Lidia Hamza

intampinarea DomnuluiAcum mă slobozeşte, Stăpânul meu ceresc,
De toată tina lumii şi-a firii pătimire
Căci, în întâmpinare, ca să mă-mpărtăşesc,
Îţi ies acum nainte, cu-ntreaga mea iubire.

Şi Te întâmpin, iată, cu sufletul desprins
De neputinţi, de temeri, de-nfrângeri, de-amorţire…
Şi-a aripei bătaie se-avântă-n necuprins
Să guste-mbrăţişarea din dulcea-mpărtăşire.

C-am vrut cu-ai mei alături pe culmi de biruinţi?
Sau singur cărăruia să-mi urc spre-a slavei zare?
S-au stins în voia-Ţi sfântă şi-n lacrime fierbinţi
Aceste doruri duse… Acum e sărbătoare!

În Sfânta Fărmitură cu Tine mă-ntregesc
Şi tot ce-a fost ori vifor, ori dor de fraţi dispare
Şi-ntru întâmpinare, o, Mire drag, sosesc,
Cu candela mea plină de-a dragostei cântare.

Şi-atât de larg mi-e zborul spre-al zărilor zenit,
Şi-atât de liber dorul s-a rupt de tot ce-l ţine,
c-aştept cu-nfrigurare în ceasul cel sortit
să fiu în prag de ceruri întâmpinat de Tine…

LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 5 / 11 febr. 1923, p. 4

Acum joi avem Praznicul Întâmpinării Domnului. Evanghelia acestui praznic ne spune că, la patruzeci de zile după Naşterea din Vifleem, Maria cu Iosif au luat pe Iisus, Copilul Sfânt, şi L-au dus la biserică, cu jertfă de curăţire, „ca să facă după obiceiul Legii pentru El”. În biserică aştepta bătrânul Simeon, „om drept şi temător de Dumnezeu, căruia îi era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia”. Şi, văzând Simeon pe Iisus cel făgăduit, „L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu, zicând: «Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta»” (Lc 2, 22-31).
Evanghelia Praznicului de joi este cu multă învăţătură pentru noi. Bătrânul Simeon a trăit o viaţă întreagă frământat de un singur dor şi o singură dorinţă: să-L poată vedea şi afla pe Iisus Hristos. Şi rostul vieţii noastre trebuie să fie tot acesta: să-L aflăm pe Mântuitorul Hristos. Două însuşiri bune l-au ajutat şi l-au învrednicit pe Simeon să vadă pe Mântuitorul. Întâia dată, dorul, dorinţa lui cea caldă şi fierbinte; şi a doua oară, purtările lui cele bune. Acestea ne trebuie şi nouă ca să L putem afla pe Mântuitorul.
Ca bătrânul Simeon, şi tu trebuie să-L chemi şi să L aştepţi cu dor pe Mântuitorul Hristos să se apropie de tine, să intre în viaţa ta, în casa ta, în frământările tale, în lipsurile sufletului tău şi vieţii tale. | Continuare »

Traian DORZ, din CÂNTĂRI DE SUS

Intampinarea-DomnuluiNu-i bătrân nicicând acela
ce-are-un suflet credincios,
dragostea şi lupta-l face
tot mai tânăr în Hristos.

Ochii lui văd tot mai bine,
mersul lui e tot mai drept,
inima-i e tot mai tare,
graiul, tot mai înţelept.

Braţele-i mai cu iubire
poartă pe-alţii fericit,
duhu-i mai cu-nflăcărare
rugăciunii dăruit.

În Hristos crescând întruna,
mai bogat cu orice har,
viaţa lui e dăruire,
vorba lui, mărgăritar.

Slujba lui e-o tot mai sfântă
cinste Numelui Divin,
calea lui e mântuire
pentru câţi pe urme-i vin.

Printr-o dragoste fierbinte,
un duh cald şi-un mers frumos,
nu-i bătrân, ci-i veşnic tânăr
un ostaş al lui Hristos.

Fragment din “Dăruind vei dobândi” de Nicolae Steindhardt – Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992, pag 173-177

„N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai că pentru a înţelege temeinic aceste cuvinte se cade a ţine seama de cele două înţelesuri pe care le poate adopta verbul a împlini în limba română. Într-un prim înţeles înseamnă a executa, a face, a îndelini o poruncă. Mi se spune: Adu-mi o cană de apă. Aduc cana — împlinesc porunca. Sau: Adu sapa din curtea bisericii. O aduc — am împlinit porunca. Dar a împlini mai poate avea şi sensul de a desăvârşi, a perfecţiona, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior. Domnul a împlinit Legea în amândouă înţelesurile verbului. Mai întâi i-a dat ascultare, i s-a supus: Primind a fi tăiat împrejur, potrivit Legii, la opt zile după naştere. În al doilea rând fiind adus spre închinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede că orice întâi născut parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în ziua a 40-a de la naştere. (Când se face şi curăţirea mamei). Astfel s-a procedat şi cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif şi Maria la Templu în a 40-a zi de la naştere – adică în ziua de 2 februarie, adică astăzi – şi întâmpinat acolo de dreptul Simeon şi de proorocită Ana a lui Fanuel. Când ajunge la vârsta de 12 ani, Iisus, ca orice tânăr iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rătăci de părinţii Lui şi-i va uimi pe cărturari cu întrebările şi răspunsurile Sale. In sfârşit, Domnul nu începe a predica decât atunci când atinge vârsta de 30 de ani, dând şi de felul acesta ascultare Legii: Ea dispunea ca nici un bărbat să nu predice ori proorocească mai înainte de a fi împlinit 30 de ani. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Ce minunată şi plină de învăţătură este Evanghelia lui Zaheu din Ierihon! Acest Zaheu este pus înaintea noastră cu o minunată învăţătură despre cum trebuie să plece fiecare om pe calea mântuirii sufleteşti. Să cercetăm dar cu de-amănuntul, să aflăm cum s-a mântuit acest Zaheu.
Înainte de toate, să vedem ce l-a plecat de acasă pe vameşul Zaheu. Vameşii erau oameni vestit de bogaţi. Zaheu era mai-marele vameşilor, iar vameşii erau păcătoşi vestiţi care îşi făceau averi cu fel de fel de camete, nedreptăţi, înşelăciuni şi furturi din averea statului. Zaheu era, aşadar, mai-marele păcătoşilor – şi mult va fi trebuit să fi furat şi înşelat până a ajuns la acest rang. Dar ce-i păsa lui de acest lucru? El era bogat, putred de bogat, şi nu ducea lipsă de nimic. Însă totuşi lui Zaheu îi lipsea ceva. Îi lipsea ceva ce nu-i puteau da banii. Îi lipsea ceva în sufletul lui. Sufletul lui Zaheu simţea o greutate, simţea o nelinişte, o nemulţumire. Din adâncul sufletului său auzea tot mai lămurit mustrarea: Vai de tine, Zahee, şi de banii tăi făcuţi cu strâmbătate şi vicleşug! Lasă această cale! Această greutate şi tulburare, ce le simţea în sufletul său, l-au făcut într-o zi să-şi lase vama şi câştigul şi să plece ca să vadă pe Iisus, pe un Om ce predica despre cele sufleteşti. Pe Zaheu l-a dus de acasă nu numai vestea ce se dusese despre Iisus, ci l-a dus mai ales greutatea ce o simţea în sufletul său; l-au dus dorul şi dorinţa ce se treziseră în el după o înnoire a vieţii. Zaheu simţea că-i lipseşte ceva, şi acest ceva îl suia pe el – om bogat – într-un dud din marginea drumului.
Şi, iată, pe drum Se apropie Mântuitorul. Se apropie ca o lumină mare ce atrage după Sine un norod întreg. Zaheu Îl vede apropiindu-Se; şi, din ce Se apropie, Zaheu se simte acolo sus în dud tot mai mic şi tot mai neliniştit. În lumina Mântuitorului, Zaheu îşi vedea deodată tot trecutul său plin de întunericul păcatelor. În lumina Mântuitorului, Zaheu simte cum deodată piere tot preţul averii sale şi al banilor săi. În faţa Mântuitorului, Zaheu se simte atât de sărac, atât de gol, atât de negru şi de păcătos, îşi simte zădărnicia vieţii lui atât de mult, încât îi vine să strige de acolo de sus: „Vai de mine şi de viaţa mea!“ | Continuare »

zaheuCa şi Zaheu, în dudul încrederii de sine
Eu am urcat Stăpâne, crezând c-ajung la Tine.
Micimea mea pe vârfuri în grabă mi-am suit-o,
Dar Tu, îngenunchiată, iubirea mi-ai dorit-o.

Degrabă coborârea Tu mi-ai cerut, cu bine
În casa mea să intri şi să cinezi cu mine.
Că-n casa mea iertarea voiai să-mi dai, Iisuse
Acolo unde rana păcatul mi-o făcuse.

Şi-am ascultat îndată. Frumoasă găzduire
Să-Ţi fac, Stăpâne veşnic, întreaga mea iubire.
Din câte-am strâns pe lume să dărui jumătate
Şi împătrit să-ntorc spre năpăstuitul frate.

Ce bucurie sfântă, ce clipă minunată
E asta-n care, Doamne, iubirea mea uitată
Se dăruieşte Ţie slujire-n toate cele.
Căci mânuire astăzi, făcut-ai casei mele.

Vlad Gheorghiu

Împodobeşte-ți casa cu milostenii, cu rugăciuni, cu rugi și cu privegheri de noapte…

Sf. Ioan Gură de Aur, OMILII LA MATEI, pg. 944-946

O, oameni nebuni, care blestemaţi pe săraci şi spuneți că sărăcia face de ruşine şi viața oamenilor și casele lor! Din pricina aceasta amestecați totul pe lume. Spune-mi, care e ruşinea casei unui sărac? Că nu are pat de fildeş, că nu are vase de argint? Că toate lucruruile din casa lui sunt de lut şi de lemn? Dar tocmai aceasta dă unei case cea mai mare slavă şi strălucire. Când nu te ocupi de cele lumești poți să-ți întrebuințezi timpul cu grija de suflet. Când vezi că te îngrijeşti numai de cele lumești, ruşinează-te de marea ta necuviinţă. Şi mai ales casele bogaților sunt lipsite de cuviință. Poate fi, oare, o mai mare necuviință decât aceea de a îmbrăca lemnele cu covoare, de a fereca paturile cu argint ca la teatru şi ca pe scenă? Care casă seamănă mai mult cu scena şi cu cele de pe scenă? Casa bogatului sau casa săracului? Nu-i aşa că a bogatului?
Deci ea este plină de necuviință. Care casă seamănă cu casa lui Pavel, cu a lui Avraam? Nu-i aşa că a săracului? Deci ea este plină de podoabe şi de bună-cuviință. Şi ca să cunoşti că mai cu seamă aceasta este podoaba unei case, mergi în casa lui Zaheu şi află cum şi-a împodobit el casa când Hristos a vrutsă intre în ea! Zaheu n-a alergat la vecini ca să ceară scaune şi paturi de fildeş, nici n-a scos din lăzi covoare țesute în Lacedemonia, ci şi-a împodobit casa cu podoaba potrivită lui Hristos.
– Care-i podoaba aceasta?
– „Voi da, spune el, jumătate din averile mele săracilor şi celui de la care am răpit îi voi întoarce împătrit!” | Continuare »

Zaheu

dudul-zaheu-ierihon-9Când prin Ierihon trecut-ai cu mulţimea-n jur grămadă
într-un dud Zaheu urcase, pe deasupra să Te vadă.

Căci fiind mic de statură, se temea că treci, Iisuse,
şi-ar fi vrut să Te cunoască, după tot ce i se spuse.

Dar spre marea lui uimire, Te văzu oprind deodată
şi, chemându-l chiar pe nume, i-ai dat vestea neaşteptată.

– Dă-te jos acum, Zahee, că vreau azi la tine-n casă
să petrec cu bucurie şi să stăm cu toţi la masă.

Nu ştiu ce le-ai spus atuncea cât cu ei ai stat, Iisuse,
însă o lumină mare lor în suflet le pătrunse.

Că Zaheu striga-n suspine, întristat de-a lui păcate:
– Doamne, multe din ce-am astăzi eu le-am strâns cu nedreptate.

Dau azi însă, jumătate din averea adunată
şi-mpătrit întorc, Iisuse, ce-am năpăstuit vreodată

Ca Zaheu ne-ntoarcem, Doamne, şi strigăm printre suspine
– Şi noi am greşit, Iisuse, şi Te-am părăsit pe Tine.

Dar dorim şi noi asemeni să primim a Ta lumină,
pocăinţa să ne fie de-orişice păcat deplină.

Viorel Bar

AZI S-A FĂCUT MÂNTUIRE CASEI ACESTEIA

Ioan  Marini, «Viaţa Creştină» nr. 4 / 22 ian. 1939, p. 1

Duminica aceasta avem la rând Evanghelia cu Zacheu, vameşul care s-a mântuit primindu-L pe Domnul în casa sa (citiţi pe larg această Evanghelie la Luca 19, 1-10).
Este aceasta una dintre cele mai frumoase şi mai duioase pagini din Evanghelie; unul dintre cele mai minunate imnuri scrise în cartea mântuirii şi care mai răsună şi azi în cer şi pe pământ ori de câte ori un Zacheu Îl primeşte pe Domnul.
Să cercetăm puţin istoria vieţii şi a mântuirii lui Zacheu.
Cine era el? Evanghelia ne descrie istoria lui în cinci cuvinte care ne spun totul; era mai-marele vameşilor şi era bogat.
Vameşii erau păcătoşii timpului, cunoscuţi de toţi ca nişte oameni încărcaţi de avuţia nedreptăţii şi lăcomiei şi din cauza aceasta, căzuţi în dispreţul tuturor. Zacheu, fiind mai-marele vameşilor, era, desigur, şi mai-marele păcătoşilor. „Şi era bogat”; bogat în aur şi avuţii şi bogat în păcate, care erau mult mai numeroase decât banii lui.
Cine ar mai putea crede că acest om avea să fie într-o zi altul? Cine ar putea crede că într-o zi Zacheu avea să se schimbe, să urască avuţia păcatului şi să devină un om nou, un sfânt? Nimeni! Omeneşte vorbind, acest lucru nici nu se poate. Lumea zice despre viaţa ăstor fel de oameni că nu se mai poate repara. „Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr” (Ecles 1, 15). Dar ceea ce nu se poate face de oameni se poate de Dumnezeu. Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. | Continuare »

zacheu vamesulCu tot întregul meu amar,
cu munţii de suspine,
cu plânsul fără de hotar,
Iisus, eu vin la Tine!

Primeşte-mă aşa cum sânt,
cu multele-mi greşale
şi spală-mă, Iisuse Sfânt,
prin Jertfa Crucii Tale!

Sunt păcătos, sunt vinovat,
sunt plin de fapte rele,
dar vin, Iisuse-ndurerat,
sub Crucea Ta cu ele.

Şi la picioare-Ţi cad smerit,
cu lacrime amare,
şi-Ţi cer, Iisuse preaiubit,
a Sângelui iertare.

Primeşte-mi toată viaţa mea
şi-n slujba Ta o pune,
ca, la sfârşit, să poţi afla
în ea doar roade bune!

Să poţi fi mulţumit oricând
de slujba ce-Ţi aduce;
pân’ la sfârşit, mereu purtând
lumina de la Cruce!

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

TDorz1Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 29-a după Rusalii

Cuvântul este darul cel mai mare pe care îl are o făptură omenească. Darul de a putea vorbi, de a-şi putea exprima simţămintele prin cuvinte grăite şi înţelese este un bun de un preţ nespus de mare, este o binecuvântare sfântă pe care Domnul Dumnezeu n-a dat-o decât omului. Nici o altă făptură a lui Dumnezeu nu are acest dar atât de nobil şi de ales, ca omul. De aceea, în înţeles duhovnicesc, omul nu este o făptură de origine pământească, ci de origine divină. Darul cuvântului şi al înţelepciunii, din care izvorăşte cuvântul, este un dar pe care numai fiinţele divine îl au. De aceea cuvântul este sfânt, şi orice fiinţă omenească ar trebui să rostească fiecare din cuvintele sale numai în felul acesta. Fiecare cuvânt ar trebui să fie numai adevărat, şi numai sfânt, şi numai vrednic de primit.

Dar ce dureros adevăr se poate vedea azi în lume: în ce fel jalnic s-a degradat şi s-a pierdut valoarea cuvântului omenesc! În loc să fie numai adevăr, cuvântul oamenilor a devenit aproape numai minciună. În loc să fie înţelepciune, a devenit prostie. În loc să fie curăţie şi frumuseţe, a devenit murdărie şi urâciune. Aproape nici un cuvânt omenesc, de azi, nu poate fi vrednic de primit şi de crezut. Oamenii îşi spun unii altora minciuni, spune Biblia (Ier 9, 8). | Continuare »

Pe acesti trei luminători mai mari ai dumnezeirii cei întreit strălucitoare, pe cei ce luminează lumea cu razele dumnezeieştilor învăţături, pe râurile înţelepciunii cele cu miere curgătoare care adapă toată făptura cu apele cunoştinţei de Dumnezeu, pe Marele Vasile şi de Dumnezeu cuvântătorul Grigorie, împreună cu slăvitul Ioan, cel cu limba şi cu cuvintele de aur, toţi cei iubitori de cuvintele lor, adunându-ne cu cântări să-i cinstim; că aceştia Treimii pururea se roagă pentru noi. (Tropar)

Aici ACATISTUL SFINŢILOR TREI IERARHI

Text preluat din «Istoria unei jertfe» vol. II, de Traian DORZ

O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc şi se jertfesc aşa cum a trăit şi s-a jertfit el. El trăieşte şi va trăi mereu, prin lucrarea pe care a făcut-o între noi, prin duhul şi puterea lui care s-au revărsat şi au rămas peste această Lucrare cerească.

Era 2 februarie [1947] – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“.
L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacri­mi pe aceeaşi melodie:

Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Vestei Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul, Care L-ai iubit.

Pildă de lumină, ai trăit mereu
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.

Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă Calea care-ai arătat,
limpede Cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.

Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.

– Sus, în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat.

Iar pe noi, Iisuse, când ne vei chema,
lângă ei ne-aşază Sus, la dreapta Ta,
şi ne dă cununa lor de mucenici
tot aşa-mpreună, cum am fost aici.

– Martor credincios al harului Slăvit,
roagă-te la Domnul nostru Preaiubit
să ne-ajute, drumul greu şi luminos,
să-l sfârşim cu bine, martor credincios. | Continuare »

Era alt februarie… al treilea neuitat februarie al nostru.
Primul fusese al părintelui Ouatu, în 1937;
al doilea, al părintelui Iosif, în 1938,
al treilea, acesta, acum, în 1947, al fratelui Marini.

…La zece zile după mama sa, în aceeaşi zi şi în aceeaşi cameră de spital, trecură la Domnul, în cel mai liniştit fel, unul lângă altul şi unul după altul, fratele Marini şi tatăl său…
Au fost duşi şi aşezaţi amândoi în două sicrie, unul lângă celălalt, în casa familială din Săsciori.
Aici s-au petrecut seara întâi şi a doua de priveghere.
Pentru slujba înmormântării însă, sicriele au fost mutate în locul mai larg al Casei Culturale, de lângă biserică.
Ce zguduitor ne-am adus aminte că, în urmă cu exact un an, aici, în Casa asta, chiar de pe locul unde este aşezat acum sicriul său, fratele Marini le vorbise atunci sătenilor săi şi nouă tuturor, cu o înflăcărare de neuitat profet, adevărurile cutremurătoare ale lui Dumnezeu.
Acum, iată, privim cu toţii la nemişcata lui pace şi la măreţia veşnică din care ne grăieşte el mai mult şi mai puternic decât cu orice cuvânt.

Era 2 februarie – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“. | Continuare »

VOLUNTARI RĂMÂNEM!

Ioan Marini,
«Isus Biruitorul» nr. 1 / 1 ian. 1936, p. 5

Cu avânt, de bunăvoie,
Când gornistul ne-a chemat,
Noi în Oastea care luptă
Bucuroşi ne-am înrolat.

Nu aduşi cu sila suntem
Ici pe câmpul de război,
Ci de bunăvoie jugul
Luptei l-am luat şi noi…

Voluntari vrem să rămânem
Lângă crucea lui Iisus;
În Biserica Sa sfântă
Să luptăm privind în sus.

Pentru El şi-a Lui iubire
Vrem de-acum ca să trăim;
Pentru El şi-a Lui Oştire
Viaţa noastră s-o jertfim.

Voluntari vrem să rămânem
Lângă crucea lui Iisus…
În Oştirea care luptă
Pentru Patria de sus.

IOAN MARINI – Un om al rugăciunii şi al postului

Prof. Gheorghe PRECUPESCU

Un adevărat credincios întotdeauna este pe recepţie cu cerul. Orice clipă de răgaz e prilejul unei conectări cu izvorul puterii ce se află în Duhul Sfânt. Învăţătorul Ioan Marini a ajuns la treapta binecuvântată în care făcea din toate o rugăciune de cerere, de mulţumire către Dumnezeu, de preamărire a Lui. O mare parte din timpul acestui trăitor al lui Hristos era dedicat rugăciunii.
La Săsciori, în casa părintească, în „camera dinainte“, acolo era masa lui de lucru şi „altarul“ de jertfă. Seara, când era vreme bună, mergea pe malul râului Sebeş din care pornea o coastă cu brazi. Acolo, într-un loc ferit, lângă o stâncă vegheată de lumânările verzi ale brazilor, rămânea în rugăciune până în zori. Rugăciunea acestui om al lui Dumnezeu era un adevărat dialog în care sufletul se revărsa în suspine, în lacrimi şi în strigăte de durere sau de bucurie.
Mulţi dintre cei care l-au găzduit mărturisesc lucruri uimitoare. Petrecea ore întregi în genunchi, la rugăciune, deşi era atât de slăbit trupeşte iar genunchii aveau bătături uneori dureroase. Ai casei se culcau, dar el, deşi promitea să facă acelaşi lucru nu peste mult timp, rămânea până dimineaţa în rugăciune.
O surioară din Sâmbăteni, jud. Arad, relatează o astfel de întâmplare petrecută chiar în casa ei: „…După terminarea adunării de seara mama l-a invitat pe fratele Marini să se odihnească pentru noapte la noi. Ajunşi acasă, mama îl pusese la masa încărcată cu tot felul de bucate. El însă preferă puţin lapte. Apoi i-a desfăcut patul să se culce şi l-a lăsat singur.
L-am văzut cum s-a aşezat pe genunchi. Era noaptea, pe la orele 1:00. Când mama s-a trezit, dimineaţa, a văzut în camera fratelui învăţător tot lumină. Credea că a uitat s-o stingă. A deschis uşa încet, dar când a aruncat privirea el era tot pe genunchi iar cana cu lapte neatinsă. Ochii îi erau plini de lacrimi. Mama a închis uşa, ferindu-se să facă vreun zgomot. Peste puţin timp oaspetele şi-a luat geamantan şi a plecat la tramvai“. | Continuare »

– O pildă cu tâlc sufletesc –

Mph_stopPrin oraşele mari, cu circulaţie multă şi deasă, la încrucişare de străzi, sunt aşezaţi poliţişti care îndreaptă trecerea persoanelor, căruţelor şi maşinilor, prin arătarea cu braţele, cu fluierul, dar mai adesea cu o tablă ce se mişcă pe un picior şi pe care e scris cuvântul „STOP“, cuvânt înţeles în toate limbile şi care înseamnă: Oprire! Opreşte!
Când acest stop se întoarce într-o parte, toţi cei ce vin în fata lui, trebuie să se oprească în loc. Oricât de grăbit ar fi omul, alerge cât de tare o maşină, când stopul îi apare în faţă, trebuie să stea pe loc. A trece până când nu i se dă drumul, înseamnă a te vârî singur în primejdie, putând fi călcat în toată clipa de atare maşină, tramvai ori trăsură. De aceea, trecătorii trebuie să aştepte liniştiţi, până când stopul le dă drumul liber.
Aceste stopuri cuprind o adâncă învăţătură sufletească pentru noi. Sufleteşte, şi noi alergăm spre moarte. Dar moartea nu va fi decât începutul veşniciei, care este bună sau rea, fericită sau nefericită, aşa după cum a fost şi viaţa noastră din această lume. Dar până să ajungă acolo, nimeni n-are drum deschis, liber. Dumnezeu, Care ne iubeşte, nu vrea să ne lase în pierzare; de aceea, a aşezat El în diferite locuri pe „drumul“ vieţii noastre, „agenţi“ ai Săi, care opresc mersul şi alergarea noastră prin câte un „stop“, ţinându-ne pe loc şi neeliberându-ne drumul, adesea, decât după un timp destul de lung de zăbavă şi aşteptare. | Continuare »

Martorul credincios, „fratele-învăţător” Ioan Marini

Traian Dorz, din «Fericiţii noştri înaintaşi»

Fratele nostru Ioan Marini s-a născut la 1 martie 1908 în satul Săsciori de lângă Sebeş, în judeţul Alba, din părinţii Ioan şi Ana, ca al doilea dintre cei opt copii ai lor. Fiind o familie de oameni săraci dintr-un sat sărac, deşi n-au avut decât foarte slabe posibilităţi materiale, totuşi părinţii l-au dat pe el la şcoală, dorind ca măcar unul dintre copiii lor să ajungă la o situaţie mai bună în viaţă.

După ce a terminat Şcoala Normală a fost numit învăţător într-una dintre comunele apropiate de Săs­ciori, şi anume Strungari, unde numai după doi ani de profesiune s-a îmbolnăvit grav. După un an de spitalizare, nemaifiind în stare să profeseze învăţătoria, a fost pensionat definitiv din învăţământ.

În această situaţie, ducându-l în şcoala suferinţei, Domnul l-a ales pentru slujba şi slava Sa. Astfel, aflând şi el despre mişcarea duhovnicească o Oastei Domnului, la începutul anului 1928, a îmbrăţişat-o din toată inima. Şi de la vârsta de 20 de ani s-a predat şi el Domnului, scriind Părintelui Iosif următoarea scrisoare:

„Onorate Domnule Părinte. După o luptă aprigă, Oastea Domnului va învinge, intrând cu bucurie în cetatea adversarului. Luptând înainte, să sperăm că această izbândă nu va fi departe. Fiindcă vreau şi eu să iau parte la această luptă, Vă rog să mă înscrieţi şi pe mine ca ostaş în Oastea Domnului.”

Ioan Marini, învăţător, Săsciori – Alba «Lumina Satelor», nr. 4, din 22 ianuarie 1928

Continuare aici

mormant-Ioan-Marini– după Fapte 22, 20 –
Traian DORZ, la moartea lui Ioan Marini

Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Veştii Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul Care L-ai iubit.

Pildă de lumină ai trăit mereu,
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.

Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă calea care-ai arătat,
limpede cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.

Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.

– Sus în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat! | Continuare »

Cuvântul părintelui Vladimir Popovici

la înmormântarea fratelui învăţător Ioan Marini, 2 februarie 1947

„Un plânset de mare jale şi un snop de flori ale iubirii noastre pe mormântul neuitatului nostru frate Ioan Marini

O, iubitul meu!… O, dragul şi scumpul nostru, pe care inima noastră nu te va uita niciodată! (I Cor 13, 8). O, dulcele şi vechiul meu prieten de călătorie pe drumul Emausului nostru! O, neuitatul meu tovarăş de luptă sfântă în ostăşia Domnului Iisus Biruitorul, în Biserica Lui cea vie! O, nedespărţitul nostru frate în această singură frumoasă cale pe pământ spre Sionul cel ceresc!
O, iubitul nostru!… Dar acum tu te-ai despărţit de noi, iar noi am rămas singuri şi fără tine acum, în plângere şi tân¬guire mare. După atâţia scumpi şi neuitaţi ai noştri care s au despărţit de noi… tu te-ai desprins, iubite; şi ai plecat în ultima călătorie, pe dealul cimitirului din Săsciori. Şi ai poposit acolo, în trudnica şi obositoarea-ţi cale, până la sunarea trâmbiţei lui Dumnezeu (I Tes 4, 16).
O, iubitul nostru, de acum nu mai eşti cu noi în trup!… O, şi această despărţire ne doare mult de tot pe noi! Durerea ei ne copleşeşte chiar… Dar mai ales pe mine, vinovatul, pentru că n-am fost lângă tine nici când plecai, nici chiar când ai plecat la Domnul. O, vinovat sunt înaintea ta, iubitul meu, de şapte ori sunt vinovat!… Şi ce durere sfâşietoare mă chinuie şi mă străpunge pentru aceasta!… | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Iisus-Hristos-inchisoareFraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi băgând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta necaz?… Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?… Să am linişte în casă şi linişte în sat?… Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului – şi iată ce păţesc… Iată ce plată mi se alătură…
Sunt acestea clipe slabe, clipe de ispită, peste care un adevărat luptător al Domnului trece cu bine şi iese din ele mai dârz şi mai întărit. Pentru că, de la început şi până la sfârşit, Biblia ne spune că nu este biruinţă fără luptă şi suferinţă.
De la sângele lui Abel, până la moartea lui Ştefan, Biblia e stropită pe toate paginile ei de sângele, de suferinţele, de prigoanele, de batjocurile suferite de cei care s-au luptat şi s-au jertfit pentru cauza Domnului şi mântuirea sufletelor.
Toţi care stăruim în lupta mântuirii sufleteşti, toţi care stăruim pe calea trasă de Crucea Golgotei trebuie să gustăm şi noi din prigoana lui David, din fântâna lui Ieremia, din groapa lui Daniil, din lanţurile lui Pavel, din temniţa lui Ioan, din pietrele care l-au omorât pe Ştefan… din paharul cel mare pe care l-a băut Însuşi Domnul.
Fraţii mei, să nu uităm niciodată un lucru pe care Biblia ni-l arată lămurit. În mijlocul Bibliei, în mijlocul vieţii stă Dealul Golgotei, stă Crucea Golgotei. Şi, ori încotro te vei uita din acest «deal» – şi înapoi, în Vechiul Testament, şi înainte, în Noul Testament – vei vedea pe tot locul şi pretutindeni: lanţuri, temniţe, gropi, pietre, bătăi, batjocuri… cruci şi iar cruci. Fraţii mei, acestea sunt şi partea noastră. Acestea sunt şi partea ostăşiei noastre. Căci o altă cale spre cer nu este.
Fraţii mei, avem un legământ de ostăşie în Domnul. Acestui legământ îi lipsea un sigiliu, o pecete: sigiliul încercărilor. Şi, acum, iată-l că a sosit. Să-l apăsăm cu putere pe ceara legământului nostru. Şi să mergem înainte. În foc se lămureşte aurul. Acum se lămureşte aurul Oastei. | Continuare »

Ioan MARINI

Dar, va zice cineva, dacă păcătuiesc, pen­tru mine păcătuiesc. Păcatul meu numai pe mine mă priveşte! Cu neputinţă! Căci tot aşa ar putea zice şi miasma: „Sunt otrăvitoare numai pentru mine!” La fel ar zice şi holera: „Suflarea mea dătătoare de moarte e numai pentru mine!” Dar nu este aşa!
Cel ce păcătuieşte este un agent al iadului. Necurăţia ta se răspândeşte ca şi mirosul unei mlaştini; ca şi un lepros, tu laşi peste tot urmele necurăţiei ori de ce te atingi. Chiar şi aerul care te împresoară e plin de aburii otrăvitori pe care păcatul tău îi produce.

Păcatul tău îl atinge şi pe aproapele tău. El este o sămânţă a stricăciunii. Alţii învaţă de la tine ce văd că faci tu. Unii vor fi la fel cu tine, alţii te vor întrece; chiar dacă au învăţat de la tine numai alfabetul, vor învăţa să citească în cartea iadului mai bine decât tine. Pilda voastră îi va înrâuri nu numai pe copiii voştri, ci şi pe toţi cei ce vor veni în legătură cu voi. Păcatul este cea mai bună unealtă pentru împărăţia satanei… Şi oare acesta este un lucru mic înaintea lui Dumnezeu?
De aceea stai pe loc şi fă-ţi socoteala. Întreabă-te care e scopul creării tale; ce fel de viaţă ai trăit până acum; cât timp ai pierdut; câtă iubire ai călcat în picioare şi câtă mânie dumnezeiască ţi-ai adunat. | Continuare »