NOI AM AFLAT COMOARA

Traian DORZ

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Despre nepăsarea în treburile credinţei

Despre nepăsarea în treburile credinţei

Predica la Duminica I după Rusalii

Fraţilor, Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri (Matei 10, 33).

Cu acelaşi sunet plăcut şi plin de iubire, glasul Mântuitorului ne cheamă la Dânsul. El ne-a chemat spre fericirea vieţii şi neîncetat Biserica Sa ne strigă spre sarcina uşoară a învăţăturii Mântuitorului.
Dar ce deosebire între un timp şi altul! Sf. Apostol Petru, numai printr-o cuvântare, a adus cândva câteva mii de oamenii în staulul Domnului. De atunci timpurile tot au curs, s-au schimbat şi azi am ajuns la aceia că mulţi trăiesc fără să mai gândească că e un Dumnezeu pe lume şi sunt surzi la învăţăturile Evangheliei. Greutăţile de tot felul ale traiului zilnic nevoiesc pe omul muncitor să caute tot spre pământ pentru îndestularea trebuinţelor lui. El pierde deprinderea de a se mai uita spre cer şi, de la o vreme, se trezeşte că parcă nici nu mai înţelege graiul cerului.
Drept aceia vedeţi, fraţilor, că trebuinţele lumeşti înăbuşă pe cele cereşti. Dar starea aceasta nu e bună, pentru că viaţa trupului, fără viaţa sufletului, e viaţă de vită. Oamenii, trăind adunaţi pe o întindere de pământ, îşi duc zilele cu atât mai uşor, cu cât viaţa sufletească e mai întărită într-înşii. Asta îi face mai buni, mai îngăduitori, mai binevoitori. Îi face să rabde mai cu uşurinţă greutăţile şi nevoile traiului.
Viaţa trupească, fără aceea sufletească, înduşmăneşte mai mult pe oameni. Aţi văzut cum câinele, când mănâncă, sare la tovarăşul său. De ce? Fiindcă la dânsul nu-i viaţă sufletească.
Tot ca şi câinele, fraţilor, ajunge şi omul care trăieşte numai cu trupul. El nu vede decât nevoia lui şi îndată ce altul se apropie, îl urăşte. Cu cât se stinge viaţa sufletească, cu atât omul îşi pierde din omenia lui şi se apropie mai mult de dobitoacele fără cuvânt. | Continuare »

FERICIŢI ŞI SFINŢI CEI CARE

Traian DORZ

Fericiţi şi sfinţi cei care
văd întâia înviere,
peste ei a doua moarte
nu mai are vreo putere!

Fericită este starea
fericitei învieri,
fericită arătarea
fericitei revederi,
Tu, Iisus, Scump Iisus,
Drag Iisus, Bun Iisus,
vei fi Starea, Sărbătoarea
şi Cântarea, şi-Arătarea
fericitei învieri!…

Fericiţi biruitorii
morţii şi ai putrezirii,
ei vor moşteni-n Cetatea
Împăratului Iubirii.

Fericiţi cei care-i spală
Sângele Răscumpărării,
ei avea-vor drept la slava
Sărbătorii-Ncoronării.

Fericiţi cei ce-o să vadă
Faţa Lui dumnezeiască,
slava Numelui Său Veşnic
pe-a lor frunţi o să lucească.

MIJLOACELE SFINŢIRII

„Fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră“ este o poruncă şi nu numai un sfat, pentru toţi credincioşii lui Dumnezeu. Dar mai ales pentru împreună-lucrătorii Lui (I Petru 1, 15).
Căci mai ales ei trebuie să trăiască înaintea Lui în sfinţenie şi în neprihănire toate zilele vieţii lor (Luca 1, 75).
Îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după Chipul lui Dumnezeu, de o sfinţenie şi o neprihănire pe care o dă adevărul (Efeseni 4, 24).
Şi, după cum Hristos S-a sfinţit El Însuşi pentru ucenicii Săi (Ioan 17, 19), tot aşa şi ei trebuie să se sfinţească pentru ucenicii lor.
Fiindcă numai aşa aceştia vor putea fi sfinţiţi în ade-văr.

Aici trebuie să repetăm ceea ce am mai spus:
Împreună-lucrătorul lui Dumnezeu trebuie să stea totdeauna pe o treaptă mai înaltă decât lucrarea pe care o face.
Luaţi pildă de la zidar: el totdeauna trebuie să fie mai înalt decât zidăria lui.
Numai aşa va vedea bine ceea ce face.
Numai aşa va putea zidi drept şi frumos.
Numai aşa va putea înălţa lucrarea încredinţată lui. Căci ce lucrare ar putea face un zidar, dintr-o stare mai prejos decât lucrarea sa? | Continuare »

STEAGUL BIRUINŢEI TALE

Steagul Biruinţei Tale,
Dumnezeule Slăvit,
prin ce lupte, câte veacuri
şi-n ce fel a strălucit!

De când l-a nălţat Golgota
peste şarpele înfrânt,
ce puteri şi ce potrivnici
a zdrobit înaintând!

Ce mâini sfinte-l înălţară
şi-l purtară până az’
tot mai nalt şi tot mai sigur,
mai frumos şi mai viteaz!

L-au stropit cu sânge sfinţii
şi martirii fericiţi,
arşi pe rug sau traşi pe roată,
dar în veci nebiruiţi!

L-au scăldat în lacrimi ochii
sfintelor fecioare, mii,
– toţi cei ce-au murit privindu-L
pentru veci de veci sunt vii.

– El e Steagul Oastei noastre,
după El suim luptând,
cu El vom intra-n Cântarea
Biruinţei în curând!

Traian Dorz, Cântarea biruinței

Sfinţii din mijlocul nostru

Sfinţii din mijlocul nostru

Într-o sală a unei facultăţi din oraşul „C“ există o placă de marmură, în amintirea unui profesor mort acum câteva zeci de ani.
Pe această placă scrie: „Aici a muncit 30 de ani profesorul R, fără să se ştie că faţa lui strălucea…“
În tot timpul celor treizeci de ani cât profesorul trăise şi umblase muncind acolo, poate nimeni nu i-a văzut strălucirea feţei sale.
Aceasta s-a văzut numai când el nu mai era.
O, ce oameni minunaţi au trăit printre noi! Dar ce târziu vedem aceasta!

Cu câte feţe nu se petrece şi astăzi mereu acelaşi lucru! Câtă vreme trăiesc şi învaţă, oamenii le văd feţele negre sau chinuite, sau îndurerate,
ori se străduiesc să le facă să fie aşa.
Numai pentru puţini oameni strălucirea lor răzbate prin vălul care le înfăşoară sufletul luminos şi aprins.
Dar ochii care văd aceasta sunt foarte puţini, iar aceştia ori sunt slabi, ori sunt muţi.

Slujitorii lui Dumnezeu care strălucesc cu adevărat în Hristos, în măsura în care îşi dau seama de acest lucru, îşi acopăr ei înşişi faţa… De teamă să nu primească pentru ei ceva din ceea ce I se cuvine numai Domnului lor (Exod 34, 35; Fapte 14, 14-15; Apoc 19, 10).
Iar ceilalţi văd strălucirea lor sfântă numai când nu le mai pot vedea faţa aceasta pământească.
Fiindcă oamenii nu învaţă nimic din istorie, nici nu caută să ia exemple din trecut.

Proorocii sunt oamenii mari ai lui Dumnezeu mai de preţ decât toată generaţia în care au trăit sau trăiesc.
Şi uneori mai de preţ poate chiar decât întreg poporul din care s-au născut şi în care sunt.
Iată că despre nenumărate generaţii de oameni – şi chiar de popoare – nu se mai pomeneşte nimic; dar de oamenii mari ai lui Dumnezeu, despre trimişii Domnului care au strălucit în întunericul vremii lor ca nişte luceferi luminoşi se va vorbi cât va fi grai omenesc pe pământ.
Dar totdeauna se va vorbi cu ruşine şi cu revoltă despre contemporanii lor, care, în loc să-i urmeze cu admiraţie, i-au prigonit şi i-au ocolit cu dispreţ. | Continuare »

PENTRU CLIPA ACEEA…

1. Preaiubitul tainelor mele, Tu m-ai învăţat să ascult graiul lucrurilor şi să înţeleg adâncul tăcerilor înţelepte.
2. Cu Tine am deprins plăcerea cea mare a singurătăţii pustiului şi dorul după rugăciunile pe munţi, noaptea.
3. De la Tine ştiu ce minunaţi mi-au fost înaintaşii necunoscuţi şi ce mişcătoare pot fi semnificaţiile uitate ale locurilor prin care umblu ca un străin.
4. De la Tine am învăţat să preţuiesc nu numai oamenii sfinţi care lucrează pentru Tine, ci şi lucrurile sfinte cu care ei fac slujba Ta.
5. Să iubesc şi să privesc aceste lucruri întocmai ca pe nişte făpturi cu simţire şi cu viaţă, cu durere sau cu bucurie, pentru lucrarea pe care o fac şi ele, ca şi noi, pentru Tine.
6. Înaintaşii mei necunoscuţi s-au dus de mult.
7. În nici o carte şi în nici o gură nu mi-au mai rămas povestirile marilor lor înfăptuiri.
8. Nu mai ştiu despre unii decât abia numele lor. Dar despre marea lor mulţime, nici măcar atât.
9. Dar şi numele acelora pe care li-l mai ştiu, abia răzbate până la mine prin lumina trecutului acoperit de măreţie.
10. Numele acestea au acoperit vieţi atât de mari, pline de o credinţă care a luptat în chip atât de viteaz pentru slava Ta şi viitorul meu!
11. Pline de o nădejde atât de tare, care a muncit şi a înfăptuit atât de mult!
12. Pline de o dragoste atât de înaltă, care s-a dăruit atât de frumos, până la sublima jertfă, spre a pregăti venirea Ta până la mine.
13. Şirul marilor mei înaintaşi necunoscuţi este scara de aur cu un capăt nevăzut sus, în lumina trecutului, şi cu altul adânc, în lumina viitorului de har. | Continuare »

O, Duhule Preasfinte

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

O, Duhule Preasfinte, Ceresc Mângâietor,
revarsă vieţii noastre Tu harul sfinţitor.

Preschimbă viaţa noastră în Chipul lui Iisus
şi fă-ne să ne-ncredem în tot ce El a spus.

Sfinţeşte râvna noastră pe drumul Tău cel sfânt
să creştem în iubirea curatului Cuvânt.

Sfinţeşte simţământul ce-n inimă-l purtăm,
să poţi din partea noastră primi oricând ce-Ţi dăm.

Sfinţeşte rugăciunea şi jertfa de cântări,
dă roade înmiite iubitei adunări.

RESPECTUL ŞI DRAGOSTEA PE CARE LE DATORĂM SFINŢILOR LUI DUMNEZEU care prin viaţa lor ne–au fost o pildă vrednică de urmat

RESPECTUL ŞI DRAGOSTEA PE CARE LE DATORĂM SFINŢILOR LUI DUMNEZEU care prin viaţa lor ne–au fost o pildă vrednică de urmat

Ioan CAPĂTĂ, Biserica – Trupul lui Hristos

Pe lângă „privirea la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre adică la Iisus“ (Evrei 12, 2), suntem îndemnaţi prin cuvântul lui Dumnezeu să ne „aducem aminte de mai marii noştri care ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; să ne uităm cu băgare de seama la sfârşitul felului lor de vieţuire şi să le urmăm credinţa“ (Evrei 13, 7).
Sfinţilor lui Dumnezeu ca unii care sânt fraţii noştri mai mari în Domnul şi care ne-au fost o pildă prin viaţa şi moartea lor, le datorăm dragoste şi respect datori fiind să călcăm pe urmele lor, întrucât şi ei au călcat pe urmele lui Hristos (I Cor. 11, 1).

„Ce-aţi învăţat, ce-aţi primit şi auzit de-la mine şi ce-aţi văzut în mine faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi“ – spune Sf. Apostol Pavel în Filipeni 4, 9.
„Urmaţi-mă pe mine fraţilor – şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pildă pe care o aveţi în noi“.

Tocmai în vederea aceasta, spre a ne opri din când în când şi a privi în chip mai deosebit şi stăruitor, cu adâncă înviorare la pilda cutremurătoare a vieţii lor, Biserica o rânduit zilele de amintire, sărbătorile diferiţilor sfinţi , sărbători care, din nefericire, nu mai sunt înţelese potrivit cu sfântul lor rost de către cei mai mulţi din creştinii noştri, cari tocmai în aceste zile sub pretextul sărbătoririi zilei lor onomastice se dedau la tot felul de lucruri neîngăduite, ca: chefuri, jocuri, beţii, prin care necinstesc în felul cel mai necreşţinesc aceste zile.
Sufletelor cu adevărat evlavioase din Biserica noastră le revine datoria frăţească de dragoste de a fi pentru cei nepăsători în privinţa aceasta, o pildă care să mustre făţărnicia şi nepăsarea lor. | Continuare »

CÂND OCHII STORŞI DE LACRIMI

Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol, departe,
şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă?

Credinţa, doar credinţa,
ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa,
prin cruce, spre-nviere.

Când frânt ţi-aduni tristeţea ca cioburile sparte
din viaţa răvăşită de-a urii vijelie,
o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte
şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie?

Când lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte,
iar gheara disperării viaţa ţi-o zugrumă,
o, cine-ţi mai aduce o mântuire-n moarte
şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă?

Credinţa, doar Credinţa… ea singură împarte
viaţa, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, nălţând-o peste moarte,
iar pe cealaltă dând-o iubirii pe vecie.

Traian Dorz, Cântări de sus