Inaltarea

Pr. Iosif Trifa, «Lumina Satelor» nr. 22/24 mai 1925, p. 1

Acum joi, la Înălţarea Domului, se face iarăşi, toată ţara, praznic de amintire şi de rugăciune pentru odihna celor morţi în război. Un lucru cuminte şi creştinesc a făcut statul nostru când a pus acest praznic, pentru că scumpii noştri morţi în război sunt morţii învierii noastre naţionale. Prin suferinţele, patimile şi moartea lor, noi am înviat ca naţiune. Scumpii noştri cari dorm azi – cei mai mulţi în pământ străin – nu sunt numai morţii mamelor, taţilor, ai văduvelor şi orfanilor, ci ei sunt morţii noştri, ai tuturora, ai neamului nostru, şi trebuie în tot chipul să ne arătăm recunoştinţa faţă de ei jertfa lor. Un astfel de semn al recunoştinţei noastre este şi ziua amintirii şi prăznuirii lor. Dar cu o zi de praznic şi de rugăciune pentru ei într-un an, încă nu ne-am împlinit toată datoria faţă de jertfa lor. Să nu uităm că lângă crucile Golgotei noastre naţionale plâng Mariile şi Magdalenele, plâng văduvele şi orfanii care şi-au pierdut pe scumpii lor pentru învierea noastră naţională. faţă de aceşti vii ai morţilor noştri trebuie să ne facem toată datoria şi noi, şi statul nostru. | Continuare »

Traian DORZ

Ştim că vei veni, Iisuse,
ştim, Iubit Iisus,
căci ’nainte de ’Nălţare
Tu aşa ne-ai spus,
ştim şi credem cu tărie,
căci al Tău Cuvânt
care ne-a promis aceasta
este-un legământ!

Vino, vino, vino –
Preaiubit Iisus,
şi ne ia cu Tine,
după cum ne-ai spus!

Ştim că Tu spui adevărul,
ştim, Iubit Iisus,
că-n curând e-a Ta Venire,
căci aşa ne-ai spus;
iată-nfrăgezesc măslinii,
semnul profeţit,
Te-aşteptăm, Iisuse, vino,
vino, – Bun-Venit!
Vino Tu, Iubite Dulce,
Mire Scump Iisus,
încunună-a noastră cruce
după cum ai spus,
şterge lacrimile noastre
cu sărutu-Ţi blând.
Amin – Vino, Scump Iisuse,
cum ai spus – curând!

Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la adunarea de la Reşiţa – 1974

Citesc câteva versete din Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, începând cu versetul 22: „Au venit la Betsaida; au adus la Iisus un orb şi L-au rugat să Se atingă de El. Iisus a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?”. El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umbVindecarea-orbului-14lând, dar mi se par ca nişte copaci”. Iisus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Atunci Iisus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat”.

Fraţilor şi surorilor, pentru câteva clipe să ne găsim lângă orbul acela din Betsaida, într-o cetate în care Domnul a făcut lucruri minunate, dar despre care a trebuit să spună mai târziu: „Vai de tine, Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon lucrările care s-au făcut în tine, de mult s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă”.

Nu prea mult se vorbeşte în Biblie de Betsaida, dar Domnul a trecut prin ea şi se vede că a făcut multe minuni acolo. Dar satul acesta, cu toate minunile făcute, a rămas rece şi nepăsător, respingând Cuvântul şi pe Domnul.
În satul acesta cineva aduce un orb la Domnul Iisus şi Îl roagă să îl tămăduiască. Spune în Sfânta Scriptură că altădată nişte părinţi au adus nişte copii ca să Se roage pentru ei şi să Se atingă de ei, şi apostolii i-au certat pe oamenii aceştia care au adus copiii la El. Aici vedem iarăşi un lucru asemănător. Cineva – în tot cazul, vedem că au fost oameni care au avut totuşi un strop de credinţă în ei, că nu întâmplător au adus pe orbul acesta ca să Se atingă de el Domnul Iisus. De aici reiese că nu numai cei doisprezece ucenici, apostolii Domnului, sunt oameni care au avut credinţă. Domnul a avut şi oameni care nu erau apostoli, dar care credeau în El şi în minunile Lui. Când au adus pe orbul acesta, nu ştim dacă Domnul S-a rugat pentru el sau S-a atins de el, dar citim în versetul 23 că Domnul „a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat.” | Continuare »

de Traian Dorz, din vol. Cântări de Sus

Când mi-ai descoperit lumina
şi Te-a văzut privirea mea,
nici gura mea nu poate spune,
nici gândul, ce frumos era.

Te-ador, Lumină neprivită,
Te-ador, Cuvântul nemaispus,
Te-ador, Iubire negrăită,
Te-ador, Iisus, Te-ador, Iisus…

De-atunci, de dăţi nenumărate
mi-mprospătezi acelaşi har,
dar graiu-i mai fără putere
şi gându-i mai fără hotar.

Când mă ridic, îmi pare totul
aşa uşor de strâns la sân,
dar aripile ostenite
curând mă lasă – şi rămân…

Privesc, – şi ochii-ncep să doară,
ascult, – şi auzul nu mai vrea,
gândesc, – şi gândul oboseşte,
rog inima, – dar zace grea…

Şi când din nou revin la toate,
îmi pare tot ce-a fost un vis
ascuns pe după Frumuseţe
cu un zăvor de soare-nchis…

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI, Meditații la Apostolul din Duminica a VI-a după Paşti

TDorz1Cele mai primejdioase ispite sunt ispitele cele duhovniceşti.
Şi cel mai ticălos demon este acela care se preface înger, pentru a-i înşela, dacă este cu putinţă, chiar pe cei aleşi (Matei 24, 24).

Într-adevăr, ce greu este să deosebeşti duhurile lui Satan, când ele vin lăudând pe Dumnezeu şi se ţin după cei credincioşi.

Ce greu este să nu-l crezi un înger pe cel care cântă aşa de lăudăros despre Dumnezeu, care predică aşa de mult şi care strigă aşa de tare. Care este peste tot, care umblă pe oriunde şi care este ca toţi, numai ca să primească câte ceva de la fiecare.

E greu, într-adevăr, să deosebeşti că acela nu este un înger de lumină, ci este un demon ascuns. Că nu umblă pentru slujba lui Dumnezeu, ci pentru scopurile lui Satan. Că nu are în el Duhul lui Hristos, ci duhul lui Antihrist.

E greu să-l deosebească cine nu are în sine însuşi lumina Duhului Sfânt. Dar aceluia care are această lumină nu-i este greu să-l vadă după roadele lui pe fiecare şi ce urmăreşte acel „trimis“ sau cel care îl trimite. | Continuare »

Despre închinare

Predică la Duminica Samarinencii

Fraţilor, pe timpul când Mântuitorul răspândea sfintele Sale învăţături pe pământ, erau două popoare care nu se înţelegeau unde este mai bine să se închine lui Dumnezeu. Acestea erau Evreii şi Samarinenii. Sfânta Evanghelie de azi v-a spus că, fiind Mântuitorul Hristos pe marginea unui puţ, a venit o femeie samarineancă să scoată apă şi l-a întrebat: „Doamne unde trebuie să ne închinăm?“ Ea ştia că evreii ziceau într-un fel, iar samarinenii în altul. Evreii ziceau că numai în biserica din Ierusalim se cuvine a se închina lui Dumnezeu. Samarinenii aveau un munte pe care-l socoteau sfânt şi ziceau că numai acolo se dă închinarea cuvenită lui Dumnezeu. Vedeţi că nici unii, nici alţii, nu se gândeau la ceea ce face adevărata putere a închinăciunii. La dânşii, dacă te-ai fi închinat în locul ştiut, dacă gura tot spunea la vorbe, iar inima rămânea ca piatra, închinăciunea era bună. A trebuit să vină Domnul Nostru Iisus Hristos care să lumineze lumea.
În închinăciune, ca lucrul cel mai de preţ, a pus mişcarea inimii, cugetul curat. Asta înseamnă cuvintele să ne închinăm în duh şi în adevăr. Toate celelalte vin mai pe urmă. Şi tocmai asta n-o înţelegeau evreii. Ei puneau în frunte ceia ce era de mai puţin preţ, iar ce era mai însemnat nu băgau în seamă. În legea lor totdeauna s-au ţinut numai în lucrurile de deasupra. Inima nu era amestecată, chiar când era plină de toate fărădelegile. Pentru aceasta Mântuitorul i-a mustrat de nenumărate ori, numindu-i morminte văruite, care numai pe din afară sunt curate, iar pe dinăuntru pline de toată necurăţia. Când mustră pe Iudei, Domnul Hristos nu mustră supunerea lor la poruncile legii, ci fapta că nu pun buna pornire a sufletului ca temelie la ascultarea legii.
Să pătrundem şi noi mai adânc în această învăţătură ca să vedem ce înseamnă adevărata închinare de Dumnezeu.
Fraţilor, nu sunt oare şi azi creştini care ar trebui mustraţi tot aşa cum mustra Mântuitorul pe evrei? Nu sunt şi azi mulţi care cred că au făcut totul când au îndeplinit datoriile de din afară ale legii? | Continuare »

Să ard de sete, tot n-aş bea din apele stricate
ce le-ntâlnesc în calea mea prin lumea de păcate.
Să mor de foame, tot n-ating mâncările-otrăvite
spre care ne-ncetat mă-mping păcate şi ispite. (bis)

Să crap de frig, nu mă-ncălzesc la focuri vinovate
pe unde slugile pândesc iubiri îndurerate.
Să pier în drumuri, n-aş intra în casa blestemată,
care-ar zdrobi şi-ar întrista iubirea mea curată. (bis)

Să umblu gol, tot n-am să-mbrac ce diavolul mi-ntinde,
să zac în şanţ, să mor sărac, pe Domnul nu-L voi vinde.
Mai bine plâng acum un ceas cu Domnu-n părtăşie
decât, fără Hristos rămas, să plâng o veşnicie. (bis)

Iisuse, Apa vie
ce orice-sete-alini,
ce inima ne-o-nvie
şi ochii ni-nsenini;
Tu sufletul ni-l saturi,
Tu duhul ne-ai-nnoit,
pe-a lumii mii de laturi,
– Iisuse, fii slăvit!

Slăvit să fii Tu, Care
ne faci să nu-nsetăm
de tot ce lumea are,
ci-n veci să Te căutăm;
nesăturaţi de Tine,
nălţându-Ţi nesfârşit
cântări tot mai divine,
– Iisuse, fii slăvit!

Slăvit să fii Tu, Plata
vieţii de apoi,
mai mult decât visat-a
oricare dintre noi;
Cerească Apă Vie,
în cor desăvârşit
Îţi cântă totul Ţie,
– Iisuse, fii slăvit!  (Traian DORZ)

„…Cine va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va înseta în veac”

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

… Noi ne rugăm Domnului ca, din toate cuvintele care s-au spus şi se spun în Evanghelia de astăzi şi în toate aceste Evanghelii, să înţelegem dorinţa mântuirii. Dorinţa mântuirii şi calea mântuirii pentru fiecare este naşterea din nou.
Prin naşterea din nou are loc o moarte şi o înviere. Moare omul cel vechi şi învie omul cel nou. Căci, după cum ne-am născut trupeşte pentru lumea aceasta, tot aşa trebuie să ne naştem şi duhovniceşte pentru lumea viitoare, pentru viaţa veşnică.
Nu poţi niciodată să faci un pom să aducă roade bune, decât altoit. În zadar îţi spui cele mai frumoase predici şi sfaturi la un pom sălbatic şi-i arăţi ce frumos ar fi dacă el ar face roade bune; până când nu se taie firea cea sălbatică şi nu se altoieşte firea cea nouă, el nu poate să aducă rod nou.
Asta este ceea ce trebuie să fie şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Putem să ne spunem frumoase cuvinte. Dar ce frumos ar fi dacă noi am face fapte bune, dacă am lăsa păcatul, dacă am păcătui mai puţin, dacă am face rău mai puţin şi dacă ne-am strădui să facem bine mai mult! Degeaba sunt toate acestea până când în viaţa noastră nu vine naşterea din nou.
E rău că oamenii sunt beţivi, că sunt suduitori, că sunt bătăuşi, că sunt răi – dar răul cel mai mare este că nu se nasc din nou. Că, dacă s-ar naşte din nou n ar mai fi aşa…
E rău că în mijlocul adunărilor noastre sunt tulburări şi dezbinări, şi oameni fireşti, şi lumeşti, dar răul cel mai mare nu este acesta, ci este că nu s-au născut din nou. Că, dacă se nasc din nou, atunci nu mai sunt aşa. De aceea, oricine vrea să-şi mântuiască sufletul şi să aibă viaţa veşnică, trebuie să se nască din nou.
La Ioan capitolul 3 se vorbeşte despre această naştere din nou. Cei mai mulţi cred că e Botezul. Nu-i Botezul, pentru că Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: trebuie să te naşti din apă şi din duh… | Continuare »