Cât de zguduitoare şi pilduitoare sunt întâmplările prin care a trecut scumpul nostru Mântuitor în Săptămâna cea Mare! În Joia cea mare este şi Evanghelia cu spălarea picioarelor. Mântuitorul se adunase cu apostolii Săi la cină, la cea din urmă cină, când se pregătea să le împărtăşească multe taine sufleteşti. Dar, când colo, ce se întâmplă? Un lucru grozav. Ni-l spune Evanghelia. La masă, între apostoli, s-a iscat şi o ceartă: care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare (Lc 22, 24).
Ce durere grozavă trebuie să fi avut Mântuitorul în aceste clipe!
Trei ani de zile îi învăţase lucrurile mântuirii şi, când colo, tocmai acum la despărţire, uite ce fel de roade slabe se arată.
Izbit de această durere, Mântuitorul n-a grăit nimic. Putea să le ţină apostolilor o aspră lecţie morală. Putea să-i ocărască din greu. Putea să-i biciuiască fără cruţare, cu aspre cuvinte de mustrare. Dar Mântuitorul n-a făcut aşa, ci a îndreptat greşeala lor eu o lecţie de dragoste şi smerenie care va rămânea până la sfârşitul veacurilor.
Mântuitorul S-a aplecat umil, a luat un vas cu apă şi El, Fiul lui Dumnezeu, a început să spele picioarele ucenicilor Săi (In 13). | Continuare »
În lecrura autorului Traian DORZ
Iuda vânzătorul ştia şi el locul acela, pentru că Iisus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Săi.
…Acolo era o grădină. Iisus a intrat în ea cu ucenicii Săi.
Oriunde Se adună Iisus cu ucenicii Săi, este o grădină. Dar poate şi un vânzător.
Ce frumos spune Cântarea Cântărilor cap. 6, vers. 2: „Iubitul meu S-a pogorât la grădina Lui, la stratul de miresme, ca să-Şi pască turma în grădini şi să culeagă crini“!
Cât de minunat trebuie să-şi fi petrecut ucenicii cu Domnul Iisus în grădina Ghetsimani atâtea nopţi de rugăciune, atâtea ceasuri de părtăşie şi atâtea clipe de stări cereşti!
Câte adevăruri le va fi descoperit Domnul Iisus ucenicilor Săi acolo!
Câtă putere vor fi primit ei, câte taine vor fi pătruns prin lumina Lui şi câte clipe neuitate vor fi trăit ei cu Iisus acolo!
După ceasurile zilei petrecute în mijlocul mulţimilor de ascultători, sau de bolnavi, sau de potrivnici, retragerile Domnului Iisus în rugăciuni şi în intimitatea cu ei, ceasurile de seară din Ghetsimani, cu iubiţii Lui, vor fi fost, pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui, ca o baie odihnitoare după un zăduf chinuitor. | Continuare »
Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
Când Iisus le-a zis: „Pe cine căutaţi?“, ei I-au răspuns: „Pe Iisus din Nazaret!“. Iisus le-a zis: „Eu sunt!“. Iuda, vânzătorul, era şi el cu ei.
Iată că rolul umflat al lui Iuda se sfârşeşte.
Până aici fusese el în fruntea gloatei, acum începea să ajungă în urma ei.
Gloata i-o luase înainte. Acum el era cu ei, nu ei cu el.
Acesta este destinul tuturor celor ce dezlănţuie răscoalele. Evenimentele stârnite de ei îi depăşesc şi îi anulează.
Furtuna pornită de ei îi ajunge din urmă, îi întrece şi îi striveşte.
Fiecare trădător îşi are trădătorii lui.
Şi fiecare păcat se ispăşeşte prin ceea ce a fost provocat de el însuşi.
Multe lucruri trebuie să fi vândut Iuda până în clipa aceasta, când Îl vinde pe Dumnezeul său.
Domnul Iisus poate va fi primit în dar nu numai bani, ci şi felurite lucruri de la cei care Îl iubeau şi cărora le făcuse vreun bine.
Iar Iuda va fi căutat cât mai repede să le vândă, spre a ajunge în punga lui, de unde apoi nimeni nu mai ştia ce s au făcut.
Câte păcate nu va fi făcut el şi cheltuind în chip vinovat banii sfinţi ai lui Iisus pe cine ştie ce blestemăţii şi plăceri păcătoase! I-a primit în numele Domnului, pentru Lucrarea Domnului, pentru cheltuielile Domnului, iar el, punându-i în punga lui, i-a cheltuit pentru plăcerile lui, pentru ticăloşia lui. Ce păcat şi ce păcate! Toate acestea l au dus la vânzarea cea mare. | Continuare »
Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului
Sosind Ziua Azimelor – Joia cea Mare – în care trebuia să se jertfească Paştile, Mântuitorul a trimis pe Petru şi Ioan să pregătească Paştile la un om care le va ieşi înainte, ducând un urcior cu apă. Acel om – a zis Iisus – „vă va arăta vouă un foişor mare, aşternut; acolo să gătiţi Paştile. Şi, mergând ei, au aflat precum le zisese şi au gătit Paştile“ (Luca 22, 7-13).
Clădirea în care s-a ţinut această prăznuire a Paştilor, care pentru noi este Cina cea de Taină, se păstrează până în ziua de azi. E în afară de zidurile de azi ale Ierusalimului, în partea de sud. Poate şi din această pricină a fost mai cruţată de urgia vremilor. Clădirea aceasta azi e o moschee (biserică) musulmană şi numai cu învoirea arabilor musulmani poţi intra în ea. Dăm mai jos fotografia acestei clădiri, aşa cum se află în zilele noastre.
Înlăuntrul ei, îndată ce intri, se află foişorul în care s-a ţinut Cina cea de Taină. E o încăpere mare şi înaltă, având câteva columne ce se prelungesc sus în nişte boltituri şi arcuri. E o încăpere goală, rece şi neîmpodobită, aşa cum sunt cele mai multe moschei musulmane.
Dăm mai jos şi fotografia acestui foişor. E de însemnat că tot în această clădire se spune că ar fi şi mormântul lui David. În imaginea cu foişorul se vede o uşă în spate cu nişte trepte în faţa ei. Pe această uşă intrând într-o altă încăpere, musulmanii arată un alt mormânt, acoperit cu mătase verde, despre care spun că e mormântul lui David. Se aude însă că adevăratul mormânt ar fi jos, în temelia clădirii.
După ce Apostolii făcuseră toate pregătirile pentru Cină, Mântuitorul Se aşeză la masă împreună cu Apostolii şi, luând cuvântul, începu: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de Patima Mea…“ (Luca 22, 15); şi, luând pâinea, o binecuvântă şi, frângând, dete ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“. Şi, luând paharul şi mulţumind, le dete ucenicilor, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28).
Aceasta este Taina cea mare şi sfântă a Sf. Cuminecături. Aceasta este Taina tainelor prin care-L primim pe Domnul în casa sufletului nostru, ca să trăim cu El şi El cu noi.
„Şi, mâncând ei, Iisus zise: Amin grăiesc vouă că unul dintre voi Mă va vinde“ (Matei 26, 21). O vie mişcare se face între Apostoli. Toţi se mişcă de pe locurile lor şi „se uită unul la altul, nepricepându-se de cine grăieşte“ (Ioan 13, 22). „Şi, întristându-se foarte, începură a-I zice: Nu cumva sunt eu, Doamne?“ (Matei 26, 22). Toţi se întristează, numai tu, Iudo, stai liniştit cu trădarea în sufletul tău? Dar, staţi, iată şi Iuda se ridică, dar nu ca să-şi spună păcatul, ci ca să întrebe şi el cu făţărnicie: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?“ Şi i-a zis lui Iisus: „Tu ai zis“ (Matei 26, 25). | Continuare »
Fericit apostol al iubirii care-n seara Cinei ţi-ai culcat
capul trist, cu drag şi duioşie, pe Pieptul cel mai sfânt şi mai curat,
oare ce-ai putut să simţi atuncea că, apoi, oricât ai mai trăit,
numai despre Veşnica Iubire şi despre Adevăr ai mai vorbit?
În străfundurile vieţii tale oare ce izvor s-a deşteptat,
că de-atunci, de mii de ani, tot curge şi nici pân-astăzi încă n-a secat?
Ce foc tainic oare-a fost acela care inima atunci ţi-a-ncins,
că, de-atunci, de mii de ani, tot arde şi nici pân-astăzi încă nu s-a stins?
Ce povară-ai dus de-atunci în suflet, de ţi-au fost întruna ochii grei,
de-ai purtat cereasca strălucire din Adevăr şi din Iubire-n ei?
Fericită-i inima ce arde de-al Iubirii şi Iertării jar,
duhul cel pe care Adevărul îl nalţă-n caldul armoniei har.
Rezemat pe Pieptul Mântuirii, stând unit cu-al Dragostei Izvor,
nesecată-i liniştea rodirii, mereu, mereu datoare tuturor.
Fericit apostol al iubirii, ce puţini ştiu harul cel slăvit
ce-a făcut din Cina cea de Taină Izvorul Tău Etern şi Fericit!
Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele
Viperă de frate, ucenic tâlhar,
puiul linguşirii plin de viclenie,
pântece făţarnic, lacom şi avar,
chipul şi sămânţa nimicite-ţi fie!
Frate şi tovarăş monstrului Cain,
vânzător de viaţă celui ce ucide,
şarpe cu otravă, cântec cu venin,
îţi întinzi cu zâmbet cursele perfide!
Îndrumând călăii, victima săruţi
şi predând la moarte, vii urând de bine,
ca să nu priceapă cei ce-au fost vânduţi,
să te creadă-acelaşi cei ce-au fost cu tine.
Viperă de frate, ucenic tâlhar,
tu porţi toată vina crimelor de fraţi!
– Ardă pe-a ta frunte semn de veşnic jar,
mia ta de gâturi în acelaşi laţ!
Traian Dorz, Cântări luptătoare
În Sfânta și Marea Miercuri, dumnezeieștii Părinți au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puțin înainte de mântuitoarea patimă.
Când Iisus S-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă, s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea și tuturor fapta ei cea plină de multă învățătură. Ce a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toți, prietenia Lui cu toți oamenii și mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat și poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.
Se gândea deci femeia că-i va vindeca și boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Și într-adevăr, pe când ședea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. în urmă, Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare și a învrednici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.
Trebuie să se știe că femeia aceasta pare că este una și aceeași la toți Evangheliștii, dar nu este așa.
După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi trei Evangheliști este vorba de una și aceeași femeie, numită îndeobște femeia cea păcătoasă. La Evanghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viață curată, Maria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Maria, spre deosebire de celelalte, cu șase zile înainte de Paști, pe când Domnul ședea la masă în casa ei din Betania, a întrebuințat mir și l-a turnat pe dumnezeieștile Lui picioare și I le-a șters cu părul capului ei, arătând față de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu. | Continuare »
„Maria a luat un litru de mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului“ (Ioan 12, 3)
Ce frumos îi arată Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu pe cei trei din Betania în mereu aceeaşi sfântă slujbă pentru Hristos!
Lazăr, în adâncă şi chibzuită consfătuire cu Domnul;
Marta, în harnică şi atentă slujire pentru El;
iar Maria, în evlavioasă şi profundă împărtăşire cu Hristos.
Prezenţa Domnului Iisus Hristos în casa lor şi în mijlocul lor era pentru ei un prilej de o totală dăruire în slujirea şi bucuria lui Dumnezeu; nu numai a unuia, ci a tuturor celor din casa prietenoasei Betanii.
Când Hristos intra în casa lor era o sărbătoare dulce şi orice alte preocupări încetau de a mai fi pentru ei.
Atunci nu mai exista nimic altceva şi nimeni altcineva decât Domnul Iisus – şi El umplea totul.
Totul era dăruit numai lui Hristos
şi toate erau puse numai în slujba Lui.
Toate celelalte puteau să aştepte, numai El nu.
Toate celelalte puteau să fie neglijate, numai El nu.
Dintre toate datoriile mari pe care le are un om pe pământ, cele faţă de Dumnezeu sunt cele mai mari.
Dintre toate iubirile noastre, cea faţă de Hristos trebuie să fie cea mai dintâi.
Dintre toţi oaspeţii noştri, Hristos trebuie să fie cel mai slujit.
Pe El trebuie să-L facem să aştepte cel mai puţin şi să-L slujim cel mai dintâi;
oricât de târziu ar trebui să ne culcăm
sau oricât de dimineaţă ar trebui să ne sculăm, El nu trebuie lăsat să aştepte niciodată după noi.
Chiar dacă n-ar mai fi să ne mai rămână nouă nimic ca să mai trăim, Lui trebuie să-I dăm totdeauna tot ce ne cere sau ne arată că vrea de la noi.
Căci de lărgimea inimii şi de dărnicia mâinii noas¬tre faţă de El depinde lărgimea Inimii şi a Mâinii Lui faţă de noi.
Fiindcă Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după inima aceluia faţă de El şi faţă de ai Lui, căci este scris:
„Cu cel bun, Tu eşti bun, Doamne,
cu cel neprihănit, Te arăţi neprihănit,
cu cel curat, Te arăţi curat
şi cu cel stricat Te porţi după stricăciunea lui“ (Ps 18, 24-26). | Continuare »
Apleacă-mă, Iisuse, sub sfântă Crucea Ta,
căci eu numai prin Tine iertare pot afla.
Apleacă-mă, Iisuse, eu Crucea să-Ţi sărut,
să-mi plâng cu-amare lacrimi păcatul din trecut.
Apleacă-mă, Iisuse, la Sfântă Jertfa Ta,
ca Sângele Golgotei să spele vina mea.
Apleacă-mă, Iisuse, sub pocăinţă-acum,
să merg cu biruinţă pe-al mântuirii drum.
Apleacă-mă, Iisuse, ca treaz să fiu oricând,
să birui pe satana, în Jertfa Ta crezând.
Apleacă-mă, Iisuse – iar când vei judeca,
aşază-mă, Stăpâne, cu cei de-a dreapta Ta.
Text: Traian Dorz
