S-a născut în anul 1888 şi-şi sfârşeşte călătoria împlinind 50 de ani.
A fost preot timp de 10 ani în comuna Avram Iancu, Turda (în munţii Apuseni). În anul 1918, o mare durere îl încearcă: îi moare, pe rând, soţia şi cei trei copilaşi. Această grea lovitură este hotărâtoare pentru viaţa sa. Ea e marea chemare a lui Dumnezeu, care printr-o furtună îl cheamă tainic în slujba de vestitor al Evangheliei şi trezitor de suflete. Trezindu-l pe el însuşi printr-o încercare de supremă durere, îl face să înţeleagă durerea altora, mila şi dragostea pentru sufletele pierdute.
Însoţit de micul TIT, fiul său drag, care-i mai rămăsese unica mângâiere pe lume, vine la Sibiu, unde începe lucrul de evanghelizare prin scrisul său plin de har.
Frământat mereu de starea decăzută a creştinismului nostru, se roagă pentru trezirea sufletească şi lucrează pentru lumina¬rea fraţilor săi care zac în întuneric şi umbra morţii.
Şi Dumnezeu răspunde. În noaptea de Anul Nou 1923, prin inspiraţie de sus, porneşte cea mai mare mişcare de trezire sufletească din ţara noastră. De aci înainte trăieşte, suferă şi luptă până la moarte pentru această mişcare a Duhului şi pentru mântuirea miilor de suflete pierdute din întinsul României şi de peste hotare.
În cartea cu „Istoria unei jertfe”, care va apare, se va scrie pe larg despre toate suferinţele, durerile şi greutăţile pe care le-a avut în decursul celor 28 ani de slujitor al Domnului şi mai ales în cei 18 de când a venit la Sibiu. | Continuare »
Vestea trecerii la Domnul a dragului nostru Părinte Iosif m-a intrigat şi am plâns mult de durere.
Sufletul mi se frânge şi totuşi nu puteam crede cum s-ar putea să înghită pământul pe cel mai ales om al Domnului şi iubit al inimii mele.
Nu-mi puteam închipui să văd pe părintele meu scump în sicriu, fără viaţă, pentru că prea era adâncit în inima mea şi niciodată n-aş fi putut să nu-l iubesc.
Ţara întreagă este îndoliată şi toţi cei ce l-au iubit plâng de durere.
Pentru că el ne-a iubit şi ne-a fost părintele bun, arătândune calea cea adevărată la Domnul Iisus cel răstignit.
S-a stins un om, dar el trăieşte în sufletul a peste 100 de mii de oameni renăscuţi de el la o viaţă nouă. S-a stins un străjer care veghea la temelia vieţii noastre, dar el trăieşte între noi, cei treziţi la o viaţă nouă.
S-a stins cel ce 15 ani de zile n-a încetat a ne învăţa legea Domnului şi căile Lui. S-a stins gornistul nostru scump, care a sunat din trâmbiţa Evangheliei în valea plângerii, la al cărui glas ne-am trezit.
S-a stins cel mai mare binefăcător al sufletelor noastre şi al nostru, pentru că numai prin el noi cunoaştem pe Domnul şi viaţa trăită cu El.
Pentru noi, el a fost un tată scump, pentru că ne-a născut la o viaţă nouă. Pentru noi a fost preotul ales al Domnului, preotul care şi-a făcut datoria, umplând bisericile cu fii pierduţi şi făcând din noi biserici vii pentru Domnul.
Pentru acestea noi plângem de durere, că nu mai e cu noi în viaţă. L-am pierdut, dar totuşi îl avem. Plângem că nu-l vom mai vedea între noi, dar în acelaşi timp ne bucurăm, pentru că el trăieşte în fiecare din noi.
Iubiţilor fraţi, dragul nostru părinte Iosif ne-a iubit mult cât a fost între noi; a suferit pentru noi mult. În faţa jertfei părintelui nostru drag, trebuie să ne înnoim legământul că nu vom da înapoi, nu vom părăsi lupta, ci vom merge pe calea pe care a mers el, pe urmele lui, că şi el a mers pe urmele Domnului.
Iubitul nostru părinte! Noi, pe care ne-ai iubit şi pentru care te-ai jertfit, nu te vom uita niciodată Vom şti să-ţi urmăm sfaturile şi să mergem pe calea pe care ne-ai pornit, pe Calea Domnului, căci este calea cea adevărată. Vom şti să-ţi cinstim memoria şi să venim cu flori la mormântul tău, să cântăm cântări de laudă Domnului.
Domnul să te învrednicească de fericirea cea veşnică pentru care ai luptat şi te-ai jertfit în viaţă… Iar nouă, celor rămaşi, Domnul să ne ajute să biruim păcatul; şi când ne va chema la El, să ne putem întâlni în fericirea veşnică – amin.
I. V. Lazăr
Fraţi ostaşi din largul ţarii, înălţaţi o rugăciune
Pentru cel ce ani de-a rândul ne-a trimis merinde bune;
Pentru cel ce cu ochi umezi şi cu mâinile plăpânde
A scris predici minunate pentru suflete flămânde.
Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!
De pe patul morţii sale ce ţinea loc de amvon,
Ştiţi, ne-a strigat cu putere: „Hai, fugiţi de faraon!
Hai, fugiţi de calea largă, de petreceri de beţii
Şi veniţi la Domnul nostru, că-i noian de bucurii.
Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!
Iată, azi, cu ajutorul Domnului Iisus Hristos,
Am pornit la lupta sfântă pentru-n ideal frumos.
Cântă azi în ţara noastră mii şi mii de păsărele
Pentru Comandantul nostru, pentru Cel mai sus de stele.
Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!
Iar acum când scumpul nostru a plecat la Tine sus,
Răsplăteşte-i Tu, Stăpâne, răsplăteşte-i Tu, Iisus!
Şi ajută-ne, o Doamne, zi de zi să Te vestim,
Şi ca părintele nostru, pentru Tine să murim.
Dumnezeu să-l odihnească
Sus în Patria Cerească,
Iară noi, cât vom trăi,
Mereu îl vom pomeni!
I. Tudusciuc
ţinută în privegherea de luni seara [a părintelui Iosif TRIFA]
În legătură cu II Petru 1, 10-16, arată cum viaţa părintelui Iosif a fost un şir de necontenite osteneli şi jertfe pentru Demnul. El n-a cunoscut ce este odihna, repausul şi liniştea. Prea mult îl durea starea de necunoştinţă şi întuneric în care era poporul. Era prea puternică chemarea şi conştiinţa de străjer şi păstor, ca să poată tăcea.
„Pentru mine, slujba aceasta de păstor – scrie în cartea Ce este O. D. – este mai ales un fior, un cutremur, o veşnică nelinişte şi frământare sufletească.
Această slujbă mi s-a dat de la Dumnezeu, cu înfricoşata răspundere sufletească ce se află scrisă în Biblie la Ezechiel proorocul, cap. 33, v. 1-10.
…Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte de fier şi linişte şi uşurare sufletească nu am decât atunci când «suflu din trâmbiţă» ca să deştept pe cei păcătoşi” (pag. 4-5).
De câte ori nu va fi simţit nevoia să se odihnească puţin, dar o strigare tainică nu-i îngăduia niciodată acest lucru. „Scoală, Iosife, suflă din trâmbiţă, căci, iată, toţi păstorii dorm tolăniţi” (Gal 5, 6-10).
Vorbeşte şi nu tăcea, căci, iată, „poporul piere din lipsă de cunoştinţă… poporul fără minte, aleargă spre pieire” (Osea 4, 6-14).
De aceea n-a putut să tacă, ci de 15 ani a strigat mereu fără cruţare: „Să cunoaştem, să cău¬tăm pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de pri¬măvară care udă pământul” (Osea 6, 3).
La această neobosită muncă, l-a împins şi gândul că trebuie să-şi folosească talanţii ce-i are… că peste puţin va trebui să plece… Pentru asta s-a pregătit mereu.
În ultimii ani a venit asupra noastră o încercare. Eram îndemnaţi să ne plecăm „literei legii”, organizărilor şi statutelor fără viaţă. | Continuare »
Lidia Hamza
Ce nalt, şi alb, şi strălucit e drumul înainte
când ni-i brăzdat de-naintaşi cu urme dragi şi sfinte.
Când semnul jertfei lor ne e atât de viu în faţă,
să nu uităm nimic din tot ce ei adânc ne-nvaţă.
O, naintaşii noştri dragi au aură de cruce,
iar urma paşilor de sfinţi atâta rod aduce
cu cât mai multe lacrimi ard pe faţa lor slăvită
şi mai prin foc şi spini zoresc spre Patria dorită.
De la Hristos, pân’la Hristos, coloană infinită
de sfinţi martiri vor sângera umblarea cea sfinţită.
Şi fiecare strop căzut străluce cât un soare
desţelenind pentru urmaşi a cerului cărare.
Căci, către Cel ce S-a jertfit, doar drum de cruce suie
şi-acei ce-l vor bătători, pentru urmaşi, să spuie
şi celor care, după noi, pe-a umbrei morţii vale,
vor căuta slăvitul steag din capătul de cale:
Că nu-i alt drum către Hristos şi către-a Lui nuntire,
decât cel tot prin cruce dus şi jertfe, spre sfinţire,
că nu se poate ocoli al suferinţei nume,
– ca urma tălpii noastre-apoi pe fii să ni-i îndrume!
Vorbirea părintelui Vladimir la sicriul şi la mormântul scumpului Părinte Iosif
Iubiţii şi scumpii mei fraţi!… Iată, în sfârşit, mă aflu în faţa scumpului şi în veci neuitatului meu părinte Iosif… şi nu-i vom mai vedea faţa scumpă şi sfântă. El se coboară cu trupul – în mijlocul plânsului nostru – în sânul pământului acestuia din care toţi suntem alcătuiţi…
Plângând am venit de acasă până la Sibiu şi mă rugam fierbinte Domnului meu Iisus necontenit, ca El să mă ajute să mai vad pe scumpul meu părinte Iosif înainte de a fi coborât în sânul pământului.
Şi acum, în momentul acesta când stau pe marginea acestui scump mormânt, îmi îndrept inima şi toată fiinţa mea către bunul Dumnezeu şi-I mulţumesc fierbinte că nu m-a lipsit de ultima mângâiere cu care să mă mângâi toată viaţa mea.
Am o credinţă că, pentru a veni la timp aici, se ruga Domnului şi părintele Iosif, şi scumpa mea soţie care, în ceruri, mă aşteaptă şi pe mine, cât mai curând. Părintele Iosif şi-a sfârşit călătoria trudnică. Şi-a sfârşi-o cu dragoste pilduitoare pentru noi toţi. Iar acuma se odihneşte în ceruri fericit… Părintele Iosif a plecat, dar n-a murit şi nu va muri niciodată în inimile noastre. Opera, lucrarea lui va dăinui şi va trăi în vecii vecilor, străbătând negura tuturor vremurilor ce vor urma. Numele lui va intra în Istoria cea nepărtinitoare a Bisericii şi Ţării noastre… | Continuare »
Scumpului nostru Neemia (Rostită la sicriul părintelui Iosif)
Scumpul meu părinte Iosif care te-ai ’nălţat în slavă,
A căzut sub gerul crucii biata-ţi inimă bolnavă.
Şi te-ai stins ca o lumină pusă-n sfeşnic, arsă-ntreagă.
Mare-a fost iubirea noastră, ce pe veci de veci ne leagă,
Mare ni-e durerea astăzi când te duci pentru vecie
Şi ne laşi în luptă singuri, scumpul nostru Neemie…
Azi ne laşi pe umăr nouă toate crucile şi spinii…
– Apăraţi de greutate, plângem: Dorz şi cu Marini.
„Calfele” ce-n vremuri grele şi-n prigoane-am fost cu tine
Sprijinindu-te-n slăbie, mângâindu-te-n suspine.
Copilaşii tăi, părinte,
Care nu-şi vândură dreptul petru nici un blid de linte.
Sprijinind a tale braţe ridicate spre Tărie,
N-au trădat această cauza; n-au fugit de datorie!…
Lângă tine-am fost în luptă, în durere şi-n urgie,
– Scumpul nostru Neemie!… | Continuare »
Lidia Hamza
O, după ale Tale fărâmituri, Iisus,
Şi sufletu-mi tânjeşte, de-atâtea ori răpus,
Şi eu sunt Cananeancă. Spre prânzul Tău ceresc,
Pentru rănitu-mi suflet, cu lacrimi, îndrăznesc.
Doar o Fărâmitură de cazi spre mine-acum,
Apoi numai lumină e-al vieţii mele drum.
Belşugul mesei Tale mai mult va câştiga
din Fărmitura care spre mine-ai arunca.
N-am drept să-Ţi cer aceasta, Stăpâne Preaiubit,
Căci nu-s decât un câine prin lume rătăcit.
Şi lângă sfinţii care atât Te-au proslăvit
M-apropii, cu ruşine, să-Ţi cer un dar smerit.
Din masa-Ţi plină, plină, atâta doar doresc:
C-o sfântă Fărmitură să mă împărtăşesc.
Smeritul colţ în care s-ar stinge noaptea mea
Va străluci de-apururi din Fărmitura Ta.
Eu numai către Tine nădejdea mi-o rămân
Şi n-am să plec niciunde, iubitul meu Stăpân!
Căci doar o fărmitură din harul-Ţi nepătruns
De vrei să-ntinzi spre mine, ştiu că-mi va fi-ndeajuns.
O, Te iubesc, Iisuse, cu sufletul meu tot.
Nemarginea slăvită să Ţi-o cuprind nu pot.
Mi-ajunge a iubirii fărâmă să-mi întinzi
Şi-apoi fiinţa-ntreagă în ea să mi-o cuprinzi…
Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 6 / 3 febr. 1929, p. 3
Acum sâmbătă avem praznicul Întâmpinării Domnului. La 40 de zile după naşterea din Vifleem, Maria cu Iosif au luat pe Iisus, Copilul Sfânt, şi L-au dus la biserică, cu jertfă de curăţire, „ca să facă după obiceiul legii pentru el». În biserică aştepta bătrânul Simion, „om drept şi temător de Dumnezeu, căruia îi era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia”. Şi văzând Simeon pe Iisus cel făgăduit, „L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu, zicând: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta (Lc 1, 21-31).
Istoria şi viaţa bătrânului Simeon este în legătură cu Vechiul Testament; este trecerea dintre Vechiul şi Noul Testament. Plinirea profeţiilor şi venirea Mântuitorului însemna un hotar între Vechiul şi Noul Testament, între o lume veche şi o lume nouă. Bătrânului Simeon i s-a dat mai întâi să treacă acest hotar. Bătrânul Simeon este cel dintâi suflet care trece din legea lui Moise în darul şi harul lui Isus Hristos. Bătrânul Simeon este cel dintâi suflet căruia i s-a dat să-L vadă şi să-L afle pe Iisus Mântuitorul.
„Şi era făgăduit lui Simeon de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia. Ce făgăduinţă scumpă şi sfântă! Fireşte, pentru atare necredincios, această făgăduinţă n-ar fi fost cine ştie ce lucru mare. Nu s-ar fi încălzit şi însufleţit pentru ea. S-ar fi încălzit pentru făgăduinţa unei îmbogăţiri, a unui rang mare sau altceva de acest fel. Dar dreptul Simeon a luat pe sufletul său această făgăduinţă. A stropit-o zi de zi cu dorul său, cu aşteptarea sa şi cu rugăciunile sale. Toată viaţa lui curgea spre această făgăduinţă. Toată viaţa lui curgea şi se dorea spre Cel făgăduit Îmbătrânise Simeon şi Cei făgăduit nu Se mai arăta. Însă credinţa, dorul şi nădejdea Îl aşteptau neîncetat. Şi iată, Cel făgăduit soseşte. Bătrânul Simeon Îl ia în braţele sale şi grăieşte uşurat: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace…”. | Continuare »
