Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
TDorz1Propovăduirea Evangheliei printre oameni are totdeauna acest unic şi dublu scop: să-i facă să creadă în Hristos şi să-i facă să se întoarcă la El.
Întoarcerea la Hristos iarăşi cuprinde două părţi: rămânerea şi rodirea în El.
Numai credinţa nu-i de-ajuns. A crede Cuvântul Domnului este numai începutul mântuirii sufleteşti… Continuarea ei este întoarcerea la Hristos, apoi numai sfârşitul ei este răsplătirea cerească.
Numai semănatul frumos încă nu înseamnă nimic. Dacă totul nu se continuă prin îngrijire şi nu ajunge la cules, semănatul este în zadar.
Plantarea unui altoi, desigur, este mare lucru, fiindcă orice altoi plantat este începutul unui rod, nădejdea unei bucurii, promisiunea unui cules.
Dar dacă acest altoi nu este îngrijit cu stăruinţă, ocrotit cu dragoste, apoi adăpat şi hrănit la vreme, ce folos? Lăstarii vechi îl vor năpădi, vânturile sau animalele îl vor rupe, seceta îl va usca.

Când Mâna Domnului este cu propovăduitorii Domnului, atunci mulţimea sufletelor care aude cuvântul lor nu numai că ar crede vestirea lor, dar se va şi întoarce la Dumnezeu. Sufletele se întorc până la Dumnezeu şi nu numai până la masa vorbitorului. Sau nu numai până la seara legământului, sau nu numai până la ieşirea din adunare, ci se întorc la El până la moarte.
Când Duhul Sfânt aduce sufletele, ele aşa vin. Şi aşa rămân. Şi aşa sfârşesc. | Continuare »

DE TREIZECI ŞI OPT DE ANI

Traian DORZ, din HRISTOS — BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani.“ (Ioan 5, 5)

Vai de omul care are o singură grijă, a spus cineva. Şi cât de adevărat este lucrul acesta!
Cei bolnavi au numai o singură grijă: să se vindece.
Cel închis are numai o singură grijă: să ajungă liber.
Cel ajuns în primejdie, o singură grijă: să scape.
Părinţii cu copii nenorociţi, o singură grijă: să li se vindece.
O singură grijă, dar ce grea este aceasta una! Toate celelalte la un loc, oricâte ar fi, nu sunt atât de grele, ca aceasta una singură.
Ferice de cel care are grija lui Hristos!

Bolnav de treizeci şi opt de ani…
Aproape nimeni nu-şi poate da seama ce lucru grozav este acesta!
Cine n-a fost bolnav sau închis sau într-o primejdie fioroasă în viaţă nu-şi poate da seama cât de cumplit de încet poate să treacă timpul în aceste stări!
Te uiţi la ceas şi este ora zece.
Te întorci, gemi, te zvârcoleşti, gândeşti, oftezi… şi iar te uiţi la ceas — şi este ora zece şi un minut.
Te întorci iarăşi, te frămânţi, iar te gândeşti, iar îţi pare că a trecut cine ştie câtă vreme… şi când te uiţi iarăşi la ceas este ora zece şi două minute.
Aşa se trăieşte în boală, în închisoare, în chinuri şi în nenorociri. | Continuare »

Citește Ștefan Postică

Povestiri
O, florile Credinţei Sfinte!…

Traian DORZ

O, florile Credinţei Sfinte,
ce-ncununaţi un chip slăvit,
spre Cinstea Celui ce vă cheamă
purtaţi-vă desăvârşit!

Dac-aţi primit chemarea sfântă
să-I fiţi podoabe la altar,
frumos în suflet, ca lumina,
păstraţi al curăţiei har!

Dac-aţi primit chemarea sfântă
şi grea, de mame ori soţii,
purtaţi în jurul crucii voastre
cununa sfintei curăţii!

Dac-aţi primit chemarea sfântă
de lucrătoare-a’ lui Iisus,
purtaţi pe toată viaţa voastră
sfinţirea Chipului de Sus!

Purtaţi mai scump ca ochii voştri
al sufletului alb veşmânt;
mai bine vă lipsiţi de viaţă,
decât cădeţi din legământ!

Căci voi sunteţi cununa Celui
în veci Cântat şi Preaiubit;
pentru Hristos şi pentru lume
purtaţi-vă desăvârşit!

Cele cinci simţuri ale credinţei

Credinţa are, şi ea, cinci simţuri omeneşti: auzul, văzul, pipăitul, mirosul şi gustul. Să le cercetăm.
Auzul credinţei este ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. „Credinţa vine prin auz, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Pilde 4, 7). „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!” (I Sam 3, 9). „Cine are urechi de auzit să audă” (Mt 11, 15).
Văzul credinţei este să vedem şi să înţelegem adevărul pe care ni-l spune credinţa. Prin credinţă vedem că suntem străini şi călători pe pământ (vezi Evr 11, 1-7). „Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud!” (Mt 13, 16-17). „Urechea mea a auzit vorbindu-se de Tine şi ochii mei Te-au văzut” (Iov 42, 5-6).
Pipăitul credinţei, adică prin credinţă să pipăim şi noi, ca odinioară Toma, rănile Domnului; şi, înţelegând Jertfa Crucii, să luăm mântuirea. În acest înţeles zicea Domnul: „Eu sunt, pipăiţi Mă!” (Lc 24, 39). Iar Apostolul Ioan răspunde: „ceea ce am pipăit cu mâinile noastre… vestim vouă” (I In 1, 1-3).
Pipăirea înseamnă şi atingerea cu credinţă, pe care a făcut-o femeia cea bolnavă, care s-a vindecat atingându-se de haina Domnului (vezi Lc 8, 41-50).
Mirosul credinţei îl avem din dragostea şi Jertfa lui Hristos: „noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos” (II Cor 2, 15). „Hristos S-a dat pe Sine pentru noi ca jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Ef 5, 2).
Noi trebuie să fim „mireasma” lui Hristos. El ne-a tămăduit rănile cele putrede: ne-a scăpat de mirosul cel greu al păcatului şi ne-a dat şi nouă, tuturor celor ce trăim cu El, „un miros de bună mireasmă”.
Cu gustul credinţei aflăm că „Cuvântul lui Dumnezeu este mai dulce ca mierea” (Ps 117, 103). Când ne pierdem gustul acesta, am căzut (vezi II Pt 2, 3). Glasul credinţei ne dă „gust duhovnicesc”. „Gustaşi şi vedeţi că bun este Dom-nul” (Ps 34, 8). | Continuare »

Un înger al Domnului

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
Meditaţii la Apostolul din duminica Tomii

Dacă Satan are slujitorii lui care să-i bage pe cei credincioşi în temniţă, are şi Hristos slujitorii Săi care să-i scoată. Şi dacă este o vreme în care mărturisitorii lui Iisus trebuie să fie duşi pentru sufletele pierdute de acolo, tot aşa, după ce ei şi-au făcut slujba Evangheliei între zidurile închisorii, este o vreme în care ei vor fi scoşi. Pentru că n-au fost închişi să putrezească acolo, ci să lucreze.
Când lucrul rânduit pentru ucenicii Domnului, undeva, şi l-au sfârşit, ei nu vor mai putea fi ţinuţi acolo nici un ceas mai mult, de nici o putere de pe pământ sau de sub pământ. În chiar clipa sfârşitului lucrului lor, ei vor fi scoşi afară.
Dumnezeul lor Însuşi are grija aceasta, clipă de clipă.

Totdeauna, cel care face unui om nevinovat un rău este un demon, iar cel care îi face un bine este un înger.
Cel care apasă pe un neprihănit este un demon, iar cel care îl ajută este un înger.
Cel care condamnă pe un om al lui Dumnezeu este un diavol, cel care îl izbăveşte este un înger al Domnului.
Omule, oricine ai fi tu şi ori în ce loc puternic te-ai afla, ai de grijă şi nu folosi puterea ta spre a face rău nici unui om nevinovat, nici spre a apăsa pe un neprihănit, nici pentru a osândi pe un om al lui Dumnezeu, care nu ţi-a făcut nici ţie şi nici altui om nici un rău… ci poate a făcut şi mai face încă mult bine multora. Ci caută cu toată puterea şi cu toată ştiinţa ta să faci numai bine acestui fel de oameni, când aceasta va depinde de tine. | Continuare »

EU SUNT PROSLĂVIT ÎN EI

Fiul lui Dumnezeu spune Tatălui că ucenicii Săi sunt ai Lui, ai Tatălui, pentru ca, Numele lui Dumnezeu-Tatăl fiind chemat peste ei, să ştie toţi că nu numai slujba pe care o fac, dar şi puterea care îi păzeşte sunt ale lui Dumnezeu.
Tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu şi Eu sunt proslăvit în ei.

Hristos ar fi putut mântui lumea şi fără ucenicii Săi, dacă ar fi vrut să înlăture cu totul împreună-lucrarea lor cu El.
După cum Dumnezeu ar fi putut face acest lucru şi fără întruparea, ca om, a Fiului Său, Iisus Hristos.
Căci lui Dumnezeu toate lucrurile Îi sunt cu putinţă (Mt 19, 26).
Dar, în înţelepciunea Sa cea veşnică, El a ales să fie astfel mântuirea, căci în acest fel a ştiut El că va fi cel mai bine.

Mântuitorul ar fi putut să Se întrupeze, venind în lume, şi în alt fel, pentru că, Dumnezeu fiind, El nu putea fi îngrădit de legi omeneşti şi de piedici de netrecut în alegerea căilor Sale,
– dar a ales-o pe Preasfânta Fecioară Maria ca mijlocitoarea celei mai binecuvântate căi prin care trebuia să vină El între oameni, pentru mântuirea oamenilor.
Fiindcă nici o altă cale nu era mai potrivită ca aceasta, nici mai curată şi nici mai iubitoare pentru noi,
nici un alt mijloc nu era mai bun
şi nici o altă fiinţă nu era mai curată şi mai frumoasă ca ea,
spre a fi mai vrednică de sfinţenia Celui ce venea să sfinţească toate, de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
De ce Preasfintei Fecioare Maria i s-a închinat arhanghelul strălucit, zicându-i: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har”? (Lc 1, 28)
Pentru că Duhul Sfânt Se pogorâse peste ea,
Puterea Celui Preaînalt o umbrise
şi Sfântul care Se năştea din ea era Fiul lui Dumnezeu.
Iată aici, în alegerea Sfintei Fecioare Maria ca mijloc al întrupării lui Hristos, toată lucrarea Sfintei Treimi. Ea se desăvârşea din clipa aceea printr-o singură fiinţă omenească, pentru toată omenirea. | Continuare »

Traian DORZ

Taină şi Minune e viaţa ta,
Maică şi Fecioară, cine-o va cerca.
Dac-o-ncerci cu lacrimi, o vezi imn divin,
dac-o-ncerci cu cântec, e profund suspin.

Taină şi Minune
ce n-o ştie spune
nimeni pe pământ,
Maică şi Mireasă,
tu lumini frumoasă
Noul Legământ.

Taina şi Minunea nu ţi-au dezlegat
nici cei dinainte, nici cei ce-au urmat;
şi-acei care-o caută, şi-acei care-o ştiu
mai mult tac şi-acopăr decât spun şi scriu.

Taina şi Minunea toţi ţi-o tac mereu,
au lăsat s-o ştie numai Dumnezeu;
magii ori păstorii, azi, ca şi-n trecut,
spun numai cu ochii, graiul lor e mut.

Maică şi Fecioară, ce-ai fost şi ce nu,
Roabă şi Regină nu eşti decât tu.
Taină şi Minune eşti şi jos şi Sus.
Plecăciune ţie, Maica lui Iisus!