SĂ CREZI ADÂNC

Duminica TomiiSă crezi adânc în Dumnezeu Cel Veşnic
şi lui Hristos adânc să I te-apleci,
că nu-s mai mulţi mântuitori pe lume,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci!

Să crezi adânc, din inimă, Cuvântul
şi să-L asculţi prin orice-ar fi să treci,
că-n lume nu-s mai multe adevăruri,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc Iubirii Răstignite,
păcatul tău în lacrimi să-l îneci,
că-n lume nu-s răscumpărări mai multe,
ci-i una doar – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc acestor adevăruri
şi-n ele stând viaţa să-ţi petreci,
că-n lume nu-i decât o mântuire,
o ai sau nu – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc! – Credinţa să-ţi învie
spre-un veşnic rod a tale-ntinderi seci,
c-o viaţă doar şi-un suflet ai pe lume,
le scapi sau nu, – acum şi-n veci de veci!

Traian Dorz, Cântări de drum

[… cea dintâi care a ştiut despre Înviere]

[… cea dintâi care a ştiut despre Înviere]

Mie nu-mi este greu să cred că, după cum cea dintâi care a ştiut despre Naşterea lui Hristos a fost Maica Lui Sfântă, tot aşa, cea dintâi care a ştiut despre Învierea Lui trebuie să fi fost tot ea. Îngerul minunat care a vestit mai târziu Naşterea lui Iisus altora îi vestise această bucurie cu mult mai înainte ei, înaintea tuturor.
De ce atunci să nu cred eu şi acum acest lucru? De ce să nu cred că acolo, în odăiţa ei singură, Fiul ei Preaiubit i Se va fi arătat ei, în dimineaţa Învierii Lui, mai înaintea tuturor celorlalţi? Când ştiu cât de iubitor şi milostiv este Fiul ei Sfânt!
De ce să nu cred că poate chiar îngerul Gavriil a fost acela de pe piatra mormântului şi că chiar el se va fi dus – înaintea tuturor celorlalte inimi iubitoare – ca ei să-i spună, Sfintei Lui Mame, vestea Învierii Fiului şi Dumnezeului ei?
De ce să nu pot crede asta, când dragostea lui Iisus era atât de atentă şi dulce? Şi când ştiu că dragostea atentă şi dulce are atâtea căi şi feluri spre inima pe care o iubeşte!
Când ştiu cât de aproape este El de cel cu inima cea mai zdrobită şi cât de grabnic este El spre sufletul cel mai singur şi mai amărât,
de ce să nu pot crede eu că El sau îngerul Său apropiat a adus mai întâi chiar Mamei Sale Bucuria Învierii, fericirea revederii Lui, mângâierea iubirii celei mai mari, a bunătăţii Sale?
Căci care inimă poate fi mai zdrobită şi mai singură, şi mai vrednică de milă pe lumea aceasta decât inima unei văduve şi Mame rămase fără Singurul ei Fiu?
O, dragoste a lui Dumnezeu, cât de neînţelese pot fi căile Tale şi cât de mişcătoare grija Ta!

Traian Dorz, Hristos – Mântuitorul  nostru, cap. 20 v. 16

Slavă

Slavă

Vlad Gheorghiu

Slavă, slavă, azi Hristos din morţi a înviat!
De iubire, universu-ntreg s-a luminat.

Nici în cer şi nici sub soare
nu-i altă putere mare
să ne-arate cât de tare
ne-a iubit Iisus.
Învierea Lui ne-arată
dragostea nemăsurată
ce s-a dat ca lumea toată
să-aibă parte sus.

Slavă, slavă, din mormânt pe veci S-a ridicat
Mântuirea pentru cei căzuţi în greu păcat.

Dă, iubite, la o parte
piatra ce te ţine-n moarte,
ca lumina să te poarte
către ceruri sus.
Orice lanţ, orice zăbrele
astăzi cad, căci dintre ele
curăţind de patimi grele,
a-nviat, Iisus.

Slavă, slavă, ce măreaţă e-nvierea Lui!
Nimeni altu-n lume să ne dea iertare nu-i. | Continuare »

ORICÂND SUNT LOVIT

Traian DORZ

Oricând sunt lovit puternic şi sunt judecat nedrept,
eu mă-ncred în Dumnezeul Cel Preabun şi Înţelept
şi mă bizui pe dreptatea care ştie El c-o am,
El mă vede că-s ca frunza când se clatină pe ram!

Am dat tot ce-aveam acelor ce-i credeam că plâng mai greu,
mai cu milă-am fost spre alţii decât spre necazul meu
– şi-astăzi, când mă râd cei care m-am golit ca să-i îmbrac,
Doamne, vezi-mă, căci, iată, eu nu pot decât să tac!

L-am hrănit întâi pe-acela ce-mi cerea mai disperat,
– Dumnezeu să aibă milă de toţi câţi m-au înşelat.
Azi le-ntind frăţeşte mâna şi le dau sărut frăţesc;
este Săptămâna Mare, merg să mă împărtăşesc!

Hristos-Euharistic

PENTRU SĂPTĂMÂNA CEA MARE A PATIMILOR ŞI MORŢII MÂNTUITORULUI

PENTRU SĂPTĂMÂNA CEA MARE A PATIMILOR ŞI MORŢII MÂNTUITORULUI

„Eu n-am cruţat – zice Domnul – nici chiar pe Fiul Meu cel iubit, ci pentru voi toţi L-am dat pe Dânsul (Rom 8, 32)

Intrăm în săptămâna Patimilor. Cu un fel de evlavie şi duioşie trec aproape toţi creştinii prin săptămâna aceasta. Şi cele mai împietrite inimi se înduioşează în faţa înfricoşatelor chinuri ce le-a suferit Mântuitorul. Eu însă cutez a spune că cei mai mulţi creştini sunt departe de a simţi ceea ce trebuie simţit în săptămâna aceasta.
Săptămâna cea mare ne aduce cea mai dulce veste din câte s-au auzit cândva pe acest pământ, dar în acelaşi timp şi cea mai plină de cutremur, de înfricoşare şi de răspundere sufletească.
Săptămâna cea mare ne aduce vestea cea dulce că Iisus a murit pentru noi, pentru iertarea noastră şi mântuirea noastră. Ne aduce îndeosebi vestea cea scumpă despre dragostea cea nemărginită cu care ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veşnică” (In 3, 16). „Întru aceasta este dragostea, nu că noi am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ispăşire pentru păcatele noastre” (I In 4, 10). „Dumnezeu Şi-a arătat dragostea Sa spre noi că, încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom 5, 8).
Cât de mult ne-a iubit şi Dumnezeu-Fiul! „El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is 53, 5). El a murit pentru noi. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A VI-A DIN POSTUL MARE (a Floriilor)

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor Duminicilor de peste an

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile – cea dintâi şi cea din urmă – în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăratul lui Israel“.
Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire.

Intrare-Ierusalim
Florile sunt semnul curăţiei şi al frumosului şi, dacă pământul îşi are în tot anul o primăvară – care îl curăţă şi îl îmbracă numai cu flori curate şi frumoase – şi sufletul nostru trebuie să-şi aibă în tot anul o primăvară care să-l cureţe de păcate şi să-l îmbrace cu flori curate şi frumoase. Această primăvară a sufletului este postul de curăţire şi înnoire sufletească al Învierii Domnului.
Oare ai şi tu, cititorule, această primăvară cu flori în suflet? Oare răsărit-au flori şi stâlpări de curăţenie şi în sufletul tău? Altcum, cu ce vei întâmpina şi primi pe Împăratul Hristos?
Iată, Împăratul Măririi Se apropie să intre în Ierusalimul sufletului nostru! După ce am postit şi ne-am mărturisit, acum soseşte Taina cea mare a Sfintei Cuminecături; adică Însuşi Hristos va intra în casa sufletului nostru.
Sosesc Paştile! Şi Praznicul acesta trebuie să-l aştepte tot creştinul, cu sufletul curat şi curăţit de păcate. | Continuare »

Litera omoară, iar duhul dă viaţă

Litera omoară, iar duhul dă viaţă

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica Floriilor

Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, şi aştepta sosirea Lui, şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte. Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El ,este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea, să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia, şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.
Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor, împărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.
El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii – fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toateâ atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii. | Continuare »

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul

În străvechiul pământ românesc al Maramureşului, a existat o viaţă şi organizare bisericească ortodoxă, care poate fi urmărită încă din primele veacuri creştine. Pe la mijlocul veacului al XV-lea, fraţii cneji Drag şi Dragoş (primul „descălecător” în Ţara Moldovei), au ctitorit o mănăstire, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, în satul Peri (azi în Ucraina subcarpatică); în 1391, la rugămintea urmaşilor acestor ctitori, mănăstirea a fost declarată „stavropighie” a Patriarhiei, cu alte cuvinte îi era subordonată direct. În această mănăstire şi-au stabilit reşedinţa unii episcopi ortodocşi, care îndrumau viaţa duhovnicească a credincioşilor din Maramureş. Dar în satele din nordul acestui pământ românesc s-au aşezat treptat şi unii credincioşi ruteni, care-şi aveau propriul lor episcop, cu sediul la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina). Episcopii români din Maramureş s-au străduit să menţină credinţa ortodoxă şi conştiinţa naţională în sufletul păstoriţilor lor de aici. Aceşti episcopi, ca şi călugării din schiturile şi mănăstirile maramureşene, au păstrat strânse legături cu fraţii lor de-o limbă, de un neam şi de-o credinţă din Moldova învecinată.

În 1646 o parte din preoţii şi credincioşii ruteni din eparhia Muncaciului au acceptat unirea cu Biserica Romei, aşa cum făcuseră şi o parte din ucraineni, prin aşa-numita „unire” de la Brest, din anul 1596. În astfel de împrejurări, unii din episcopii ruteni uniţi care au păstorit la Muncaci în a doua jumătate a veacului al XVII-lea au încercat să treacă la Biserica Unită cu Roma şi pe unii dintre preoţii ortodocşi români din satele româneşti din Maramureş şi Sătmar. | Continuare »