La începutul cărții Regilor, Biblia ne arată cum Dumnezeu a ascultat-o pe Ana când se ruga din inimă, cu plâns amarnic și suflet întristat (I Regi 1, 10). Ana, soția lui Elcana, nu avea copii (v. 2). Faptul acesta îi provoca multă durere. Iar pe deasupra, pentru acest motiv, Penina, cealaltă soție a lui Elcana, „o amăra grozav, aţâţând-o ca să cârtească din pricină că nu i-a dat Domnul prunci. Aşa se întâmpla în fiecare an când mergea ea la casa Domnului: aceea o amăra, iar aceasta plângea şi se tânguia şi nu mânca” (v. 6-7).
Cu o astfel de stare sufletească a intrat ea în casa Domnului, să se roage. Rugăciunea Anei era o rugăciune a inimii. „Buzele ei numai se mişcau, dar glasul nu i se auzea” (v. 13). Rugăciunea ei era în duh. Ființa ei întreagă, până în străfundul ei, era implicată în această rugăciune. De fapt, întreaga ei atitudine, starea ei, simțirile ei, lacrimile ieșite din durerea ei, toate alcătuiau rugăciunea Anei. Ea venise la Șilo să-și aducă înaintea Domnului jertfa rânduită, dar pentru sufletul ei îndurerat doar împlinirea unui ritual nu era de ajuns. Simțea în adâncul ei nevoia unei descărcări lăuntrice. Oare în ce carte ar fi putut ea atunci să găsească textul unei rugăciuni cu care să se identifice, care să reflecte starea ei sufletească, un text consacrat care să-i exprime durerea personală, rugăciune pe care ea, citindu-o înaintea Domnului, să primească răspunsul aşteptat şi să-şi găsească alinarea? Şi dacă nu se găsea un astfel de text nicăieri, trebuia să nu se roage deloc, numai să nu cadă în „greşeala” de a se ruga cu cuvintele ieşite din durerea inimii ei?
Părintele Iosif ne învață că „Duhul Sfânt este Dascălul cel mare al rugăciunii. Rugăciunea cea adevărată se poate învăţa numai în şcoala Lui. Duhul Sfânt ne învaţă să ne rugăm nu numai din buze şi din cărţi, ci şi din prisosul nostru cel sufletesc”. («Oastea Domnului» nr. 15 / 6 apr. 1932, p. 2) | Continuare »
Lidia Hamza
