Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători
Pavel, ca model al adevăratei iubiri către aproapele
Sfântul Pavel, care, – deşi om, – s-a răpit pana la al treilea cer şi a întrecut pe îngeri şi pe Arhangheli, ne îndeamnă întru-un loc, ca să urmăm lui şi cu dânsul lui Hristos, zicând: „Următori fiţi mie, precum şi eu lui Hristos (I Cor. 11, 1). În alt loc dimpotrivă el tace despre persoana sa şi deodată ne duce la Dumnezeu, când zice: „fiţi următori lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi” (Efes. 5, 1).
Iar prin acesta el arată, că noi cu nimic nu putem mai mult să fim următori lui Dumnezeu, decât atunci când întru toate ne sârguim a ajuta la binele aproapelui, şi de aceea adaugă: „umblaţi întru dragoste” (Efes. 5, 2)
Îndată ce a zis: „fiţi următori lui Dumnezeu”, a adăugat: „umblaţi întru dragoste”, ca să ne dea a înţelege, că această faptă bună, mai mult decât toate ne face asemenea lui Dumnezeu.
Alte fapte bune mai mici se văd numai la oameni, de pildă lupta cu poftele, războiul împotriva îmbuibării, împotriva lăcomiei de avere şi împotriva mâniei; dragostea însă o avem noi de comun cu Dumnezeu. De aceea a zis Hristos: „rugati-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, care este în cer” (Mat. 5. 44-45).
Fiind deci că Pavel ştia, că dragostea este cea mai mare dintre faptele cele bune, de aceea el se sârguia cu toată râvna pentru dobândirea ei.
Nimeni n-a iubit pe vrăjmaşii săi ca dânsul, nimeni n-a arătat atâtea binefaceri prigonitorilor săi, nimeni n-a suferit atât de mult pentru atacatorii săi. Adică el privea nu la ceea ce suferea, ci la comunitatea firii între el şi aceia, şi cu cât ei mai mult se înfuriau, cu atâta el mai mult compătimea nebunia lor, şi purtarea lui semăna cu a unui părinte iubitor către fiul său, care se afla în tulburarea frigurilor.
Cu cât mai mult bolnavul face zgomot şi ocărăşte şi loveşte, cu atâta Tatăl îl jeleşte şi tânguieşste. Deci cu cât mai mult îl necăjeau cei cuprinşi de duhurile cele rele, cu atâta el mai mult cunoştea, că ei sunt bolnavi, şi se îngrijea de ei cu atâta mai duios.
Ascultă numai, cu câtă blândeţe şi compătimire vorbeşte el despre dânşii, care de cinci ori l-au biciut, care l-au împroşcat cu pietre şi încătuşat, care însetau de sângele lui şi în toate zilele doreau sa-l sfâşie. El zicea aşa: „mărturisesc, că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Rom. 10, 2). Şi în alt loc i-a smerit pe acei ce voiau a se ridica peste dânsul zicând: „nu te înălţa cu mintea, ci te teme; că de n-a părtinit Dumnezeu ramurilor celor fireşti, nu cumva şi ţie să nu-ţi părtinească” (Rom. 11, 20-21).
El ştia bine, că Dumnezeu dăduse hotărârea Sa asupra vrăjmaşilor Săi, dar totuşi voia să facă pentru dânşii ceea ce sta în puterea sa. De aceea el pururea plângea pentru dânşii, avea compătimire pentru ei, nu suferea, ca cineva să se înalţe peste dânşii, când era cu putinţă, căuta să descopere măcar o umbră de desvinovăţire pentru dânşii. Şi fiindcă pentru îndărătnicirea şi împietrirea inimii lor, el nu putea să-i câştige pentru credinţă, pururea se ruga pentru ei şi zicea: „Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele, şi rugăciunea către Dumnezeu, pentru Israil este spre mântuire” (Rom. 10, 1). Aşa, el se sileşte a le face încă nădejde bună, când zice: „Darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11, 29). El zice aceasta pentru ca ei să nu se desnădăjduiască cu totul şi să piară.
| Continuare »
Doamne, fă să-mi strălucească
