A venit Postul, maica înfrânării

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvinte în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Cât de bine numesc sfintele cântări postul „maică a înfrânării”! Căci, pe de o parte, nimic nu îl împinge pe om atât de mult la încălcarea întregii înţelepciuni ca îmbuibarea şi beţia, adică încălcarea postului, iar pe de alta păzirea postului ne duce la cea mai înaltă formă a întregii înţelepciuni, care e curăţia inimii.
Ştiu cât de grea este postirea în vremurile noastre, ştiu că nu totdeauna puteţi găsi mâncare de post. Ce să vă spun? Important e nu numai ce vă intră în gură, ci în primul rând dispoziţia duhovnicească, atitudinea faţă de post: căci dacă nu aveţi mâncare de post şi sunteţi nevoiţi să mâncaţi ce puteţi găsi, Dumnezeu n-o să vă osândească pentru asta; dar dacă veţi dispreţui postul, dacă nu veţi avea intenţia şi dorinţa de a posti, veţi fi osândiţi de Dumnezeu, fiindcă El preţuieşte nu numai faptele noastre bune, ci şi intenţiile noastre bune. El priveşte inima noastră, şi dacă vede că suntem amărâţi fiindcă nu putem posti, ne socoate această amărăciune întru adevărat post.
De ce suntem datori să nutrim mare evlavie faţă de post? În primul rând, fiindcă postul a fost rânduit de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, iar ceea ce a rânduit El e sfânt şi cuvintele Lui trebuie păzite din toată inima. | Continuare »

Nu carnea

Traian Dorz, din «Hristos – puterea apostoliei», meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de carne

„Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu; nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea, şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm“ (I Corinteni 8, 8).

TDorz1Cuvântul carne, în înţelesul Bibliei şi al vorbirii duhovniceşti, are aici şi peste tot în Sfintele Scripturi o cuprindere mai largă, înţelesul de plăcerile lumeşti, de lucrurile firii pământeşti, de avuţiile materiale, de foloasele şi satisfacţiile trupului acestuia.
Desigur că, în lumina adevărului mântuitor spre care ne călăuzeşte mereu Duhul Sfânt şi asupra căruia stăruie Domnul Iisus prin tot Cuvântul Său ca să luăm noi seama, în primul rând, desigur că în lumina aceasta, umblarea prea multă după lucrurile fireşti este văzută ca un rău, ca o mare primejdie, ca o umblare după moarte, după cum este scris: În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Rom 8, 5-7).
Iată, dar, limpede porunca şi adevărul lui Dumnezeu. Iată mijlocul sigur prin care noi putem uşor şi categoric să deosebim ce este permis unui credincios şi ce nu-i este permis să-şi permită. Ce este folositor şi ce este mortal. Ce este plăcut lui Dumnezeu şi ce este vrăjmăşie cu El.
Carnea!… Nu-i vorba aici numai de îmbuibarea cu mâncăruri de multe feluri şi de îmbuibate pretenţii… Este şi de asta, dar nu numai de asta. Ci este vorba de un mai larg înţeles al tuturor pretenţiilor legate de firea pământească a omului, puzderia de pretenţii din ce în ce mai mari şi mai multe, începând de la mâncăruri, de la îmbrăcăminte, de la condiţiile de confort, de la etichetele sociale, de la mofturi şi până la blestemata nesăturare de putere, de bogăţie, de slavă lumească, de tot ce cere şi dă lumea asta. De la cel dintâi dintre aceste lucruri şi până la cel din urmă, alergarea cu lăcomie după acestea şi lupta de a le aduna şi păstra cu silnicie şi nedreptate este condamnată şi blestemată de Dumnezeu, ca o vrăjmăşie împotriva Lui. | Continuare »

LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA LUI SATAN

LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA LUI SATAN

Ioan Marini

„Adam din rai s-a gonit cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut cu postul, curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce poftim să fim locuitorii raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise, patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cu cereri, străduind din toată inima, să potolim pati¬mile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti.”

Creştinul este un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu; unul ce dă năvală în fiecare zi, pentru a atinge „ţinta” desăvârşirii la care este chemat (Ef 4, 13-15).
Dar până să ajungi acolo, câte lupte, câte căderi, câte lacrimi şi dureri… Numai cel ce merge pe calea cea „strâmtă şi cu scârbe” ştie…
Dar fie; face să te lupţi, când ştii ce este la capăt. Şi Domnul ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Ptr 2, 21). Dar pentru ca să te lupţi îţi trebuie arme. Un luptător pe câmpul de luptă fără arme nici nu ţi-l poţi închipui. Oricine ar spune că este un nesocotit cel ce se încumetă să meargă la război cu mâinile în buzunar.
Dar un creştin, care este un „ostaş al Domnului” (I Tim 2, 2), nu va fi oare doborât în luptă, mergând nepăsător şi neînarmat în lupta aceasta?
Fără îndoială, îi trebuie arme duhovniceşti pentru lupte duhovniceşti.
Căci nu împotriva cărnii şi sângelui avem de luptat, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rău¬ăţii (diavolului), care sunt în locurile cereşti (Ef 6, 12). | Continuare »

Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!

Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!

Sfântul Siluan Athonitul

E o minune pentru mine că Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea căzută.
Unii cad în deznădejde, socotind că Domnul nu le va ierta păcatele. Asemenea gânduri vin de la vrăjmaşul. Domnul e atât de milostiv, că nu putem pricepe aceasta. Cel al cărui suflet s-a umplut de iubirea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela ştie cum iubeşte Domnul pe om. Dar când sufletul pierde această iubire, atunci se întristează şi tânjeşteşi mintea lui nu vrea să se oprească, ci caută un asemenea Dumnezeu.
Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale.
Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcătosului.
Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.
Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfârşit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“
Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără reproşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit [Lc. 15].
Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoarcerea lui!
Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni. | Continuare »

Părintele Iosif TRIFA – Pe urmele Mantuitorului

Citește Ștefan Postică

Pe urmele Mant

Vameşul şi fariseul … sau smerenia şi trufia

Vameşul şi fariseul … sau smerenia şi trufia

Părintele Arsenie Boca, Prislop 13.11.49

Unul îşi spunea virtuţile; celălalt, mai în urma templului, păcatele.
Unul vrednicia, celălalt nevrednicia.

Ar fi bune virtuţile fariseului. Vameşul nu le avea, dar în lipsa lor avea smerenia.Rele erau faptele vameşului, dar, pentru smerenie s-a întors din templu mai îndreptat la casa sa.
Cel mai bine ar fi de-a avea virtuţile fariseului, şi încă întrecute, după cuvântul că: „de nu va prisosi dreptatea voastră pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu” – virtuţi unite cu smerenia vameşului.
Cu îmbinarea virtuţilor unuia şi cu smerenia şi cuvintele celuilalt s-au nevoit călugării de-a lungul veacurilor. Căci: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sunt cuvintele „rugăciunii neîncetate”, care-şi au obârşia în cuvintele vameşului, spuse de Iisus.

Cu această rugăciune mulţi s-au întors mai îndreptaţi „Acasă” în împărăţie.
Păcatele au urmările cele mai felurite asupra omului:
1. Pe unii păcatele-i smeresc, îi ruşinează înaintea lui Dumnezeu şi-i hotărăsc la îndreptare.
2. Pe alţii, mai înrăiţi în ele, îi sălbătăcesc cu totul.
3. Iar pe alţii îi împing până la nebunia fără întoarcere.
Cu un cuvânt păcatele tulbură sufletul în diferite trepte. Dar virtuţile fariseice tulbură împotriva lor pe Dumnezeu. Căci virtuţile din ambiţie şi din „slavă”, e limpede că nu sunt din har. | Continuare »

Sfîntul Flavian Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (16 februarie)

sfantul-flavian-marturisitorulPrea sfinţitul părintele nostru Flavian a fost mai întîi păzitor de vase şi preot al Sfintei Biserici celei mari a Constantinopolului. Apoi, după prea sfinţitul Proclu, a fost ridicat la scaunul patriarhiei, pentru viaţa sa cea neprihănită şi curată, plăcută lui Dumnezeu, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel tînăr şi a surorii sale, Pulheria.

Pe atunci era la împărat un eunuc, anume Hrisafie, plin de vicleşug şi răutate. Acela nu voia deloc ridicarea Sfîntului Flavian la patriarhie, căci famenul acesta era cu socoteală eretică şi ştia pe Flavian tare în dreapta credinţă şi nu-l iubea, ci căuta pricini asupra lui, cum să-i facă rău. Era puternic în lucrurile sale cele viclene ca cel ce avea la împărat îndrăzneală şi putea mult.

Deci a aflat o pricină ca aceasta, pe care Nichifor Callist, istoricul bisericesc, o descrie astfel: „A îndemnat pe împărat să invite pe patriarh, ca să-i pregătească un dar vrednic de mîinile împărăteşti, ca un nou patriarh. Iar prea sfinţitul patriarh Flavian, pregătind nişte pîini curate, le-a trimis împăratului spre binecuvîntare, ca un dar ce nu era vrednic de mîini împărăteşti. Hrisafie nu a primit pîinile, zicînd: „Aur iar nu pîine se cade să se trimită spre binecuvîntare de la patriarh”. Prea sfinţitul patriarh a răspuns prin trimişii săi că nişte daruri ca acestea nu are, pentru că este sărac, de vreme ce a defăimat bogăţiile lumii acesteia; doar dacă va da din aurul Bisericii, „dar să ştie Hrisafie bine – zicea patriarhul – că aurul şi argintul cel bisericesc este dumnezeiesc şi la nimeni nu se poate da, decît numai la săraci”. | Continuare »

CEL CARE ÎMI CERI ŞI ÎMI DAI TOTUL

CEL CARE ÎMI CERI ŞI ÎMI DAI TOTUL

Tu eşti Cel care îmi ceri şi îmi dai totul. Fără puternica Ta credinţă, eu sunt un neputincios.
Iubirea Ta îmi cere mereu să duc o mare luptă, atât în lăuntrul meu, cât şi afară. (…)
Ştiu bine că acela care vrea să sfărâme o stâncă trebuie să muncească, încă de la prima izbitură, cu o fericită încredere în izbânda ultimă.
Credinţa întăreşte braţul, reînnoieşte efortul, menţine puterea.
În momentul pierderii credinţei, vrăjmaşul se ridică, apele cresc, piatra se întăreşte şi împotrivirea învinge. Fă să nu-mi pierd niciodată credinţa în iubire!
Având credinţa în Tine, voi lupta fericit şi voi muri fericit. Prin credinţa în Tine, tot ce nu-mi reuşeşte astăzi, sigur îmi va reuşi mâine. Sau, în orice caz, într-un mâine.
Tot ce nu pot atinge acum, credinţa în Tine mă asigură că voi atinge în curând. Sau, în orice caz, că voi atinge cândva, odată, sigur!
Tot ce nu-mi reuşeşte în felul cum aş vrea acum, credinţa în Tine îmi dă încredinţarea că voi reuşi în alt fel. Dar că sigur voi reuşi!
Când ţinta mea este sfântă şi umbletul meu este curat – poate să fie ea cât de înaltă şi pot fi aripile mele cât de slabe sau picioarele mele cât de încete – minunea se va împlini! | Continuare »

FII PUTERNICĂ ŞI MARE

Femeia-cananeanca_5Traian DORZ, Cântări Noi

Fii puternică şi mare
în Hristos, credinţa mea,
nici nu ştii azi ce mai are
încă Dumnezeu să-ţi dea!
Nici gândeşti cu ce-ndurare
bunătatea Lui mai vrea
să-ţi prefacă noaptea-n soare,
– ai Iubirea, crede-n ea!

Ţine steagul sus purtându-l,
ochii ţintă la Iisus,
sfânt şi drept să-ţi fie gândul,
hotărât cuvântul spus,
neschimbat urmează-ţi rândul,
neclintit unde-ai fost pus,
El te va ’nălţa ’nălţându-L,
– ai Nădejdea, ţine-o sus!

Nu ceda un iot din drumul
Adevărului frumos,
oricât te-ar călca duiumul
veacului necredincios,
toate vor pieri în scrumul
unui prăpăd nemilos,
– vină focul, crească fumul,
tu fii sigur în Hristos!

Până la capăt

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 16-a după Rusalii

„Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu…“ (II cor. 7, 1).

TDorz1Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea, până la capăt, în frica de Dumnezeu…
Iată, într-adevăr, ceea ce este mai însemnat decât toate… dar şi mai greu, la fel, decât toate.
Nu-i greu a lua o hotărâre bună, să te laşi de păcate, să te predai Domnului, să pui legământ cu El că vei începe şi că vei duce o viaţă nouă până la moarte… Nu-i greu acest lucru, fiindcă foarte mulţi au fost acei care au luat astfel de hotărâri şi au pus astfel de legăminte… O, câte mii şi mii am văzut şi am auzit numai noi astfel de hotărâri.
Dar e greu să ţii până la moarte hotărârile şi legămintele astea, după ce le-ai luat. O, cât de mulţi au fost cei care, ca sămânţa căzută în pământ stâncos, repede au încolţit, dar tot aşa de repede, la prima încercare şi ispită, s-au şi uscat (Matei 13, 20-21). Sau spinii îngrijorărilor i-au înecat. Sau răpitoarele lui Satan i-au furat îndată…
În alţii, bunele hotărâri, luate în adunare sau în biserică, la auzirea Cuvântului, n-au ţinut nici până acasă.
Încă pe drum, un prieten, o ispită, un gând de la cel rău, ca o pasăre răpitoare, s-au şi repezit şi i-au luat din suflet gândul cel bun, sămânţa cea sfântă, legământul cel curat pus cu Dumnezeu… Ca şi sămânţa cea căzută în drum. Un picior murdar o îngroapă în noroi. O copită o zdrobeşte… Un bolovan o îneacă.

În alţii, bunul gând luat ţine ceva mai mult… Poate ţine chiar ani de zile. Poate trece chiar prin furtuni grele. Poate rezista chiar la tăvăluguri chinuitoare…
Însă dacă nu ţine până la sfârşit, se poate pierde. Şi pierderea aceasta este cu atât mai dureroasă cu cât timpul suferit este mai lung. Cu cât durerile biruite sunt mai multe. Cu cât nădejdile pentru el erau mai frumoase. Şi cu cât rodul zădărnicit părea că va fi mai bun şi mai mult.

Oricât de frumos a fost începutul cuiva,
oricât de greu a fost drumul mântuirii urcat după Iisus până la o vreme şi la un loc, | Continuare »