Dragostea lui Hristos ne strânge – striga Apostolul Pavel, înflăcărat de iubirea care îl copleşise la umbra Crucii (II Cor 5, 14). Socoteşte apoi Majestatea Dumnezeiască ce ne grăieşte şi ne cheamă şi vei vedea cât de măreaţă este această dragoste care vine în lume şi aleargă pe toate drumurile după nişte bieţi sărmani, săraci şi goi, după nişte hoţi şi puşcăriaşi, desfrânaţi, lacomi şi plini de tot felul de alte răutăţi. Cât de mare este această dragoste şi cât de preţioasă este chemarea ei!
A n-o asculta înseamnă a săvârşi cel mai mare păcat.
Faţă de aceste dulci chemări, Biblia are spus o singură dată, hotărât, cuvântul de osândă „Du-te”: „Duceţi-vă de la Mine”, pe care-l va spune Domnul la Judecata de Apoi.
O viaţă întreagă, dragostea lui Dumnezeu l-a chemat pe om; dacă el respinge această dragoste, la sfârşit se întâlneşte cu acel înfricoşat „Du-te”. „Dumnezeu este dragoste” (I In 4, 8). Această dragoste ne-a creat în chip atât de minunat (Ps 139, 14) şi ne-a dat o menire atât de frumoasă şi măreaţă pe pământ (Fac 2)! Omul a dispreţuit însă această dragoste, a păcătuit şi s-a despărţit de Dumnezeu, Făcătorul lui (Fac 3). | Continuare »
Predică la Duminica Lăsatului de carne
Fraţi creştini,
Iată ziua Domnului care vine, este crudă… Voi pedepsi lumea pentru răutatea sa, şi pe cei răi pentru nedreptatea lor; voi doborî îngâmfarea celor mândri şi voi umili trufia celor ce se fac temuţi. (Isaia, 13, 9-11)
Voi ştiţi că posturile sunt pentru noi vremuri de cugetări adânci, în care omul, mai mult decât de obicei, trebuie să-şi plece mintea sa la învăţăturile legii dumnezeieşti. Dar fiindcă cel mai însemnat dintre posturi este Postul Mare, încă înainte de a intra într-însul, Biserica începe a ne pregăti sufletele cu vrednicie, a ne hrăni cu cugetări înalte, care ne îndeamnă să ne curăţim şi să luăm aminte la mântuirea în viaţa de veci.
Astfel, cu trei săptămâni înainte de a intra în post, avem duminica numită a Vameşului şi Fariseului, în care mintea ni se îndreaptă spre adevărata rugăciune, după pilda vameşului, despre care ni s-a citit în Evanghelie acum două săptămâni. În ea, ni s-a arătat că inima înfrântă şi smerită e bine primită la Dumnezeu. După aceia a venit duminica numită a Fiului risipitor, în care luarea-aminte ne-a fost îndreptată spre pocăinţă şi spre dragostea cu care Dumnezeu primeşte pe cel ce se întoarce la El cu inima curată. Iar cu o săptămână înainte de post, adică în duminica lăsatului de carne, în care ne aflăm acum, ni se pune înainte icoana înfricoşată a Judecăţii viitoare, la care orice creştin trebuie să se gândească cu toată puterea minţii şi zvâcnirea inimii.
Apoi, dacă este aşa, de folos ne va fi să ne îndeletnicim acum cu această învăţătură, pe care ne-a înfăţişat-o şi Sfânta Evanghelie de astăzi.
Fraţilor,
Omul este o fiinţă care însetează după dreptate şi, dacă de multe ori n-o găseşte pe pământ, se mângâie că odată şi-odată i-o va da Dreptul Judecător. Apoi atunci, însăşi firea omului cere o judecată de apoi, în care nimic nu va fi ascuns, în care Domnul, Cel ce vede adâncul inimilor, nu va mai avea nevoie de martori, care de atâtea ori încurcă cu minţirea lor judecăţile omeneşti. În judecata viitoare, se vor vedea lămurit toate lipsurile judecăţilor de altădată. | Continuare »
