CREDINŢA ŞI RUGĂCIUNEA

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de Botez de la Pechea  – 9 august 1986

Multe ar fi de spus… Am vrut să amintim la început Evanghelia zilei de astăzi (pentru că se poate zice acum că-i duminică). Avem la rând Evanghelia din Matei capitolul 9, începând cu versetul 27, până la versetul 35. Este vorba despre vindecarea a doi orbi. Am vrea s-o citim, pentru că vreau să rămână un gând de-aici în amintirea noastră. Că de multe ori mergem la sfânta biserică, ascultăm Sfânta Evanghelie, dar prea puţin ne rămâne nouă din adevărurile puse de Dumnezeu în versetele acestei Evanghelii – şi care ar trebui să ne fie nouă ca nişte stâlpi de foc şi să ne călăuzească în viaţă. Pentru că avem nevoie de tot ce ni se spune acolo, că de-aceea ni se spune: că noi avem nevoie să reţinem aceste lucruri.
Vom citi deci din Sfânta Evanghelie după Matei Evanghelia de mâine de la biserică. Şi vrem să stăruim asupra unui singur adevăr (că sunt ele sute de adevăruri aici!) care se leagă apoi cu alte trei probleme la care trebuie să medităm în chip deosebit în zilele acestea.
„Când a plecat de acolo Iisus, s-au luat după El doi orbi care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!». După ce a intrat în casă, orbii au venit la El şi Iisus le-a zis: «Credeţi voi că Eu pot face lucrul acesta?». «Da, Doamne, au răspuns ei, credem!». Atunci S-a atins de ochii lor şi-a zis: «Facă-vi-se după credinţa voastră». Şi li s-au deschis ochii chiar în clipa aceea. Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: «Vedeţi, să nu ştie nimeni». Dar ei, cum au ieşit, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela. Pe când plecau orbii aceştia, iată că au adus la Iisus un mut îndrăcit”.
De-un lucru foarte însemnat am dori să [ţinem seama]: în primul rând, Dumnezeu a vindecat doi oameni care erau într-o stare imposibil de vindecat prin alte mijloace, decât prin puterea lui Dumnezeu. Şi această vindecare a fost răspunsul la rugăciune şi la credinţă. Două daruri mari le-a dat Dumnezeu acestor oameni: credinţa şi rugăciunea. Ei s-au dus la Hristos prin credinţă; şi au obţinut vindecarea prin rugăciune. | Continuare »

O, apără-ţi ochii de-a morţii săgeţi,
o, apără-ţi ochii cu orişice preţ,
fereşte-i de-otrava privirii şerpeşti,
o, ochii ai grijă mereu să-ţi fereşti.

Ispita îţi caută întâi ochii tăi,
prin ei să-ţi trimită în suflet văpăi,
prin ei să te-atragă spre patimi fireşti,
o, ochii ai grijă mereu să-ţi fereşti.

Cât ochii ţi-s limpezi, ţi-e sufletul sfânt
– să mergi totdeauna cu ochii-n pământ.
Îţi pierzi curăţia când alţi ochi priveşti,
o, ochii ai grijă mereu să-ţi fereşti.

…Doar ochii iubirii de mamă şi soţ
priveşte-i întruna, sărută-i cât poţi.
Aceştia sunt ochii ce-n veci să-i iubeşti,
de ei să ai grijă să nu ţi-i fereşti.

Traian Dorz, Cântări noi

Vindecarea-doi-orbi-si-un-mut-CapernaumVorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
…La Cuvântul Evangheliei despre care s-a amintit mereu în toată seara aceasta aici am vrea să ne mai gândim, încă la câteva lucruri:
I. că orbii au fost vindecaţi când au crezut;
II. că orbii s-au întors înapoi nu cum s-au dus… ci văzând;
III. că orbii erau doi, nu numai unul;
IV. că Iisus le-a spus, după ce i-a vindecat, să nu spună nimănui.

Asupra acestor lucruri am vrea, dacă ne mai permite inima şi mintea noastră mai poate înregistra ceva, [să medităm], să ne mai gândim la ele.
Despre orbie s-a vorbit mereu şi mereu, şi mereu… Ea-i cea mai dureroasă boală dintre toate celelalte. S-a vorbit apoi şi despre orbirea cealaltă, a sufletului, că ea-i şi mai periculoasă decât orbirea corpului. S-a vorbit despre aceste lucruri mereu.
Acum am vrea să mai amintim numai că:
I. Iisus i-a vindecat pentru că ei au avut credinţă.
– Credeţi voi?
– Credem, Doamne!
– Fie după credinţa voastră!
Şi ei s-au vindecat, dovadă că ei au crezut.
Când Domnul Iisus, Care are toată puterea în cer şi pe pământ, le-a spus aşa, ei s-au vindecat.
Odată Domnul Iisus a fost în Nazaret, în satul în care El a fost crescut. Se spune că acolo El n-a putut să facă nici o minune, din pricina necredinţei lor, pentru că pentru ei El nu era Dumnezeu. El era „feciorul lui Iosif”, „feciorul tâmplarului” şi de aceea, fiindcă ei nu au crezut, Dumnezeu nu a putut face nici o minune între ei. | Continuare »

vindecarea-a-doi-orbi-CernicaVlad Gheorghiu

Doamne, vezi-mi ochii mei
Dacă-au dragoste în ei,
Dacă drept cărarea ţin
Şi-n lumină, şi-n suspin.

Doamne, caută-n ochii mei
Şi măsoară cu temei,
Cât sunt ei de-nlăcrimaţi
Când privesc cu drag spre fraţi.

Doamne, simte-mi ochii mei.
Sunt ei blânzi sau sunt mişei?
E din naştere păcat?
Sau mi-a fost pe veci iertat?

Doamne-ntoarce ochii mei
Din lumina lor să-Ţi iei
Câtă slavă pot s-adun,
Câtă rugă pot să spun.

Căci din ochii mei, Iisus,
Vezi de-i sincer tot ce-am spus
Dar, nainte, dacă vrei,
Pune-Ţi Mâna peste ei.

Ca să văd apoi curat
Chipul Tău adevărat
Şi să cred în Tine-n veci
Prin oricâte-ai să mă treci…

IISUS VINDECĂ DOI ORBI

Pr. Iosif TRIFA

Evanghelii de duminică ne spune cum a tămăduit Iisus doi orbi care strigau după Dânsul: „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David”. „Credeţi că Eu pot face asta?” – i-a întrebat Iisus. „Da, Doamne” – au răspuns orbii. Şi atingându-Se Iisus de ochii lor, le-a dat vederea. Fariseii se arată îndată şi aici, spunând că Iisus face minuni cu ajutorul dracilor. (Citiţi această evanghelie la Matei 9, 27-35)
În decursul duminicilor de peste an mai sunt încă două evanghelii cu tămăduire de orbi: evanghelia cu orbul cel din naştere şi cu orbul de la Ierihon. La fiecare vom da un tâlc separat.
La evanghelia aceasta vom spune ceva despre orbia sufletească ce o fac patimile şi păcatele şi despre tămăduirea acestei orbii.
Grozavă este orbia ochilor. Ea răpeşte omului darul cel mai scump: vederea şi lumina. Pe cei ce trăiesc în această grozavă osândă, datori suntem cu toţii să-i compătimim şi să-i ajutăm. Vom spune însă că, afară de orbia aceasta care cerşeşte pe lângă margini de dramuri, este şi o altă orbie, mai cumplită şi mai rea decât cea trupească. E orbia cea sufletească. Este orbia pe care o fac patimile şi păcatele. Patimile cele rele şi păcatele strică vederea cea sufletească; strică ochii cei sufleteşti. Ce orb cumplit este, spre pildă, mâniosul. Doi oameni ce „nu se pot vedea” de mânie sunt doi orbi. Ce orb grozav este, spre pildă, desfrânatul. Nu mai vede nimic curat şi sfânt şi merge înainte orbeşte pe alea pierzării. Ce cumplită orbie sufletească face, spre pildă, beţia. Beatul şi beţivul e un orb pe care diavolul îl duce de mâini şi face cu el ce vrea.
Orbia are mai murite trepte. Întâi, cel atins de beteşugul orbiei, începe a vedea rău; mai târziu, abia vede ca printr-o sită; şi pe urmă nu mai vede nimic… ajunge la bâtă şi trebuie să-l ducă alţii. | Continuare »

orbul vindecatCând sute de gheare vrăjmaşe
Sub steagul meu drag m-au rănit,
Izbândă în căi pătimaşe
Să văd, doar atât mi-am dorit.
Şi răni după răni sângerânde
Cu mâna Ta blândă mi-ai uns
Şi colţilor gurii flămânde
Atâta le-a fost îndeajuns.

Când drumuri prea multe se-arată
Şi drumul Tău drag l-am pierdut,
În neagra noptare lăsată
O, Doamne, să văd Ţi-am cerut.
Şi-ndată lumina Ta lină
În ochii mei stinşi a sclipit
Şi calea de slavă senină
Prin spini, peste stânci am găsit.

Când singur mă simt pe-a Ta cale
Şi sufletul meu zace trist,
Să văd, Ţi-am cerut, voii Tale
Un rost. Şi să simt că exist.
Şi sute de îngeri năvală
Cu Tine spre mine grăbesc.
Iubirea Ta n-are rivală.
Căci eu, până-n veci, Te iubesc!

Lidia Hamza

1. Nu poţi cunoaşte adevărul curat cu privire la nici un lucru dacă nu vii la Hristos.
Numai în Lumina Lui vezi luminos.
Şi vezi totul.
Şi vezi limpede.
Vezi nu numai forma din afară, ci şi inima lucrurilor, adică sensul adânc al vieţii. Duhul şi intenţia din oameni şi din lucrări.

2. Nici o altă lumină nu este sigură, numai Lumina lui Dumnezeu. Toate celelalte se sting. Sau se sfârşesc. Sau se întrerup. Sau se strică.
Nici o altă lumină nu este plăcută ca Lumina Lui; toate celelalte îţi supără vederea. Sau mirosul, sau nervii.
Toate celelalte lumini sunt mărginite la o vreme mai scurtă sau mai lungă. La un loc mai mic sau mai mare. Şi toate se sting curând.
Sau luminează numai pe unii. Sau luminează numai o parte…
Numai Mântuitorul Hristos rămâne veşnic. Şi pentru toţi. | Continuare »

filip-si-natanaelNoi L-am aflat pe-Acela ce orbilor dă văz,
când ochii stinşi de patimi îi spală El de tină,
căci ne-a adus în noaptea îndureratei prăzi
lumina Lui, Izvorul de veşnică lumină.

Noi L-am aflat pe-Acela ce muţilor dă glas
şi-i face să vestească minunea bucuriei,
când inima-nţelege al încercării ceas
şi sufletul primeşte cuvântul veşniciei.

Noi L-am aflat pe-Acela ce morţilor dă trai
şi-i face să cunoască eterna înviere,
când inima nu poate să spună-n nici un grai
a Duhului slăvită şi sfântă înfiere.

Noi L-am aflat pe-Acela ce-ologilor dă mers
şi-i face să alerge, ca lumii-ntregi să spună
nemaiuitata clipă când boala lor s-a şters
şi fericirea care le-a dat-o Vestea Bună. | Continuare »

Meditaţii la Adostolul din duminica a VII-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Dacă totdeauna noi vom căuta să-i învăţăm numai pe alţii, atunci noi vom rămâne pe veci cei mai neînvăţaţi, cei mai nechibzuiţi, cei mai necunoscători dintre toţi oamenii.
Cine, când citeşte Biblia, spune: aşa trebuie să facă soţul meu, sau soţia mea, sau mama mea, sau fiul meu, acela niciodată nu va înţelege Biblia.
Cine spune: acum să vă învăţ eu ce înseamnă asta; sau: acum vreau să vă explic, să vă tălmăcesc, să vă arăt eu ce înţeles are cuvântul acesta,
acela nu se va alege el însuşi cu nici un înţeles adevărat din nimic ce a tălmăcit el altora…
Pentru că, mai întâi şi mai întâi, din toate cuvintele Sfintelor Scripturi, noi trebuie să auzim pentru noi înşine porunca propriei noastre datorii.
De fiecare dată când citesc în Sfântul Cuvânt o mustrare, eu trebuie să spun: acest cuvânt este pentru mine…
Mustrarea aceasta este pentru mine.
Îndemnul acesta este pentru mine.
Porunca aceasta este pentru mine.
Datoria aceasta este pentru mine.
Osânda aceasta ar putea fi şi pentru mine, dacă nu ascult, dacă nu fac, dacă nu lupt eu.
De fiecare dată când citesc despre o slăbiciune, să mă cercetez întâi pe mine însumi, dacă n-o am cumva şi eu, sau dacă n-aş putea-o avea.
De fiecare dată când este vorba despre un păcat – la fel.

Iar când este vorba despre o virtute a credinţei, despre o roadă a Duhului, despre o faptă a dragostei, să mă cercetez în ce stare sunt eu faţă de aceste înalte şi frumoase lucruri plăcute lui Dumnezeu.
Cât se văd ele cu adevărat în viaţa mea?
Cum mă străduiesc eu să le pot avea şi arăta atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor?
Şi, dacă fac ceva din ele, cu ce gând le fac? Şi de la cine îmi aştept răsplata lor? | Continuare »

La ceasul pocăinţei mă cercetez în tot
adâncul vieţii mele – şi fără părtinire,
să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot,
să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniştire.

… N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar
şi ochii de dorinţe n-au biruit ispite…
N-am omorât pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar
prea des şi cu plăcere am mers pe căi oprite.

Prea m-am temut de ochii tâlhari şi prefăcuţi,
lumina cea din mine nu le-a învins trufia
şi n-am luat în seamă duşmanii cei tăcuţi,
nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!

Prea multă nepăsare am dat la cele mici,
prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte | Continuare »

„ŞI VINDECA TOATĂ BOALA ŞI NEPUTINŢA ÎN POPOR” – Pr. Iosif Trifa

Predică la duminica a VII-a după Rusalii – Sfântul Nicolae Velimirovici

LUMINA ŞI VEDEREA –  Traian Dorz

DOAMNE, SĂ VĂD! – Nicolae Steinhardt

Vindecarea a doi orbi şi un mut în Capernaum,
Parintele Constantin Galeriu

MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI – Traian Dorz

Cuvânt la Duminica a VII-a după Rusalii,
Sfântul Ioan Gură de Aur

CUVINTELE ACESTEA… – Traian Dorz

Răbdarea în suferinţe, Sfântul Ioan Gura de Aur

Ce să facem pentru a ne învrednici de har sau cu ce poate fi asemuită Împărăţia lui Dumnezeu?, Sfântul Teofan Zăvorâtul

LUMINA ŞI VEDEREA, Traian DORZ

Despre părerea de sine şi smerita cugetare – Sfântul Ignatie Briancianinov

 CUM ŢI S-AU DESHIS OCHII?  – Traian DORZ

A şaptea duminică după Cincizecime – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Suntem datori să răbdăm – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei

 

PoeziiCând mi-ai descoperit lumina, DESCHIDE-MI, DOAMNE, OCHII; VOI, CEI ORBI; O, ZI DE FERICIRE; ÎŢI MULŢUMIM, LUMINĂ; SUNT OCHI CE VĂD; CEL CARE PLÂNGE; ; RECUNOŞTINŢĂ, DOAMNECEI CU VEDEREA SĂNĂTOASĂ; SLĂVITĂ FII, LUMINĂ; Încrede-te-n Lumină OCHIUL E LUMINĂTORULCEI CU VEDEREA SĂNĂTOASĂO, NU PRIVELIŞTEA!ÎN FAŢA PORŢII ÎNDURĂRII,

 

Cântări potrivite cu evanghelia duminicii:

13. O Părinte-al mângâierii; 23. Nu-mi mai lua, Iisuse; 57. Şi tu, şi eu; 93. Nu-i nimeni mai dator; 125. Câţi ne-am atins de Domnul; 141. Iisuse dulce, fii-mi; 202. Când ochii storşi de lacrimi; 240. O, Tu mi-ai dat vederea; 248. Doamne, ce dator pot fi; 263. Mai ’nainte de-a-mi fi ochii; 313. Lumina veşniciei noastre; 355. Îţi mulţumesc că mi-ai venit; 537. Mai orb ca cel fără vedere; 628. În căi rele; 681. Lumină ce mi-ai înnoit; 691. Tu, care-ai aflat lumina; 913. Mila, numai mila; 104. Străină-a fost viaţa mea; 105. Sfâşiat de chinuri grele; 133. Tu mi-ai fost şi-mi eşti scăpare; 155. Unde să mă duc?: 189. Tu poţi; 202. Când ochii storşi de lacrimi; 252. Departe-ntotdeauna; 539. Pe patul suferinţei gem; 540. Gem inimi sub adâncă apăsare; 545. Doamne Dumnezeul meu; 966. Eu sunt zdrobit de tot; 1045. Să te privesc din plin

Schimbarea_la_fata_SalisteTraian DORZ

Bucuria nu-i deplină
decât lângă Dumnezeu,
numai harul Lui lumină
cerul inimii mereu.

Bucuria nu-i curată
decât când e în Hristos,
numai ea-i despovărată
de lumesc şi păcătos.

Bucuria nu-i senină
decât când e-n Duhul Sfânt,
atunci flacăra-i divină
umple sufletul de-avânt.

Bucuria nu-i întreagă
decât lângă cei iubiţi,
numai strângerea lor dragă
ne lumină fericiţi.

Bucuria nu-i frumoasă
decât la culesul plin,
când din munca dureroasă
îţi strângi roadele senin.

Bucuria nu-i cerească
decât Sus, pe-acel Tabor
unde lupta nelumească
ţi-o sfârşeşti biruitor.

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Când suntem în stări de înalte binecuvântări duhovniceşti ca ale ucenicilor Domnului la Schimbarea Lui la Faţă de pe Muntele Taborului, desigur că am dori mereu şi mereu să rămânem acolo, să ne facem acolo colibe şi să nu mai coborâm niciodată în văile îndurerate şi pline de frământări ale acestor preocupări de pe pământul acesta – multe dintre acestea fiind atât de deşarte – şi între care ne zbatem adeseori ca peştele pe uscat. Desigur că starea noastră pe Muntele Fericirilor sau în înălţimile rugăciunii, sau în ale marilor haruri, noi am vrea să nu se mai sfârşească niciodată. Dar, cât suntem încă în lumea aceasta, trebuie să coborâm iarăşi şi iarăşi în mijlocul semenilor noştri şi-n mijlocul datoriilor noastre, pentru ca, cu puterea pe care am primit-o când eram sus, să lucrăm pentru ajutorarea şi mântuirea celor care încă n-au ajuns să cunoască niciodată astfel de stări cum am gustat noi lângă Domnul nostru, între fraţii noştri şi-n mijlocul revărsărilor Sale de har. Şi numai după ce vom face totul pentru ca semenii noştri de-aici să afle şi ei ceva din bucuriile cereşti, numai după aceea vom putea ajunge pe totdeauna la fericirea veşnică lângă Domnul nostru Iisus, acolo de unde duhul nostru – legănat între cerurile iubirii, între ale cântării, între ale desfătărilor luminii şi bucuriilor veşnice – nu va mai trebui să se întoarcă iarăşi niciodată aici unde am gustat atât de adesea şi-atât de amar din suferinţa, din deznădejdea, din singurătatea şi din durerile acestei lumi.
Să ne facem, deci, scumpii mei fraţi şi surori, să ne facem cu toţii deplin şi fiecare datoria cât încă suntem pribegind prin lumea aceasta spre locul fericit din ceruri, unde suntem aşteptaţi şi unde vom primi o slobodă intrare numai după ce vom fi împlinit întocmai şi deplin faptele bune pentru care ne-a trimis Tatăl nostru cel Ceresc aici, în viaţa şi-n lumea aceasta. Cu puterea pe care-o primim în stările fericite, să ne rugăm Domnului să ne ajute ca să le răbdăm şi pe cele grele; şi cu lumina pe care-o primim pe munţii fericirilor să umblăm prin valea umbrei morţii, până ce vom ajunge pe totdeauna şi cu toţii în Ierusalimul cel dorit şi ceresc, în Patria noastră scumpă şi dulce care va fi cetatea bucuriilor noastre veşnice, lângă Domnul nostru şi lângă toţi cei iubiţi ai noştri. Amin.

Schimbarea-la-fataCând duhul meu se leagănă-ntre ceruri
şi gândul meu se-nchină-ntre iubiri,
şi graiul meu Te laudă-ntre lacrimi
– de ce-mi sfârşesc aceste străluciri?

De ce-ntorc iar spre câte-mi sunt străine
din noru-Ţi luminos şi-nsingurat,
de ce mă-ntorc de unde-s doar cu Tine
şi unde n-am nimic de întrebat?

De ce-mi sfârşeşte clipa strălucită,
de ce se frânge-al inimii sfânt zbor,
de ce cobor spre teama de ispită,
de ce nu merg în sus de pe Tabor?

…O, până când îmi vor sfârşi lucrarea
ce tot mai sfântă vreau să Ţi-o închin,
fă-mi tot mai sus şi tot mai lungă starea
din care n-aş mai vrea să mai revin!

Iar saltul când, Iisus, îmi vei desparte
cântarea mea de trupu-n care-o sui
mi-l fă uşor – ea-mi zboare fără moarte,
iar el, nu ştiu…, ci doar să-l simt că nu-i…

IISUSE, CÂND VIN DINSPRE TINE – Traian Dorz

SUNT CÂTEODATĂ… – Traian Dorz

Cuvânt la Schimbarea la Faţă – Sfântul Ioan Gură de Aur

ÎNTÂLNIRILE CU DUMNEZEU – Traian Dorz

O CARTE SCRISĂ PE DINĂUNTRU – Traian Dorz

Doamne, în ce har ne-nvălui viaţa uneori – Traian Dorz

Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz – Triunghiul morţii şi al biruinţei – Vlad Gheorghiu

MUNTELE ŞI ISTORIA -Traian Dorz

Ce grai adânc – Traian Dorz

CE MINUNAT ERA ATUNCI…

Când duhul meu – Traian Dorz

O, pe Taborul rugăciunii – Vlad Gheorghiu

 BUCURIA NU-I DEPLINĂ – Traian Dorz

 Scopul vieţii creştine – Sfântul Serafim de Sarov

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

Vindecarea_slabanogului_16_01l. Când am vorbit acum câtăva vreme despre slăbănogul care zăcea pe un pat lângă scăldătoare , am găsit multă şi mare comoară. N-am săpat în pământ, ci am săpat în sufletul lui şi am găsit comoara! Nu comoară cu aur şi argint şi pietre preţioase, ci plină de putere de a îndura, de înţelepciune, răbdare şi multă nădejde în Dumnezeu, care-i mai scumpă decât tot aurul şi toată bogăţia. Bogăţia cea materială este supusă vicleniei hoţilor, gurii calomniatorilor, mâinii spărgătorilor şi răutăţii slugilor. Iar când scapă de toate acestea, atunci atrage asupra stăpânilor ei prăpădul cel mai mare: deşteaptă ochii invidioşilor, şi de aici se nasc mii şi mii de furtuni. Dar bogăţia cea duhovnicească scapă de toate aceste primejdii: este mai presus de orice pericol; îşi râde de hoţi, de spărgători, de invidioşi şi calomniatori, îşi râde chiar de moarte. La moarte nu se desparte de cei ce o au, ci atunci mai cu seamă, după moarte, este mai sigură stăpânirea ei; călătoreşte o dată cu stăpânii ei, se mută cu ei în viaţa viitoare, ajunge minunat apărător al celor cu care a păşit pe celălalt tărâm şi-L pleacă pe Judecător spre îndurare.

Această bogăţie am găsit-o şi noi din belşug săpând în sufletul slăbănogului. Martori îmi sunteţi voi, care aţi luat cu multă râvnă din bogăţia lui duhovnicească, dar n-aţi secătuit-o. Aşa e natura bogăţiei duhovniceşti: se aseamănă cu izvoarele apelor; dar, mai bine spus, întrece chiar belşugul de ape al izvoarelor, căci atunci e mai îmbelşugată bogăţia aceasta, când sunt mulţi cei care iau din ea. Nu se împarte, nici nu se micşorează când intră în suflete, ci odată intrată, rămâne în fiecare suflet necontenit întreagă şi nefurată; căci bogăţia aceasta niciodată nu poate pieri. | Continuare »

(Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Ceva despre boli şi încercări

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de trei ori peste an. La fiecare evanghelie, am dat un tâlc separat. Se potriveşte aici şi tâlcuirea pe care am dat o la evanghelia cu bolnavul de la lacul Vitezda. În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre doctorul sufletelor noastre.
La evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupeşti sunt totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească… sunt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând. | Continuare »

Veni-va clipa când, de chinul
ce astăzi îl înduri cu greu,
c-o veşnică recunoştinţă
vei mulţumi lui Dumnezeu.

Atunci o singură durere
vei mai avea spre Cel Slăvit,
că nu I-ai înţeles Iubirea,
ci prea gemând ai suferit.

Când ochii, astăzi plini de lacrimi,
ai să-i deschizi spre-un veşnic har,
vedea-vei negrăit de dulce
ce vezi azi negrăit de-amar.

Când inima, acum zdrobită
de-atâtea ori şi-atât de jos,
se va renaşte fericită
din strălucirea lui Hristos,

Când mâinile, prea mult acuma
bătute şi muncite-amar,
vor străluci, primind cununa
în Cerul veşnicului har, | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an. La fiecare vom da un alt tâlc. Acum vom spune că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sunt şi azi destui „îndrăciţi“. Oamenii cred – foarte greşit – că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals! Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
„Îndrăciţii“ cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan“.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor. Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc. Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el… Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase. | Continuare »

Gadareni suntem, Iisuse,
plini de patimi şi nevoi,
suntem inimi nesupuse,
Te-am gonit, dar, o, Iisuse,
nu Te duce de la noi!

Plini suntem de fapte rele
şi-al păcatului noroi,
gemem sub necazuri grele,
nu ne părăsi în ele,
nu Te duce de la noi!

Nu Te duce,
fără Tine,
suntem orbi, flămânzi şi goi,
ia-ne tot ce-avem mai bine,
toate n-au un preţ cât Tine,
nu Te duce de la noi! | Continuare »

VINDECAREA UNUI ÎNDRĂCIT

Pr. Iosif TRIFA

Acum duminici avem la rând evanghelia de la Luca 8, 26-39, cu vindecarea unui îndrăcit. Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de patru ori în duminicile de peste an. Noi o avem tâlcuită – în alt şi alt fel – în toate cele patru rânduri.
În Duminica a 4-a din Postul Paştilor, o avem tâlcuită în legătură cu rugăciunea (în cartea I Tâlcuirea Evangheliilor, pag. 48).
În Duminica a 5-a după Ru¬salii, o avem tâlcuită în cartea II cu Tâlcuirea Evangheliilor (pag. 118), iar pe cea din Duminica a 10-a după Rusalii, am tâlcuit-o astă vară în foaia «Isus Biruitorul» (nr. 30), când am vorbit despre cea mai mare nebunie arătată de patru ori în Noul Testament. Tâlcuirea acea este anume făcută pentru evanghelia de acum de duminecă şi fraţii ostaşi să o caute în colecţia foii şi să o folosească.
Ca o complectare, mai dăm acum cele ce urmează.
Mântuitorul a vindecat multe feluri de boli, dar la Evanghelie se stăruie mai mult asupra vindecării celor îndrăciţi. De ce? Pentru că îndrăcirea a fost şi este boala cea mai grozavă. Şi să nu credeţi că îndrăciţi sunt numai cei ce fac spume la gură şi cad pe jos. De cele mai multe ori, boala asta – numită fras sau epilepsie – n-are de-a face nimic cu diavolul. Îndrăciţii cei adevăraţi sunt cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimile cele rele, diavoleşti.
Spre pildă: „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemeni se clatină, cade la pământ, zgâieşte ochii şi spumegă gura”. Şi tot aşa sunt şi desfrânaţii, mânioşii, suduitorii, zgârciţii etc… Oamenii însă nu bagă în seamă aceste boli cumplite, aceste îndrăciri. | Continuare »

ACOLO UNDE-I DOMN PĂCATUL

Traian DORZ

Acolo unde-i domn păcatul
e iadul cel mai fioros,
acolo-i osândită mila,
de-acolo-i alungat Hristos,
acolo moare curăţia
şi piere-al Duhului oleu,
şi sufletul căzut ajunge
un hulitor de Dumnezeu.

Iar unde Dumnezeu, cu ură,
e lepădat şi necinstit
acolo diavolul s-aşază
stăpân tiranic şi cumplit,
şi omul stăpânit de demoni
ajunge-un blestem tuturor
şi cine oare să-l mai scape
când el nu-şi vrea Mântuitor?

O Dumnezeule, ai milă
de toţi aceşti nefericiţi
ce n-au nici minte, nici credinţă
şi nici nu ştiu că-s osândiţi,
şi nici că plata lor e iadul
şi chinul cel mai fioros
– cu Mare Mila Ta cuprinde-i
în Preţul Jertfei lui Hristos!

Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor

Sfântul Nicolae Velimirovici, „Predici”

Oamenii săvâresc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva?
Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume!”
Bieţi oameni, glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul si fiecare strop a prins glas!
Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească.
Dacă buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L.
Adevărat vă spun: dacă voi tăceţi, „pietrele vor striga” (Luca 19,40).
De-ar tăcea toţi oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas.
Dacă oamenii ar şterge numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip.
Atunci nisipul ar fi omenire şi omenirea praf.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, si noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2).
Aşa vorbeşte Văzătorul şi Psalmistul.
Dar voi, oameni, cum vorbiţi?
Voi îl treceţi cu dispreţ sub tăcere pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas! Vorbirea se va lua de la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii pietre.
S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească. | Continuare »

Totdeauna când vrei să faci bine se ridică împotriva ta furtuni – Traian Dorz

Râvnă fără pricepere – Traian Dorz, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei – Pr. Iosif Trifa

Pentru că n-au cunoscut – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul din Duminica a 5-a după Rusalii

Hristos este sfârşitul Legii – Traian Dorz, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

Dorinţa şi rugăciunea inimii – Traian Dorz, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

IISUSE, SOARE DULCE – Traian Dorz

Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor – Sfântul Nicolae Velimirovici

ÎN SUS ORI ÎN JOS – Traian Dorz

Suflet chinuit – Traian Dorz

NE POATE SILI SATANA SĂ PĂCĂTUIM? – I. Tâlcuitor

LIBERTATE – Traian Dorz

De câte ori – Traian Dorz

Nu Te duce de la noi! – Traian Dorz