Traian DORZ, meditație la Ioan cap. 19, v. 17 – din Hristos – Jertfa noastră
„Iisus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul zis al «Căpăţânii», care în evreieşte se cheamă «Golgota».”
Aici trebuie să îngenunchem.
Despre acest loc nu se poate scrie şi citi decât în genunchi.
Nu se poate vorbi şi nu se poate asculta decât cu glasul scăldat în lacrimi, cu inima scăldată în flăcări, cu toată fiinţa scăldată în adoraţie…
O Golgota, loc unic, care ne grăieşte nemărginit mai cutremurător decât Sinai,
o Golgota, munte mai înalt decât Moria, altar mai sfânt ca Sfânta Sfintelor!
Pe tine am primit nu zece porunci, ci numai una singură, dar înmiit mai cutremurătoare. Porunca iubirii şi a Jertfei.
Lumina ta nu era cea a fulgerelor înspăimântătoare de pe Sinai, ci lumina negrăită a sărutului lui Dumnezeu îmbrăţişându-şi cel mai pierdut şi cel mai dorit dintre fiii Lui: omul.
Jertfa ta nu era jertfa de jos în sus a unui singur fiu al iubirii, pentru dovedirea unei singure credinţe şi pecetluirea unui singur legământ ca pe Moria, – ci negrăita Jertfă de Sus în jos, mai mare decât a tuturor fiilor iubirii, a tuturor credinţelor şi legămintelor ei.
O Golgota, singurul loc ceresc pe acest pământ unde Dumnezeu, coborându-Se, a rămas între noi toţi, al nostru şi al tuturor.
O Golgota, pe tine Îl putem vedea toţi oamenii pe Dumnezeul nostru. Nu numai unul, ca pe Sinai – Moise. | Continuare »
Când le-a zis Iisus: „Eu sunt“, ei s-au dat înapoi şi au căzut jos, la pământ.
Cred că aceasta este surprinderea puternică pe care o au toţi cei nelegiuiţi când urmăresc pe un nevinovat care apare dintr-o dată senin în faţa lor. Am văzut mulţi vânători înarmaţi, urmărind cu trufie un vânat. Dar când acesta a apărut pe neaşteptate lângă ei, s-au zăpăcit de tot şi n-au mai ştiut ce fac.
Unii au scăpat arma din mâini, alţii au luat-o la fugă, alţii au tras aiurea: neaşteptata întâlnire i-a făcut să se piardă de tot, chiar în faţa unui vânat mai slab. Dar în faţa celui mai puternic?
În acela care merge să facă răul contra unui om bun, în cel care se ştie vinovat de o nelegiuire împotriva unui om nevinovat, în cel care se duce să făptuiască o fărădelege împotriva unui om drept, este un complex, o mulţime de slăbiciuni.
El este înarmat, dar tremură la fiecare zgomot. Este puternic, dar se sperie de orice atitudine hotărâtă. Este mare, dar priveşte cu îngrijorare la orice nimic. Asta este starea vinovatului.
Închipuirea celor vinovaţi este totdeauna înfierbântată şi îi face să vadă lângă orice muşuroi un lup şi lângă orice tufiş un leu. Este groaza lui Dumnezeu, care îi face să se teamă şi să tremure.
Din cele auzite despre Iisus, gloata aceasta gălăgioasă şi înarmată cu săbii, cu ciomege, cu funii, cu făclii, cu arme şi cu cine ştie mai ce, îşi va fi închipuit că va avea de-a face cu un vrăjmaş puternic, în stare a-i nimici pe toţi dintr-o dată şi necruţător, cum ştiau ei despre puterea Lui. | Continuare »
Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru (Ioan – Capitolul 18, vers. 11) Iisus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?“
Într-una din profeţiile vestite cu multe sute de ani înainte despre Domnul Hristos, proorocul Domnului spusese: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»“ (Isaia 9, 6).
Duhul lui Hristos era atunci în profetul sfânt, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate (I Petru 1, 11).
Duhul lui Hristos era Acela Care îl inspirase pe profet să spună: El suferinţele noastre le va purta şi durerile noastre le va lua asupra Lui…
Va fi străpuns pentru păcatele noastre, chinuit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut asupra Lui şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… (Isaia 53, 4-5).
Pentru aceasta ni Se născuse acest Copil Minunat…
Ca Fiu al Omului, Domnul Iisus a trebuit să Se nască în chip omenesc.
Să aibă o mamă şi un trup asemenea ca şi orice om, să crească apoi cu greu, ani după ani, în condiţii grele şi primejdioase, dezvoltându-Se în toate însuşirile trupului Său sfânt, într-o casă omenească, între greutăţi omeneşti, supus unor legi omeneşti.
Toate cele din afară nu erau deosebite de ale celorlalţi oameni care Îl înconjurau. Ci numai felul Lui lăuntric, străbătut de toată minunata curăţie şi sfinţenie prin care dumnezeirea Lui lăuntrică le desăvârşea pe toate, acesta nu era ca al celorlalţi.
El era Cel Minunat, de aceea trebuia să aibă o Maică Minunată, o Maică Sfântă cum nu mai fusese alta.
Trebuia să aibă o naştere minunată, cum nu mai fusese alta, o copilărie minunată, o vorbire minunată, o umblare minunată, o viaţă minunată, o moarte minunată, o înviere minunată, o biruinţă, o înălţare, o slavă şi o împărăţie, toate minunate. Cum nimeni altcineva n-a mai avut şi nu va mai avea. | Continuare »
