care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu, la 12 septembrie 1937moara

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Adunându-ne la Sibiu, azi, duminică, 12 septembrie 1937, fraţi de pe toate meleagurile ţării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credinţa noastră, repetăm ceea ce toată viaţa am spus-o: că ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.

Oastea Domnului s-a născut prin munca şi truda Părintelui Iosif Trifa în Biserică, şi noi vrem să rămânem aşa cum am fost chemaţi, după cum zice şi Apostolul Pavel. Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor ei – şi noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bunăvoie în Mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei mişcări depinde de voluntariatul ei.
| Continuare »

«GLASUL DREPTĂŢII», Ediţie specială, Sibiu, 12 februarie 1938

A TRECUT LA DOMNUL preaiubitul şi dragul nostrum părinte IOSIF TRIFA

Cu inima zdrobită şi cu sufletul adânc sfâşiat împărtăşim tuturor fraţilor o veste de mare durere: PĂRINTELE IOSIF TRIFA A ADORMIT ÎNTRU DOMNUL ÎN NOAPTEA – SPRE DIMINEAŢA – ZILEI DE 12 FEBRUARIE

După grele suferinţe, s-a stins liniştit cel ce în viaţa sa n-a cunoscut odihna, ci numai osteneala şi lucrul pentru Domnul şi pentru fraţii lui.

S-a stins cel ce n-a ştiut nimic altceva decât pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui (1 Cor. 2, 2) şi a luptat până la sânge în războiul cel sfânt al Domnului Iisus.

S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1), pentru cauza Lui.

S-a stins cel ce nu s-a cruţat pe sine şi n-a cruţat nimic, ci a pus totul pentru Domnul şi Evanghelia Sa, pentru a ne face să fim slujitori ai unui legământ nou, nu ai slovei, ci ai Duhului (II Cor. 3, 6).

S-a stins părintele nostru drag, care ne-a născut la o viaţă nouă (I Cor. 4, 15). Cel ce a făcut totul pentru Evanghelie, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige orice suflet pentru Hristos (I Cor. 9, 22-23).

S-a stins gornistul Domnului, cel care văzând primejdia (Ezechiel 33, 1-11) a stat neclintit în mijlocul furtunilor şi valurilor de păcate, ca o strajă care ne-a chemat neîncetat la Hristos, ţinând sus cuvântul Evangheliei (Filipeni 2, 16), căutând să aducă pe păcătoşi la izvorul îndreptării şi puterii: la Iisus Mântuitorul.

S-a stins cel ce n-a cruţat nimic, ci totul a cheltuit şi s-a cheltuit bucuros şi pe sine însuşi şi viaţa lui pentru Domnul şi fraţii lui (II Cor. 12, 15).

S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul, Evanghelia şi lupta Lui în lume, decât pe copilul său, sănătatea sa şi viaţa sa.

S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să sufere şi a suferit; să lupte şi a luptat; să sune din trâmbiţă şi a sunat.

A crezut, de aceea a vorbit şi a scris (II Cor. 4, 13).

A iubit, de aceea s-a jertfit, ştiind că osteneala în Domnul niciodată nu este zadarnică (I Cor. 15, 58).

A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit şi alungat din toate părţile, privit ca un înşelător, măcar că totdeauna a spus adevărul (II Cor. 6, 8), dar a răbdat totul cu drag ştiind că robul nu este mai mare decât Stăpânul său (Ioan 15, 20).

S-a stins cel ce de 15 ani de zile, zi şi noapte, a lucrat şi luptat fără odihnă pentru a-L face cunoscut pe Domnul şi cuvântul Lui, tuturor celor ce nu-L cunoşteau.

A căzut de multe ori în lupta aceasta, a primit multe rane, dar nici o clipă nu s-a dat înapoi… privind mereu ţintă la căpetenia desăvârşirii şi credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit (Evrei 12, 1), a mers mereu înainte stropind cu sângele său câmpul de luptă al Evangheliei.

S-a stins ca o lumină care se topeşte luminând; până la sfârşit, părintele Iosif a lucrat mereu, îngrijindu-se de copilaşii lui, de mântuirea şi viaţa lui.

A luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea, a păzit credinţa, acum a plecat la Domnul (II Cor. 4, 7-8), la Dulcele său Mântuitor şi Mângâietor pe care L-a iubit, L-a vestit, pentru Care s-a jertfit. S-a ridicat ACOLO, unde suferinţele, loviturile, ocările, batjocurile şi hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.

S-A STINS UN MARE OM AL LUI DUMNEZEU, pe care solia chemării la Domnul l-a aflat în luptă, ţinând sus steagul Domnului Iisus. S-a sfârşit ţinând sus Cuvântul Vieţii (Filipeni 2, 6).

Dragostea pentru fraţii lui l-a făcut să-şi dea viaţa pentru ei (Ioan 15, 13), lăsându-ne şi nouă celor ce-am rămas acest testament al luptei şi jertfei pentru Domnul şi cauza Lui. El a putut spune: Urmaţi-mă pe mine!

Vlad GHEORGHIU108-Icoana_Maica_Domnului

În vremea veche exista o cultură foarte avansată, de o estetică deosebită. Era un imperiu al metaforei şi al filosofiei, peste care trona Ovidiu, Petroniu, Homer, Platon, Socrate, Aristotel, Pitagora, Euripide, Hipocrate, Virgiliu şi mulţi alţi discipoli ai acestora.
Sfinţii Părinţi, prin scrierile lor, au trebuit să învingă, să detroneze şi să înlocuiască o cultură deja consacrată şi foarte avansată. Scrierile patristice au intrat în istorie sub semnul unei viguroase reacţii împotriva a tot ce reprezenta felul de gândire şi de exprimare a lumii vechi.

Astfel se pun bazale unei culturi proprii, cuprinzând toate genurile literare: poezie, proză, eseu şi chiar dramă. Sfântul Grigorie din Nazians a scris drama în versuri „Hristos, Pătimitorul”, care deşi, din punct de vedere artistic, prezintă şi câteva inconveniente (dramaturgia, ca gen literar, dezvoltându-se mult mai târziu), totuşi are meritul de a transforma Patimile Domnului în dramă, în tragedie, pentru prima dată.

Dar, desprinderea de cultura veche nu s-a putut face dintr-o dată. Cultura antică depozita în ea comori care se cereau păstrate şi însuşite. Creştinii din perioada de început s-au adăpat din izvoarele acestei culturi, recunoscând părţile ei pozitive. | Continuare »

FIORI DE DOR

Autor: Maria BLĂJERIU

Fiori de dor134-FIORI-DE-DOR
tresar
în miez de noapte
când liniştea
adoarme
trudita cetate.
Obosit, drumul
îşi reazimă capul
pe stânca uitării,
iar colbul
acoperă durerea tăcută.

Mai este şi mâine o zi!
Curând,
zorii bucuriei
vor înflori
printre nori-arămii,
iar talpa
arsă de spini
şi de pietre,
se va răcori
prin iarba-nrourată,
pe cărări
împletite
cu raze de soare.

Departe,
în zare
va creşte Citadela –
Ierusalimul Ceresc
când spinii
şi dorul
îşi vor odihni
fruntea
la picioarele
Mielului,
în armonia de glasuri
ale răscumpăraţilor.

O, OM!

Autor: Traian DORZ – preluat din Cântări Îndepărtate, Vol II al seriei Cântări Nemuritoare, Ed. Oastea Domnului, 109-TraianDorz-CantariIndepartateSibiu, 2004, pag. 112

O, om!… ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce pui în scris sau grai,
de pilda ce la alţi-o dai,
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus… şi-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.

Ai spus o vorbă: vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va veseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va-ntina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt: cuvântul scris
e-un leac sau e-o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocară sau spre slavă.

Spui o cântare: versul tău
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine!

Arăţi o cale: calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea,
va prăbuşi sau va nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Trăieşti o viaţă: viaţa ta
e una, numai una;
oricum ar fi, tu nu uita,
cum ţi-o trăieşti, vei câştiga
ori fericirea-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna!

O, om! – ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce laşi prin pilda care-o dai,
pe mulţi, pe mulţi, mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.

O, nu uita!… fii credincios,
cu grijă şi cu teamă!
– să laşi în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Căci pentru toate, ne-ndoios,
odată vei da seamă!…