M-au gârbovit de tot a mele patimi
Și parcă-n ziua sfântă de „sabat“
Mai greu se simte jugul apăsat
Și mai amare-n ochi s-a mele lacrimi.
Un duh de neputință greu mă ține
Și ochii nicidecum spre cer nu pot
Să mi-i ridic și-apoi să mă socot
Spre îndreptare cu-ale lui lumine.
Și fruntea mea de-atâta gârbovire
Doar spre pământ se trage și se vrea,
Căci nici nu vede-n zări aprinsa stea
Care-ar putea s-aducă izbăvire.
Doar dacă Tu mă vezi și, din mulțime,
Spre Tine, cu glas dulce-ai să mă chemi
Și-aceeași caldă mână peste vremi
Ți-ai pune peste-amara-mi gârbovime…
O, doar așa nădejdea mai răsare
În sufletu-mi de patime legat
Și doar așa: cu spatele-ndreptat,
Eu pot să intru-n sfânta-Ți sărbătătoare.
Și doar atins cu dulcea Fărmitură
Din Trup și Sânge curs în sfânt Potir
Pot, dezlegat, de-aici, sub Patrafir
S-ajung la cer prin Cuminecătură.
Lidia Hamza
Traian Dorz
Să lăsăm aici, la Crucea
unde stăm îngenuncheaţi
toată grija grea sub care
suferim încovoiaţi
şi să ne ’nălţăm privirea
spre Iisus cel Răstignit,
El şi grija, şi păcatul
ni le-a dus desăvârşit.
El şi-ngrijorarea toată,
şi păcatul orişicui,
din ’napoi şi din ’nainte,
le-a luat asupra Lui.
Cum ne-a izbăvit din vină,
şi de-ngrijorare-ar vrea,
dacă noi cu-ncredinţare
le-aruncăm asupra Sa.
…Doamne, când noi nu ştim asta
ori când vezi că nu putem,
ia-ne Tu îngrijorarea
ce pe suflet, grea, avem.
Să simţim despovărarea
şi să-Ţi mulţumim apoi,
căci din toate, totdeauna,
numai Tu ne scapi pe noi.
Toţi cei născuţi în lume, din carne şi păcat,
sunt rânduiţi la patimi şi moarte, şi durere,
– aceasta e pedeapsa Cuvântului călcat,
şi orice neascultare sfârşitu-acesta-l cere!
Dar toţi cei care-ascultă Solia lui Iisus
sunt izbăviţi de-osânda şi moartea viitoare,
prin Jertfa Lui pe Cruce, El pentru toţi S-a pus
Zălog Răscumpărării şi Uşă Salvatoare.
Priviţi spre El, voi robii şi prada lui satan,
voi cei mânaţi spre flăcări ca o orbită turmă;
din veşnica osândă, de veşnicul duşman,
Hristos, doar El, vă este Salvarea cea din urmă!
Priviţi spre El acuma cât încă n-aţi intrat
pe uşa după care în veci nu-i vreo scăpare,
căci dacă-n viaţa asta aţi plâns pentru păcat
cânta-veţi mântuirii în Viaţa Viitoare!
Traian Dorz, Cântarea biruinței
Credința-ncununată e doar credința care
ne-ngenunchează-n lacrimi cu-o unică predare
și ne rănește-n Domnul cu-un legământ fierbinte
de lupta pân’ la moarte, privind mereu nainte.
Credința-ntemeiată pe-nvățătura dreaptă
își dă mereu silința să se-mplinească-n faptă
și-apoi în cunoștință, și-apoi în înfrânare,
suind din treaptă-n treaptă, spre cea mai naltă stare.
Credința bună luptă răbdarea să și-o crească,
evlavia unindu-și cu dragostea frățească,
și-apoi cu ea iubirea de oameni și-o-mpreună;
– o astfel de credință ajunge la cunună.
Credința mântuiește numai atunci când are
aceste roade scumpe și fapte sfințitoare;
credința fără fapte e moartă și uscată
și n-o să-ajungă viața cerească niciodată.
Nu v-amăgiți că mergeți în Sfânta-Mpărăție
când n-aveți o credință puternică și vie;
credința ce primește cununa mântuirii
e numai cea-nsoțită de roadele sfințirii.
O, fiul meu cel unic, du-ți lupta vieții tale
eroic, pân’ la ținta Victoriei Finale,
viteaz înfruntă-ți moartea ca soarele furtuna,
la capătul credinței Hristos îți dă cununa.
Traian Dorz, Credința încununată
Viața pare că dintr-o dată nu mai e viață, că nu mai are farmec, că nu mai e ce a fost.
Parcă nici dimineața nu mai e cum era. Mai mult negură, mai mult nor… Seninul parcă s-a dus. Și de pe zări și de pe inimi…
Oamenii merg pe străzi cu capul în pământ și cu mască pe față, că nici nu se mai recunosc unii pe alții. Doar jumătăți de fețe, doar jumătăți de rosturi, doar jumătăți de visuri, doar jumătăți… Da, ni s-au acoperit gurile, să nu putem comenta! Bine că nu ne-au pus ochelari negri pe ochi și că ne-a rămas liberă vederea, discernerea cea bună a lucrurilor. Să ne folosim din plin de acest amănunt. Să discernem!
E un context dificil de viață. Frica a pus stăpânire pe oameni: ba să fugim în munți, ba să stăm cum o fi că în curând totul se va schimba, să ne facem provizii că în curând nu va mai fi nimic… Vine criza, nu vom avea unde să muncim, nu vom avea medicamente, nu vom avea alimente… Mai putem duce copii la școală? Cu ce ne vom încălzi că se vor scoate lemnele de foc din consum? Ce vom mânca? Ce vom bea? Cu ce ne vom îmbrăca? Întrebări de pe buzele tuturor… Negură pe fețele tuturor… În fața acestora, să discernem lucrurile!
Evanghelia despre grijile vieții exact la astfel de griji se referă. Sau poate credem că grijile din pandemie sunt diferite și deci pot fi acceptate și avem voie să le purtăm. Dar ele sunt sau nu sunt griji. Mântuitorul spune simplu: „Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei“ (Matei 6, 31-34). Parcă tocmai pentru acum a fost scrisă această Evanghelie.
Ne ține pe noi lipsa hranei? Păsările cerului ne vor osândi! Ne ține lipsa îmbrăcămintei? Crinii câmpului ne vor judeca!
Da, în aceste vremuri se întrevede o schimbare și tot omul dorește revenirea la normal.
Să ne întoarcem dar, să revenim la normal. Adică la viața curată, la fapta cea bună, la dragostea de oameni și de Dumnezeu, la rugăciune, la milostenie, la curăția inimii, la blândețe… Și toate celelalte vor veni pe deasupra. Ziua însăși le are pe ale sale: și pe cele bune și pe cele rele. „Ziua de mâine se va îngriji de ale sale“. Ajunge! | Continuare »
Lidia Hamza
De ce să te tulburi prăpădul că vine
Când Domnul iubirii pe palme te ţine?
Căci nu e furtună să nu-I ştie glasul
Și nu sunt abisuri să nu-I ţină pasul.
Atunci când vârtejul loveşte să rupă
Slăbita nădejde, întinde-te după
Seninul ce-ntins e de-asupra furtunii
Și calcă pe nori către zarea minunii.
De ce să te sperii când moartea te cheamă,
Că-n spate-i lumină şi pace, nu teamă,
Iar îngerii slavei cu slavă te-mbracă,
Pe porţile slavei uşor să te treacă.
Şi-atunci, ca să nu simţi a morţii aripă,
Să laşi pentru iad strălucirea de-o clipă,
Cu mâinile-ntinse spre veşnica zare
Să calci pe deasupra a ceea ce moare.
De ce ţi-e tot teamă că vine sfârşitul?
Și lumea, ca ziua, îşi are-asfinţitul,
Odihna urmându-i şi dulcea nuntire,
Și Domnul, ce-aşteaptă cu-atâta iubire.
Şi ca să nu suferi în ceasul sfârşirii,
Te-ntreabă de astăzi ce laşi ispăşirii
Și caută suişuri de lume desprinse,
Că-n capăt, Stăpânu-i cu mâinile-ntinse.
Întoarce cât se poate, de ce voieşti să pieri
îndepărtat de Domnul în veşnice dureri?
Întoarce cât se poate, că dacă tot amâi
se poate pe vecie în moarte să rămâi!
N-ai şi tu oare-n ceruri fiinţe dragi ce-au dus
o inimă curată pe calea lui Iisus;
n-ai vrea să fii Acolo cu-acei ce te-au iubit?
De nu te-ntorci la Domnul, pe veci v-aţi despărţit!
Şi n-ai tu oare-n lume fiinţe dragi ce-acum
urmează cu credinţă pe-al Domnului sfânt drum?
…Curând ei se vor duce şi-n veci n-ai să-i mai vezi
de nu te-ntorci la Domnul, ca ei şi tu să crezi.
O,’ntoarce cât se poate, cât este încă zi,
cât uşa nu-i închisă şi cât mai eşti aci!
Căci Uşa de se-nchide şi Harul s-ar lua,
chiar dac-ai mai întoarce, tu n-ai să poţi intra!
Traian DORZ
Traian Dorz
Cel drept n-ajunge-n lumea aceasta om bogat,
nici numele lui nu e pe uliţi lăudat
– el nici nu vrea alt nume şi nici un alt folos,
şi nici alt mers în lume decât al lui Hristos.
Cel blând nu are-n lumea aceasta de păcat
alt drum decât acela ce Domnul l-a călcat,
ci numai după moarte şi numai Sus, nu jos,
e slava celui vrednic – ca slava lui Hristos.
Cel sfânt nu are-n lumea cea fără Dumnezeu
alt drept sau altă plată decât Hristosul său,
nici lui nu-i mai dă lumea ce pe nedrept i-a scos,
cum nu I-a dat a Sale napoi nici lui Hristos.
Cuvântul fericeşte pe cei ce-au suferit,
ei străluci-vor veşnic la Domnul lor iubit…
– atunci de ce te tulburi, scump suflet credincios,
sărută-ţi şi tu crucea şi du-ţi-o ca Hristos!
