Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol, departe,
şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă?

Credinţa, doar credinţa,
ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa,
prin cruce, spre-nviere.

Când frânt ţi-aduni tristeţea ca cioburile sparte
din viaţa răvăşită de-a urii vijelie,
o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte
şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie?

Când lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte,
iar gheara disperării viaţa ţi-o zugrumă,
o, cine-ţi mai aduce o mântuire-n moarte
şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă?

Credinţa, doar Credinţa… ea singură împarte
viaţa, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, nălţând-o peste moarte,
iar pe cealaltă dând-o iubirii pe vecie.

Traian Dorz, Cântări de sus

O ANIVERSARE: 19 VEACURI DE LA CONVERTIREA AP. PAVEL

«Isus Biruitorul 27 / 28 iunie 1936, p. 1
Prin toate adunările Oastei să prăznuim şi noi această aniversare

Anul acesta se împlinesc 19 veacuri de la convertirea marelui Apostol Pavel. Această aniversare a fost prăznuită cu mari serbări prin Apusul Europei. În Italia, la Milano, s-a rânduit şi o „săptămână paulină”, în care s-a scris şi s-a vorbit despre viaţa şi lupta marelui apostol.
Se împlinesc 19 veacuri de când Saul s-a întâlnit cu Domnul Iisus pe drumul Damascului – şi din această întâlnire a ieşit Pavel, marele vestitor şi apărător al lui Iisus cel Răstignit.
Nimeni dintre muritorii pământului nu L-a înţeles atât de adânc pe Iisus cel Răstignit şi nimeni nu L-a predicat cu atâta putere ca Ap. Pavel. Şi nimeni nu L-a apărat cu atâta îndârjire ca el.
Până la sfârşitul veacurilor, Ap. Pavel va sta de strajă pentru Iisus cel Răstignit. Până la sfârşitul veacurilor va striga [la] „fraţii” şi „surorile” lui să nu se mai întoarcă la acele „începuturi sărăcăcioase”, după ce L-au aflat pe Iisus cel Răstignit… să nu se mai întoarcă la „literă”, după ce au aflat „duhul”. Până la sfârşit va striga Ap. Pavel după „litera legii”, arătându-L mereu pe Iisus cel Răstignit tuturor neamurilor şi tuturor sufletelor pierdute.
Să prăznuim şi noi, ostaşii Domnului, această aniversare. Căci, cum spuneam şi anul trecut – şi cum scriem şi la pag. 7 – de la Apostolul Pavel avem duhul în care s-a făcut Oastea: dragostea, nebunia, lupta şi jertfa pentru cauza lui Iisus cel Răstignit. El ne-a pornit prin sate şi oraşe să-L vestim pe Domnul. El este sfântul şi apostolul Oastei şi al ostaşilor care cutreieră azi satele şi oraşele cu vestirea lui Iisus cel Răstignit. Oastea Domnului nu este altceva, decât întoarcerea noastră la traiul simplu şi plin de dragoste al „fraţilor” şi „surorilor” din Epistolele Ap. Pavel. Fiecare ostaş trebuie să fie unul din fraţii şi surorile Ap. Pavel. Şi fiecare adunare a Oastei să fie câte un mic „Efes”, „Corint”, „Roma” etc. | Continuare »

LA PRAZNICUL SF. APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL

Ap. Pavel a profeţit vremile şi oamenii de azi

Acum duminică avem praznicul Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Cu acest prilej, repet ceea ce am spus de atâtea ori.
Citiţi pe Apostolul Pavel, căci nimeni dintre muritorii pământului n-a înţeles atât de adânc pe Mântuitorul şi n-a predicat cu atâta putere pe „Hristos cel Răstignit” ca el şi nici o carte din lume nu atrage pe om cu atâta putere la picioarele Crucii ca Epistolele lui.
Dar Ap. Pavel a fost nu numai un mare vestitor al Evangheliei, ci şi un profet. A profeţit din cuvânt în cuvânt vremile şi oamenii de azi.
În A Doua Epistolă către Timotei, Apostolul Pavel scrie următoarele: „Şi aceasta să ştii, că în zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, măreţi, trufaşi, hulitori, de părinţi neascultători, nemulţumitori, necuraţi, fără de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neînfrânaţi, nedumesnici, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind; şi de aceştia te fereşte”… (II Tim 3, 1-5).
„Oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi” (II Tim 3, 13). | Continuare »

Minune mare s-a văzut la sfârşitul vieţii tale celei dumnezeieşti, o, fericite Pavele: căci, tăiat fiind capul tău, de trei ori la înălţime de la pământ a săltat, cu săltările ca şi cu nişte cântări lăudând Treimea aşa: Aliluia!


Reprezentare a tăierii capului Sfântului Apostol Pavel din biserica ridicată pe locul martiriului său din Roma.

Traian Dorz, din «Hristos – slava noastră»

A treia oară, i-a zis Iisus: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?» Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: «Mă iubeşti?» Şi I-a răspuns: «Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc». Iisus i-a zis: «Paşte oile Mele!».“ (Ioan 21, 17)

S-a mai spus că, în lucrarea Domnului, sufletele sunt mereu în cele trei stări: începători, crescuţi şi înaintaţi. Ucenici, lucrători şi meşteri. Copii, maturi şi bătrâni.
Un adevărat îndrumător duhovnicesc trebuie să fi trecut prin fiecare din aceste trei stări, să le cunoască şi să le înţeleagă aşa cum un păstor adevărat îşi cunoaşte turma sa, cu vârsta şi puterea fiecărei oi în parte. El cunoaşte nu numai folosul pe care îl capătă de la fiecare miel sau oaie, ci mai ales datoria pe care o are el faţă de fiecare, după trebuinţele sale. De aceea lucrarea de păstorire va trebui neapărat să cuprindă preocupări deosebite pentru fiecare categorie de suflete.
Dând hrană pentru oi, nu trebuie uitate niciodată oiţele ori mieluşeii. Lucrând pentru fraţi, nu trebuie să uităm surorile ori copiii. Ocupându-ne de cei înaintaţi, nu trebuie să-i uităm pe cei mijlocii ori pe cei începători. Vorbind pentru ascultătorii cunoscători, să nu-i uităm niciodată pe ascultătorii cei mai puţin pregătiţi sau, mai ales, pe cei neştiutori.

| Continuare »

06-30-soborul_sf_apostoliStăpâne, Doamne-Atotputernic,
Tu, Ce-ai făcut cu-al Tău Cuvânt
şi ceruri, şi pământ, şi mare,
şi toate câte-n ele sînt,
Tu-ai spus prin Duhul Sfânt, prin gura
lui David, robul Tău iubit:
– De ce se-agită-a’ lumii neamuri
şi cugetă nelegiuit?

S-au răsculat stăpânitorii,
uniţi sunt cei mari pe pământ
în contra Domnului Cel veşnic
şi-n contra Unsului Său Sfânt…
O, iată-n adevăr, că-n contra
Preasfântului Tău Rob Iisus,
pe Care Tu L-ai uns, o Doamne,
şi Tu ni L-ai trimis de Sus

s-au însoţit iudei şi neamuri,
Pilat şi cu Irod cel rău,
să facă tot ce hotărâse
mai dinainte Sfatul Tău…
Şi-acuma Tu priveşte, Doamne,
la toată-ameninţarea lor
şi dă la robii Tăi putere
şi dă-le, Doamne, ajutor…
Ca să vestească pretutindeni,
la toţi Cuvântul Tău Slăvit
şi să vorbească cu-ndrăzneală,
aşa precum le-ai poruncit.
Întinde-Ţi Mâna Ta, fă semne,
minuni şi vindecări de Sus
prin Robul Tău Cel Sfânt, o Doamne,
prin Sfântul Nume-al lui Iisus.

Traian Dorz, Cântările Bibliei

Mozaic-sf-Pavel-predicand

Pe vremea când apostolii predicau Evanghelia Mântuitorului, Grecia, cu capitala ei Atena, era capitala culturală a lumii întregi. Cultura vremilor de atunci era aşa de înaintată, încât ea a rămas până în ziua de azi temelia ştiinţei şi filosofiei. Dar era aceasta o cultură fără Dumnezeu, o cultură ce nu ţinea seamă de dorinţele şi lipsurile sufletului şi de aceea oamenii de pe atunci, cu toată cultura, nu erau fericiţi. Lumea era plină de frământări sufleteşti şi filozofii căutau un reazem sufletesc. Prin ajutorul minţii lor, filozofii ajunseseră a înţelege că este şi trebuie să fie un altfel de Dumnezeu de cum erau idolii lor ciopliţi din piatră şi metal. În căutarea acestui Dumnezeu şi în cinstea lui, atenienii ridicaseră şi o biserică pe care scria „Necunoscutului Dumnezeu“. În această Atenă „plină de idoli“ ajunge Apostolul Pavel şi începe a-L predica pe Iisus Hristos prin sinagogi şi pe stradă. La început filozofii râdeau de el dar mai târziu îşi ziseră: „Hai să vedem ce vrea acest limbut“. Şi l-au invitat pe Pavel să vorbească în areopag, adică în locul unde învăţaţii țineau adunări şi vorbeau poporului. În fața învățaților şi a poporului, Pavel, stând în picioare astfel a grăit:

„Bărbaţi atenieni, întru toate vă văd pe voi ca şi cum ați fi mai cucernici. Pentru că, trecând şi privind închinăciunile voastre, am aflat şi un jertfelnic întru care era scris: «Necunoscutului Dumnezeu». Pe Care, necunoscându-L voi Îl cinstiți, pe Acesta eu Îl vestesc vouă. Dumnezeu a făcut lumea şi toate cele ce sunt într-însa. Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului… El dă tuturor viață şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele mai înainte rânduite şi hotarele locuinţei lor; ca să-L caute oamenii pe Domnul, că doară L-ar simți pe El şi L-ar afla, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi. Căci întru Dânsul viem şi ne mişcăm şi suntem, precum şi oarecare dintre poeții voştri au zis: că neamul lui Dumnezeu suntem…“ | Continuare »

Sf_Ap_Petru_2De-aş putea să-ntorc pe calea Timpului, spre Început,
– cum cobori din treaptă-n treaptă aş păşi din an în an,
fără să mă uit o clipă la nimic din ce-am trecut
m-aş opri-ntr-un veac de aur,
lâng-un ţărm galileian.

Cum Te-aş aştepta acolo, răbdător şi fericit,
când aş şti că, dimineaţă, ai să treci şi-ai să mă iei!…
– ceilalţi s-ar uita la mine cu un ochi nedumerit,
dar pe urmă cu ce zâmbet m-ar primi să merg cu ei!

Cum m-aş avânta, ca Petru, peste valuri netemut,
cum Ţi-aş sta, răpit, pe umăr, ca Ioan, să Te ascult,
cum, ca şi Zacheu, îndată Ţi-aş da-ntregul meu avut
– ca să poţi vedea, Iisuse, cât Te-am înţeles de mult!

Ţi-aş spăla, ca păcătoasa, praful drumului trudit
de pe Sfintele-Ţi picioare, cu al lacrimii izvor
şi mi-aş sparge, ca Maria, vasul cel nepreţuit
să-Ţi torn numai Ţie mirul cel plăcut mirositor.

Aş căuta să-Ţi dau ce încă nimeni altul nu Ţi-a dat
şi-aş găsi să-Ţi spun cuvinte care nimeni nu Ţi-a spus
– ca să-mi poţi cunoaşte-n totul sufletul îndatorat
şi adânc recunoştinţa câtă-aş vrea să-Ţi dau, Iisus!

Traian Dorz, Cântarea anilor

MĂRTURISITORII LUMINII

Fragment din vorbirea fratelui Popa Petru de la nunta de la Sâmbăteni – 29 iulie 1979

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină” (In 1, 6-8).

… Scumpii noştri, am citit aci un verset, la început, din Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 6 până la 8: „A venit un om trimis de Dumnezeu”, scrie acolo. Poate nu era potrivit la această nuntă să citim acest verset. Ar fi fost bine să vorbim numai despre nuntă, numai despre nuntaşi, numai despre binecuvântări, numai despre fericire şi numai despre bucurii. (…)
Pe unde sunteţi voi, părinţilor? Sau sunteţi amândoi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi păziţi fără pată toate poruncile Domnului? Ca să cereţi Domnului să vă dăruiască un copil. Să vă dăruiască un copil, pentru ca apoi voi să-l dăruiţi lui Dumnezeu. Căci numai dacă puteţi dărui copilul pe care vi l-a dat Domnul, dacă-l puteţi dărui Aceluia care vi l-a dat, atunci veţi fi fericiţi, atunci veţi fi binecuvântaţi şi-n viaţa aceasta, şi în viaţa cealaltă.
Îngerul îi spune lui Zaharia odată în biserică, când era la tămâiere: „Zaharie, nu te speria, nu te înspăimânta, nu te teme. A fost ascultată rugăciunea ta, Zaharie. A fost ascultată”.
Dumnezeu, chiar dacă ni se pare nouă că întârzie, El nu întârzie prea mult. El ascultă rugăciunile iubiţilor Lui. Şi i-a fost ascultată şi rugăciunea lui Zaharia. Şi în curând i s-a împlinit. Şi a văzut cu ochii lui ceea ce a cerut mulţi ani de la Dumnezeu, cu lacrimi. Iar copilul acesta a venit cu un scop, nu ca alţii. A venit cu un plan. Dumnezeu a avut o deosebită lucrare cu acest copil.
A venit copilul acesta trimis de Dumnezeu. A venit copilul acesta să mărturisească despre Lumină. Lumina era în lume. N-a făcut Dumnezeu lumina la început? Dumnezeu, când a început să lucreze, prima lucrare pe care a făcut-o a fost lumina. A spus: „Să fie lumină”, şi s-a făcut lumină. Şi a văzut că lumina era frumoasă şi bună. Şi lumina luminează până în zilele noastre, până-n vremile noastre. Şi toţi ochii văd lumina. Şi ne bucurăm, şi umblăm la lumină, şi muncim la lumină. Ce-am face noi dacă n-ar fi lumina? Dar ce durere, când nu-L cunoaştem pe Acela care a făcut lumina… | Continuare »

Ioan CAPĂTĂ, din Biserica – Trupul lui Hristos

– învăţătura de temelie a creştinismului –
Un adevăr de credinţă, care, asemenea aurului, s-a limpezit, a ajuns strălucitor şi curat în focul unor frământări de aproape un veac şi jumătate, este învăţătura despre Sfânta Treime – învăţătura de temelie a creştinismului.
Credinţa în Sfânta Treime are un temei lămurit în Biblie (Geneza 1, 26; 18, 1-3; Isaia 6, 3; Matei 28, 19; II Cor. 13, 13; I Petru 1, 2; I Ioan 5, 7; Apoc. 4, 8 ) şi a fost de la început mărturisită în Biserică – măcar că uneori (până la Sinodul I de la Niceea), într-o formă nu în destul de lămurită. Prilejul pentru adâncirea şi lămurirea acestei învăţături, a fost o frământare, o rătăcire care s-a ivit în Biserică pe la începutul veacului al patrulea (319 d.H.) şi anume erezia lui Arie, un preot din Alexandria (Egipt) care susţinea că Domnul Iisus Hristos nu este deofiinţă cu Tatăl, ci ar fi doar o creatură – deşi cea dintâi – a Tatălui. Erezia aceasta a zguduit din temelii Biserica şi a fost pricina unor frământări şi dezbinări, care, sub diferite forme, au durat aproape un veac şi jumătate. Frământarea aceasta a făcut mult rău Bisericii, dând prilej păgânilor să batjocorească şi să dispreţuiască lucrarea Evangheliei. Totuşi răul acesta şi-a avut şi partea lui bună, căci în focul acestor frământări şi lupte, s-a limpezit şi s-a precizat, în lumina şi pe temeiul Sfintei Scripturi, adevărul în ce priveşte învăţătura despre Sfânta Treime, adevăr care este mărturisit astăzi – cu foarte mici excepţii – de întreaga creştinătate.

În primele patru sinoade ecumenice şi cu deosebire în primele două, (Niceea – 325 şi Constantinopol – 381), s-a precizat şi desăvârşit această învăţătură. De la cele dintâi două sinoade ecumenice ne-a rămas simbolul credinţei, numit şi simbolul de Niceea – Constantinopol care se citeşte în timpul Sfintei Liturghii.
Potrivit Bibliei şi învăţăturii Bisericii, „Dumnezeu cel Unul în fiinţă, este întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt… Tatăl este Creatorul lumii, Dumnezeu din Care sunt toate şi cauza mântuirii, întrucât concepând planul ei din eternitate, îl realizează la plinirea vremii prin Fiul. Fiul este Cel prin Care toate s-au făcut, şi anume şi mântuirea. Iar Duhul Sfânt, principiul de viaţă, făcător al sfinţeniei, desăvârşeşte orice lucrare a Tatălui şi a Fiului şi, în special, pregăteşte mântuirea, grăind prin profeţi şi realizând Naşterea şi Ungerea Domnului. Tot El desăvârşeşte opera mântuirii, împărtăşind oamenilor bunurile Crucii şi sfinţindu-I într-o legătură permanentă cu Tatăl şi cu Fiul“[1] | Continuare »