Domnul nostru Iisus Hristos a iubit copii şi tineretul – şi El ne-a învăţat şi pe noi să-i iubim.
Pentru că tineretul este Viitorul.
Dacă este tineretul sănătos – viitorul va fi puternic şi bun.
Dacă este tineretul putred – viitorul nu poate fi decât nefericit.
Dar viitorul tineretului depinde în cea mai mare parte de creşterea şi îndrumarea pe care i-o dau părinţii lui:
părintele trupesc: Familia,
părintele sufletesc: Şcoala,
părintele duhovnicesc- Biserica.
Mâinile acestor părinţi modelează sufletul tineretului după cum vor, trecându-şi-l unul altuia.
Dacă fiecare îşi face datoria, îngrijindu-se armonios de partea lui, iar între ei, aceşti părinţi se respectă şi se întregesc, ajutându-se unul pe celălalt, spre a-şi împlini scopul minunat, gândul lor va fi împlinit în chip fericit.
Prin mâinile acestora un popor îşi pregăteşte viitorul său fericit sau nefericit.
De aceea totdeauna adevăraţii părinţi, educatori şi păstori şi-au făcut din grija creşterii tineretului lor una din cele mai de seama datorii de conştiinţă. Când toate acestea se fac sub conducerea înţeleaptă a mai-marilor acelui popor, viitorul nu poate fi decât fericit.
Astăzi tineretul a devenit una din cele mai arzătoare probleme pentru toate popoarele lumii. Căile primejdioase pe care a apucat tineretul multor popoare umplu de îngrijorare pe toţi cei care au grija şi răspunderea viitorului popoarelor lor. | Continuare »
În focul luptei încleştate
în care iarăşi ne găsim,
Iisuse, tu eşti Steagul nostru,
ajută-ne să biruim.
Când mii se pierd în orice clipă,
de-a lor pierzare ne-ngrozim,
Iisuse-n ceasul greu de-acuma
ajută-ne să biruim.
Când cu privirile la Tine,
cu-avânt şi sete năvălim,
Iisuse, mergi ’naintea noastră
şi-ajută-ne să biruim.
’Noieşte-ne mereu avântul
şi nu lăsa să obosim,
Iisuse, creşte-ne credinţa
şi-ajută-ne să biruim.
Să mergem ne-ncetat ’nainte
spre-al Tău măreţ Ierusalim,
Iisuse, Tu eşti Steagul nostru,
ajută-ne să biruim.
Train Dorz, Cântări Luptătoare
„Nu vă înjugaţi la un jug străin cu cei necredincioşi“ (II Cor. 6, 14)
Nimeni nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24). Aceste cuvinte ale Domnului sunt foarte serioase pentru orice om credincios. Ele arată hotărât că viaţa lui nu poate fi un compromis între bine şi rău, între păcat şi sfinţenie, între Hristos şi mamona. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei. Sfântul Apostol Pavel, scriind creştinilor din Corint, spune iarăşi lămurit: „Nu vă înjugaţi la un jug străin cu cei necredincioşi; căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce legătură are lumina cu întunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Sau ce însoţire are Biserica lui Dumnezeu cu idolii? Doar voi sunteţi Biserica Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu (I Cor. 3, 16).
După cele de mai sus, se vede lămurit că poziţia celui credincios faţă de lume, faţă de păcat şi de tot ceea ce ţine de Satana e una singură: despărţirea. Compromisul e despărţirea de Dumnezeu, e moarte şi osândă.
În primele versete ale capitolului 6 din cartea Facerii sunt arătate desluşit „roadele“ acestui „amestec“ nenorocit şi ale „unirii“ neîngăduite de Dumnezeu, între cei credincioşi şi cei necredincioşi, cu învăţătură pentru toţi cei care vor să înţeleagă, pentru ca să nu le ajungă urma.
Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase şi dintre toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Urmarea acestei „uniri“ între fiii lui Dumnezeu şi „fetele oamenilor“ a fost stricăciunea şi biruinţa răului şi a păcatului, fără putinţă de îndreptare. | Continuare »
Cuvântul este Apa,
iar Duhul e Puterea
ce fac în om ’nnoirea spre Chipul lui Hristos,
Cuvântul spală mintea prin apa-nvăţăturii,
iar Duhul spală simţul şi inima – crezând.
O minte înnoită
şi-o inimă ’nnoită
sunt omul nou,
făptura cea nouă în Hristos.
Aceasta n-o pot face decât aceste două
puteri ce-s amândouă dumnezeieşti şi vii.
Cuvântul e sămânţa,
iar Duhul este ploaia,
El, munca
şi El, harul
unite-n orice rod,
Iubirea şi-Adevărul
ce numai împreună
desăvârşesc lucrarea dumnezeiască-n noi. | Continuare »
Iisuse, Apa vie
ce orice-sete-alini,
ce inima ne-o-nvie
şi ochii ni-nsenini;
Tu sufletul ni-l saturi,
Tu duhul ne-ai-nnoit,
pe-a lumii mii de laturi,
– Iisuse, fii slăvit!
Slăvit să fii Tu, Care
ne faci să nu-nsetăm
de tot ce lumea are,
ci-n veci să Te căutăm;
nesăturaţi de Tine,
nălţându-Ţi nesfârşit
cântări tot mai divine,
– Iisuse, fii slăvit!
Slăvit să fii Tu, Plata
vieţii de apoi,
mai mult decât visat-a
oricare dintre noi;
Cerească Apă Vie,
în cor desăvârşit
Îţi cântă totul Ţie,
– Iisuse, fii slăvit! (Traian DORZ)
Din marile izvoare cu apele vieţii
aş vrea să scot întruna măsura cea mai plină
şi cât ar fi mulţime străinii şi drumeţii
să vină să se-adape din cea mai grea Lumină.
Ce dulce e să umpli ulcioarele uscate
şi să le vezi udându-şi şi florile, şi gura
şi ce dumnezeieşte-i să vezi apoi cum toate
îşi picură cântarea şi-şi dăruie căldura.
Fii binecuvântată, Tu, veşnică Fântână,
din care beau de veacuri străinii şi drumeţii,
din Tine-mi umplu vasul, să-l trec din mână-n mână,
toţi semenii-adăpându-mi cu apele vieţii!
Traian DORZ
Tu ni Te dărui nouă la toţi necontenit
şi totuşi eşti, Iisuse, în veci fără sfârşit!
Fără sfârşit e Pâinea ce zilnic ne-o-mpărţeşti,
toţi ne hrănim din Tine – ci-n veci nu Te sfârşeşti.
Tu, Vinul cel din care sfinţiţi ne-mpărtăşim,
gustăm din el cu toţii, ci-n veci nu-l isprăvim.
Din Tine e Cuvântul pe care-l frângem toţi,
ci el întreg rămâne spre fii şi strănepoţi.
Din Tine este apa din care toţi luăm,
ne săturăm – şi totuşi în veci n-o-mpuţinăm.
Şi aerul cu care viaţa ne-o hrăneşti,
îl otrăvim – şi totuşi mereu ni-l primeneşti.
Din Tine, frumuseţea ce-n toate-o porţi spre noi,
ci ea mereu renaşte în forme tot mai noi.
Slăvit să fii Tu, Care ne speli tot ce-i greşit
şi Care, totuşi, veşnic rămâi Desăvârşit!
(Traian DORZ)
Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Propovăduirea Evangheliei printre oameni are totdeauna acest unic şi dublu scop: să-i facă să creadă în Hristos şi să-i facă să se întoarcă la El.
Întoarcerea la Hristos iarăşi cuprinde două părţi: rămânerea şi rodirea în El.
Numai credinţa nu-i de-ajuns. A crede Cuvântul Domnului este numai începutul mântuirii sufleteşti… Continuarea ei este întoarcerea la Hristos, apoi numai sfârşitul ei este răsplătirea cerească.
Numai semănatul frumos încă nu înseamnă nimic. Dacă totul nu se continuă prin îngrijire şi nu ajunge la cules, semănatul este în zadar.
Plantarea unui altoi, desigur, este mare lucru, fiindcă orice altoi plantat este începutul unui rod, nădejdea unei bucurii, promisiunea unui cules.
Dar dacă acest altoi nu este îngrijit cu stăruinţă, ocrotit cu dragoste, apoi adăpat şi hrănit la vreme, ce folos? Lăstarii vechi îl vor năpădi, vânturile sau animalele îl vor rupe, seceta îl va usca.
Când Mâna Domnului este cu propovăduitorii Domnului, atunci mulţimea sufletelor care aude cuvântul lor nu numai că ar crede vestirea lor, dar se va şi întoarce la Dumnezeu. Sufletele se întorc până la Dumnezeu şi nu numai până la masa vorbitorului. Sau nu numai până la seara legământului, sau nu numai până la ieşirea din adunare, ci se întorc la El până la moarte.
Când Duhul Sfânt aduce sufletele, ele aşa vin. Şi aşa rămân. Şi aşa sfârşesc. | Continuare »
CÂND VA VENI HRISTOS, NE VA SPUNE – Traian Dorz
DESPRE APA CEA VIE, APA VIEŢII – I. Tâlcuitor
ORICUI BEA DIN APA ACEASTA – Traian Dorz
IISUS OSTENIT– Traian Dorz
Închinarea în Duh şi Adevăr – Sfântul Ignatie Briancianinov
DUH ŞI ADEVĂR – Traian Dorz
Cuvinte vii – Pr. Arsenie Boca
VOI VĂ ÎNCHINAŢI LA CE NU CUNOAŞTEŢI! – Traian Dorz
Evanghelia despre dătătorul de apă vie şi femeia samarineancă – Sfântul Nicolae VELIMIROVICI
DOAMNE, DĂ-MI… – Traian Dorz
A VENIT O FEMEIE DUPĂ APĂ… – Traian Dorz
DESPRE SETEA SUFLETULUI – I. Tâlcuitor
ŞI-A LĂSAT GĂLEATA ŞI S-A DUS – Traian Dorz
Poezii:
Frumoasă-i îndrăzneala; Nădejdea mea preafericită; În veci noi n-am vedea pe Tatăl, Osteneala mântuirii, Cât de minunată.
Despre bolile sufleteşti şi tămăduirea lor
Bolnavul de la Vitezda zăcuse 38 de ani. Grozavă boală, grozavă aşteptare! După câteva zile de boală ţi se face viaţa amară, d-apoi după 38 de ani de zăcere!? Evanghelia din această duminică ne grăieşte, înainte de toate, despre credinţa cea vie şi tare a slăbănogului. Căci 38 de ani de suferinţă şi aşteptare n-au putut să-i înfrângă credinţa şi nădejdea mântuirii. Dar trebuie, mai departe, să ne dăm seama că bolnavul de la Vitezda este o icoană, o oglindă în care putem vedea istoria mântuirii omenirii şi istoria mântuirii noastre. Treizeci şi opt de ani a aşteptat bolnavul de la Vitezda pe „Omul“ care avea să l bage în scăldătoare. Veacuri întregi a aşteptat omenirea – căzută şi îmbolnăvită prin păcatul lui Adam – pe „Omul“ care să-i aducă tămăduire şi mântuire. La „plinirea vremii“, Iisus-Omul a venit!
Iisus Mântuitorul a venit în lume, în primul rând, ca un mare Doctor. El n-a venit doar ca să ne arate păcatul, ci a venit şi ca să ne vindece de boala păcatului. Legea lui Moise arăta oamenilor de-a fir-a-păr, toate bolile păcatului, dar nu ne dădea doctorul şi medicamentul care să ne şi vindece păcatul. Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un mare Doctor, trimis nouă de către Dumnezeu. Când un medic, necunoscut bolnavilor, vrea să înceapă tratamentul lor, mai întâi se prezintă, arătându-şi diploma. Şi Domnul Iisus a venit în lume cu „diploma“ Lui cerească, scrisă în proorocul Isaia, la capitolul 61: „Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc robilor iertare şi să dau orbilor vedere“ (Luca 4, 18). | Continuare »
Traian DORZ, din HRISTOS — BINEFĂCĂTORUL NOSTRU
„Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani.“ (Ioan 5, 5)
Vai de omul care are o singură grijă, a spus cineva. Şi cât de adevărat este lucrul acesta!
Cei bolnavi au numai o singură grijă: să se vindece.
Cel închis are numai o singură grijă: să ajungă liber.
Cel ajuns în primejdie, o singură grijă: să scape.
Părinţii cu copii nenorociţi, o singură grijă: să li se vindece.
O singură grijă, dar ce grea este aceasta una! Toate celelalte la un loc, oricâte ar fi, nu sunt atât de grele, ca aceasta una singură.
Ferice de cel care are grija lui Hristos!
Bolnav de treizeci şi opt de ani…
Aproape nimeni nu-şi poate da seama ce lucru grozav este acesta!
Cine n-a fost bolnav sau închis sau într-o primejdie fioroasă în viaţă nu-şi poate da seama cât de cumplit de încet poate să treacă timpul în aceste stări!
Te uiţi la ceas şi este ora zece.
Te întorci, gemi, te zvârcoleşti, gândeşti, oftezi… şi iar te uiţi la ceas — şi este ora zece şi un minut.
Te întorci iarăşi, te frămânţi, iar te gândeşti, iar îţi pare că a trecut cine ştie câtă vreme… şi când te uiţi iarăşi la ceas este ora zece şi două minute.
Aşa se trăieşte în boală, în închisoare, în chinuri şi în nenorociri. | Continuare »
Tu m-ai găsit, Iisuse,
când stam mai părăsit,
Tu Te-ai oprit cu mine
când nimeni n-a venit,
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– când nimeni n-a venit!
Tu mi-ai ştiut păcatul
ce nimeni nu-l ştia,
mi-ai vindecat durerea
când nimeni n-o putea,
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– când nimeni n-o putea.
Tu mi-ai aflat să-mi lauzi
ce nimeni n-a văzut,
Tu ai ştiut să-mi mustri
ce nimeni n-a ştiut,
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– ce nimeni n-a ştiut.
Tu ai putut să-mi mângâi
suspinul meu ascuns,
Tu ai venit să-mi dărui
comori de neajuns
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– comori de neajuns. | Continuare »
Traian Dorz, HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)
Surorile noastre, femeile, au avut de la Dumnezeu un rost atât de însemnat în toată lucrarea Lui mântuitoare.
În Vechiul Testament, strălucesc numele atât de frumoase şi slujbele atât de sfinte ale unor suflete de femei prin care Dumnezeu a făcut lucrări atât de mari în slujba mântuirii lumii.
Despre minunatele soţii, ale lui Avraam, Isaac şi Iacov, despre mamele profeţilor, Moise, Samuel, Samson şi alţii – ce frumos scriu Sfintele Scripturi!
Dar, în afară de acestea, cât de multe trebuie să fi fost sfintele femei care şi-au crescut copiii în frica şi dragostea lui Dumnezeu, care şi-au petrecut cu rugăciuni soţii plecaţi la munca şi lupta lui Dumnezeu, care şi-au închinat Domnului toată viaţa lor în singurătate, în jertfe, în binefaceri.
Ce să mai zicem apoi de Noul Testament, pe cerul căruia străluceşte cu o frumuseţe fără seamăn Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Vasul cel ales şi sfânt prin care ne-a fost trimis nouă Mântuitorul nostru şi Lumina lumii?
Ce minunate apar apoi, în jurul ei, celelalte sfinte femei, care, fiecare şi toate, au rămas pe totdeauna în cinstirea Bisericii lui Hristos cu o strălucire aparte a ei, până azi şi până în veci.
Elisabeta – mama Sfântului Ioan Botezătorul. Ana – fiica lui Fanuel. Marta şi Maria, Samariteanca, Magdalena, Fivi, Eunice, Lois – şi altele, şi altele, de atunci şi până astăzi, câte şi mai câte, cu această uceniţă Tabita – au împodobit Biserica lui Hristos, au şters lacrimile şi sudorile Lui, au legat răni, au mângâiat dureri, au sărutat şi au şters lacrimi, au încurajat luptători, au ascuns primejduiţi, au hrănit flămânzi, au îmbrăcat goi, au ospătat îngeri… | Continuare »
Citește Ștefan Postică
|
|
 |
Duminica de acum este Duminica Mironosiţelor. În biserici se va citi iarăşi evanghelia despre cum îngerul le-a vestit femeilor Învierea Domnului. Această evanghelie şi tălmăcirea ei o aflaţi în «Lumina Satelor» de acum e anul şi o puteţi citi de acolo. De mare cinste s-au învrednicit femeile de a li se vesti lor mai întâi Învierea, dar şi ele au arătat o iubire mare pentru Domnul. În vremea Patimilor, toţi Îl părăsiseră pe Domnul, chiar şi apostolii, însă femeile s-au ţinut de El până la sfârşit. Femeile au stat de faţă la toate chinurile şi suferinţele Domnului şi poate şi de aceea inima voastră, femeilor, este mai simţitoare, mai miloasă, mai caldă, mai plină de iubire şi bunătate. Femeile au daruri sufleteşti mai alese ca noi, bărbaţii, însă, durere, nu toate femeile îşi pun aceste daruri în slujba Domnului. Unele femei şi le pun în slujba diavolului. Acestea sunt femeile care aţâţă vrajba între oameni prin clevete şi minciuni, acestea sunt femeile care îşi pun darurile ce au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea, în slujba diavolului. Aceste femei nu-L vestesc pe Iisus cel înviat, ci, prin păcatele lor, încearcă să-L îngroape din nou pe Fiul lui Dumnezeu. „Înger şi demon” (diavol) zicea marele nostru poet (Eminescu) că este femeia; înger când îşi pune însuşirile şi darurile ei cele sufleteşti în slujba Domnului şi diavol când şi le pune în slujba diavolului. Femeia cea evlavioasă este cu adevărat un înger în casa omului şi face un rai din căsuţa lui, dar cea cu năravuri rele face un iad din casa omului. | Continuare »
Traian DORZ
O, florile Credinţei Sfinte,
ce-ncununaţi un chip slăvit,
spre Cinstea Celui ce vă cheamă
purtaţi-vă desăvârşit!
Dac-aţi primit chemarea sfântă
să-I fiţi podoabe la altar,
frumos în suflet, ca lumina,
păstraţi al curăţiei har!
Dac-aţi primit chemarea sfântă
şi grea, de mame ori soţii,
purtaţi în jurul crucii voastre
cununa sfintei curăţii!
Dac-aţi primit chemarea sfântă
de lucrătoare-a’ lui Iisus,
purtaţi pe toată viaţa voastră
sfinţirea Chipului de Sus!
Purtaţi mai scump ca ochii voştri
al sufletului alb veşmânt;
mai bine vă lipsiţi de viaţă,
decât cădeţi din legământ!
Căci voi sunteţi cununa Celui
în veci Cântat şi Preaiubit;
pentru Hristos şi pentru lume
purtaţi-vă desăvârşit!
Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru
(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna. | Continuare »
Credinţa are, şi ea, cinci simţuri omeneşti: auzul, văzul, pipăitul, mirosul şi gustul. Să le cercetăm.
Auzul credinţei este ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. „Credinţa vine prin auz, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Pilde 4, 7). „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!” (I Sam 3, 9). „Cine are urechi de auzit să audă” (Mt 11, 15).
Văzul credinţei este să vedem şi să înţelegem adevărul pe care ni-l spune credinţa. Prin credinţă vedem că suntem străini şi călători pe pământ (vezi Evr 11, 1-7). „Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud!” (Mt 13, 16-17). „Urechea mea a auzit vorbindu-se de Tine şi ochii mei Te-au văzut” (Iov 42, 5-6).
Pipăitul credinţei, adică prin credinţă să pipăim şi noi, ca odinioară Toma, rănile Domnului; şi, înţelegând Jertfa Crucii, să luăm mântuirea. În acest înţeles zicea Domnul: „Eu sunt, pipăiţi Mă!” (Lc 24, 39). Iar Apostolul Ioan răspunde: „ceea ce am pipăit cu mâinile noastre… vestim vouă” (I In 1, 1-3).
Pipăirea înseamnă şi atingerea cu credinţă, pe care a făcut-o femeia cea bolnavă, care s-a vindecat atingându-se de haina Domnului (vezi Lc 8, 41-50).
Mirosul credinţei îl avem din dragostea şi Jertfa lui Hristos: „noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos” (II Cor 2, 15). „Hristos S-a dat pe Sine pentru noi ca jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Ef 5, 2).
Noi trebuie să fim „mireasma” lui Hristos. El ne-a tămăduit rănile cele putrede: ne-a scăpat de mirosul cel greu al păcatului şi ne-a dat şi nouă, tuturor celor ce trăim cu El, „un miros de bună mireasmă”.
Cu gustul credinţei aflăm că „Cuvântul lui Dumnezeu este mai dulce ca mierea” (Ps 117, 103). Când ne pierdem gustul acesta, am căzut (vezi II Pt 2, 3). Glasul credinţei ne dă „gust duhovnicesc”. „Gustaşi şi vedeţi că bun este Dom-nul” (Ps 34, 8). | Continuare »
Evanghelia de duminică ne spune cum l-a mustrat Iisus pe Apostolul Toma pentru îndoiala şi necredinţa lui. Acest Toma cu îndoiala lui este pus înaintea noastră cu învăţătură, precum zice şi cântarea bisericească: „Pe Toma l-a încredinţat pentru mântuirea noastră”. Vom cerceta această învăţătură.
Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni ca chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată îi auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi Toma necredinciosule!”. Greşită judecată şi greşită asemănare, căci altfel a fost necredinţa lui Toma şi altfel e necredinţa noastră; altfel a fost îndoiala lui şi altfel e îndoiala noastră.
Toma a avut o îndoială ce-L căuta pe Domnul, Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet, Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului. Toma cu îndoiala lui e pus mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el. Alta a fost necredinţa lui şi alta e necredinţa şi îndoiala oamenilor de azi. De două feluri e necredinţa oamenilor de azi. Unii spun pe faţă că nu cred în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Aceştia sunt aşa-numiţii atei.
Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
Meditaţii la Apostolul din duminica Tomii
Dacă Satan are slujitorii lui care să-i bage pe cei credincioşi în temniţă, are şi Hristos slujitorii Săi care să-i scoată. Şi dacă este o vreme în care mărturisitorii lui Iisus trebuie să fie duşi pentru sufletele pierdute de acolo, tot aşa, după ce ei şi-au făcut slujba Evangheliei între zidurile închisorii, este o vreme în care ei vor fi scoşi. Pentru că n-au fost închişi să putrezească acolo, ci să lucreze.
Când lucrul rânduit pentru ucenicii Domnului, undeva, şi l-au sfârşit, ei nu vor mai putea fi ţinuţi acolo nici un ceas mai mult, de nici o putere de pe pământ sau de sub pământ. În chiar clipa sfârşitului lucrului lor, ei vor fi scoşi afară.
Dumnezeul lor Însuşi are grija aceasta, clipă de clipă.
Totdeauna, cel care face unui om nevinovat un rău este un demon, iar cel care îi face un bine este un înger.
Cel care apasă pe un neprihănit este un demon, iar cel care îl ajută este un înger.
Cel care condamnă pe un om al lui Dumnezeu este un diavol, cel care îl izbăveşte este un înger al Domnului.
Omule, oricine ai fi tu şi ori în ce loc puternic te-ai afla, ai de grijă şi nu folosi puterea ta spre a face rău nici unui om nevinovat, nici spre a apăsa pe un neprihănit, nici pentru a osândi pe un om al lui Dumnezeu, care nu ţi-a făcut nici ţie şi nici altui om nici un rău… ci poate a făcut şi mai face încă mult bine multora. Ci caută cu toată puterea şi cu toată ştiinţa ta să faci numai bine acestui fel de oameni, când aceasta va depinde de tine. | Continuare »
Fiul lui Dumnezeu spune Tatălui că ucenicii Săi sunt ai Lui, ai Tatălui, pentru ca, Numele lui Dumnezeu-Tatăl fiind chemat peste ei, să ştie toţi că nu numai slujba pe care o fac, dar şi puterea care îi păzeşte sunt ale lui Dumnezeu.
Tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu şi Eu sunt proslăvit în ei.
Hristos ar fi putut mântui lumea şi fără ucenicii Săi, dacă ar fi vrut să înlăture cu totul împreună-lucrarea lor cu El.
După cum Dumnezeu ar fi putut face acest lucru şi fără întruparea, ca om, a Fiului Său, Iisus Hristos.
Căci lui Dumnezeu toate lucrurile Îi sunt cu putinţă (Mt 19, 26).
Dar, în înţelepciunea Sa cea veşnică, El a ales să fie astfel mântuirea, căci în acest fel a ştiut El că va fi cel mai bine.
Mântuitorul ar fi putut să Se întrupeze, venind în lume, şi în alt fel, pentru că, Dumnezeu fiind, El nu putea fi îngrădit de legi omeneşti şi de piedici de netrecut în alegerea căilor Sale,
– dar a ales-o pe Preasfânta Fecioară Maria ca mijlocitoarea celei mai binecuvântate căi prin care trebuia să vină El între oameni, pentru mântuirea oamenilor.
Fiindcă nici o altă cale nu era mai potrivită ca aceasta, nici mai curată şi nici mai iubitoare pentru noi,
nici un alt mijloc nu era mai bun
şi nici o altă fiinţă nu era mai curată şi mai frumoasă ca ea,
spre a fi mai vrednică de sfinţenia Celui ce venea să sfinţească toate, de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
De ce Preasfintei Fecioare Maria i s-a închinat arhanghelul strălucit, zicându-i: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har”? (Lc 1, 28)
Pentru că Duhul Sfânt Se pogorâse peste ea,
Puterea Celui Preaînalt o umbrise
şi Sfântul care Se năştea din ea era Fiul lui Dumnezeu.
Iată aici, în alegerea Sfintei Fecioare Maria ca mijloc al întrupării lui Hristos, toată lucrarea Sfintei Treimi. Ea se desăvârşea din clipa aceea printr-o singură fiinţă omenească, pentru toată omenirea. | Continuare »
Traian DORZ
Taină şi Minune e viaţa ta,
Maică şi Fecioară, cine-o va cerca.
Dac-o-ncerci cu lacrimi, o vezi imn divin,
dac-o-ncerci cu cântec, e profund suspin.
Taină şi Minune
ce n-o ştie spune
nimeni pe pământ,
Maică şi Mireasă,
tu lumini frumoasă
Noul Legământ.
Taina şi Minunea nu ţi-au dezlegat
nici cei dinainte, nici cei ce-au urmat;
şi-acei care-o caută, şi-acei care-o ştiu
mai mult tac şi-acopăr decât spun şi scriu.
Taina şi Minunea toţi ţi-o tac mereu,
au lăsat s-o ştie numai Dumnezeu;
magii ori păstorii, azi, ca şi-n trecut,
spun numai cu ochii, graiul lor e mut.
Maică şi Fecioară, ce-ai fost şi ce nu,
Roabă şi Regină nu eşti decât tu.
Taină şi Minune eşti şi jos şi Sus.
Plecăciune ţie, Maica lui Iisus!
Ce măreaţă este Evanghelia din ziua de Paşti: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”… (citiţi-o în Ev. Ioan cap. 1). Şi ce adânc şi măreţ este înţelesul acestei Evanghelii! În Evanghelia din ziua de Paşti este pusă a doua facere a lumii prin întruparea şi Jertfa lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, sau „Cuvântul”, cum I se zice în Evanghelie. Evanghelia din ziua de Paşti stă, alături cu facerea lumii de la capitolul 1 din Biblie: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”… (Fac 1).
La facerea lumii, Dumnezeu a statornicit hotar nu numai între lumina zilei şi întunericul nopţii, între ape si uscat, ci şi între lumina şi întunericul cel sufletesc, între ascultarea şi neascultarea de Dumnezeu. Însă Adam şi Era au rupt acest hotar prin păcatul neascultării. Lumina s-a amestecat iarăşi cu întunericul şi întunericul păcatelor a cuprins lumina. Domnul Iisus a venit în lume ca „lumina lumii”, ca „lumina vieţii”; a venit să lumineze din nou pe cei ce „şedeau în umbră şi întuneric” (Lc 1, 79). Iisus Mântuitorul este un al doilea Făcător al lumii sufleteşti. Prin Golgota, a despărţit din nou lumina de întuneric. El este „lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”. Din mormântul Mântuitorului, din Jertfa si învierea Domnului, a ieşit o lumină prin care „toate de lumina s-au umplut, şi cerul, şi pământul”, cum zice cântarea bisericească. | Continuare »
