Sfinţii din mijlocul nostru

Sfinţii din mijlocul nostru

Într-o sală a unei facultăţi din oraşul „C“ există o placă de marmură, în amintirea unui profesor mort acum câteva zeci de ani.
Pe această placă scrie: „Aici a muncit 30 de ani profesorul R, fără să se ştie că faţa lui strălucea…“
În tot timpul celor treizeci de ani cât profesorul trăise şi umblase muncind acolo, poate nimeni nu i-a văzut strălucirea feţei sale.
Aceasta s-a văzut numai când el nu mai era.
O, ce oameni minunaţi au trăit printre noi! Dar ce târziu vedem aceasta!

Cu câte feţe nu se petrece şi astăzi mereu acelaşi lucru! Câtă vreme trăiesc şi învaţă, oamenii le văd feţele negre sau chinuite, sau îndurerate,
ori se străduiesc să le facă să fie aşa.
Numai pentru puţini oameni strălucirea lor răzbate prin vălul care le înfăşoară sufletul luminos şi aprins.
Dar ochii care văd aceasta sunt foarte puţini, iar aceştia ori sunt slabi, ori sunt muţi.

Slujitorii lui Dumnezeu care strălucesc cu adevărat în Hristos, în măsura în care îşi dau seama de acest lucru, îşi acopăr ei înşişi faţa… De teamă să nu primească pentru ei ceva din ceea ce I se cuvine numai Domnului lor (Exod 34, 35; Fapte 14, 14-15; Apoc 19, 10).
Iar ceilalţi văd strălucirea lor sfântă numai când nu le mai pot vedea faţa aceasta pământească.
Fiindcă oamenii nu învaţă nimic din istorie, nici nu caută să ia exemple din trecut.

Proorocii sunt oamenii mari ai lui Dumnezeu mai de preţ decât toată generaţia în care au trăit sau trăiesc.
Şi uneori mai de preţ poate chiar decât întreg poporul din care s-au născut şi în care sunt.
Iată că despre nenumărate generaţii de oameni – şi chiar de popoare – nu se mai pomeneşte nimic; dar de oamenii mari ai lui Dumnezeu, despre trimişii Domnului care au strălucit în întunericul vremii lor ca nişte luceferi luminoşi se va vorbi cât va fi grai omenesc pe pământ.
Dar totdeauna se va vorbi cu ruşine şi cu revoltă despre contemporanii lor, care, în loc să-i urmeze cu admiraţie, i-au prigonit şi i-au ocolit cu dispreţ. | Continuare »

ÎN TEMPLUL CREDINŢEI

Traian DORZ

În Templul Credinţei străbune
Hristos ne-a dorit luminoşi,
Cuvântul curat să-I răsune
spre fii şi mai buni credincioşi.

În Templul Credinţei primite
e jertfa şi-avutul lăsat,
viaţa şi pilda sfinţite
spre noi de la cei ce-au plecat.

În Templul Credinţei curate
frumos şi cinstit să trăim,
cât inima simte şi bate
mai cald şi mai nalt să iubim.

În Templul Credinţei divine
mereu Adevărul trăind,
în căi şi-n credinţe străine
nicicând nu cădem, priveghind.

În Templul Credinţei păstrate
din moşi şi strămoşi luminos,
Stăpân ascultat întru toate
luptăm să rămână Hristos!

PENTRU CLIPA ACEEA…

1. Preaiubitul tainelor mele, Tu m-ai învăţat să ascult graiul lucrurilor şi să înţeleg adâncul tăcerilor înţelepte.
2. Cu Tine am deprins plăcerea cea mare a singurătăţii pustiului şi dorul după rugăciunile pe munţi, noaptea.
3. De la Tine ştiu ce minunaţi mi-au fost înaintaşii necunoscuţi şi ce mişcătoare pot fi semnificaţiile uitate ale locurilor prin care umblu ca un străin.
4. De la Tine am învăţat să preţuiesc nu numai oamenii sfinţi care lucrează pentru Tine, ci şi lucrurile sfinte cu care ei fac slujba Ta.
5. Să iubesc şi să privesc aceste lucruri întocmai ca pe nişte făpturi cu simţire şi cu viaţă, cu durere sau cu bucurie, pentru lucrarea pe care o fac şi ele, ca şi noi, pentru Tine.
6. Înaintaşii mei necunoscuţi s-au dus de mult.
7. În nici o carte şi în nici o gură nu mi-au mai rămas povestirile marilor lor înfăptuiri.
8. Nu mai ştiu despre unii decât abia numele lor. Dar despre marea lor mulţime, nici măcar atât.
9. Dar şi numele acelora pe care li-l mai ştiu, abia răzbate până la mine prin lumina trecutului acoperit de măreţie.
10. Numele acestea au acoperit vieţi atât de mari, pline de o credinţă care a luptat în chip atât de viteaz pentru slava Ta şi viitorul meu!
11. Pline de o nădejde atât de tare, care a muncit şi a înfăptuit atât de mult!
12. Pline de o dragoste atât de înaltă, care s-a dăruit atât de frumos, până la sublima jertfă, spre a pregăti venirea Ta până la mine.
13. Şirul marilor mei înaintaşi necunoscuţi este scara de aur cu un capăt nevăzut sus, în lumina trecutului, şi cu altul adânc, în lumina viitorului de har. | Continuare »

O, Duhule Preasfinte

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

O, Duhule Preasfinte, Ceresc Mângâietor,
revarsă vieţii noastre Tu harul sfinţitor.

Preschimbă viaţa noastră în Chipul lui Iisus
şi fă-ne să ne-ncredem în tot ce El a spus.

Sfinţeşte râvna noastră pe drumul Tău cel sfânt
să creştem în iubirea curatului Cuvânt.

Sfinţeşte simţământul ce-n inimă-l purtăm,
să poţi din partea noastră primi oricând ce-Ţi dăm.

Sfinţeşte rugăciunea şi jertfa de cântări,
dă roade înmiite iubitei adunări.

RESPECTUL ŞI DRAGOSTEA PE CARE LE DATORĂM SFINŢILOR LUI DUMNEZEU care prin viaţa lor ne–au fost o pildă vrednică de urmat

RESPECTUL ŞI DRAGOSTEA PE CARE LE DATORĂM SFINŢILOR LUI DUMNEZEU care prin viaţa lor ne–au fost o pildă vrednică de urmat

Ioan CAPĂTĂ, Biserica – Trupul lui Hristos

Pe lângă „privirea la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre adică la Iisus“ (Evrei 12, 2), suntem îndemnaţi prin cuvântul lui Dumnezeu să ne „aducem aminte de mai marii noştri care ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; să ne uităm cu băgare de seama la sfârşitul felului lor de vieţuire şi să le urmăm credinţa“ (Evrei 13, 7).
Sfinţilor lui Dumnezeu ca unii care sânt fraţii noştri mai mari în Domnul şi care ne-au fost o pildă prin viaţa şi moartea lor, le datorăm dragoste şi respect datori fiind să călcăm pe urmele lor, întrucât şi ei au călcat pe urmele lui Hristos (I Cor. 11, 1).

„Ce-aţi învăţat, ce-aţi primit şi auzit de-la mine şi ce-aţi văzut în mine faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi“ – spune Sf. Apostol Pavel în Filipeni 4, 9.
„Urmaţi-mă pe mine fraţilor – şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pildă pe care o aveţi în noi“.

Tocmai în vederea aceasta, spre a ne opri din când în când şi a privi în chip mai deosebit şi stăruitor, cu adâncă înviorare la pilda cutremurătoare a vieţii lor, Biserica o rânduit zilele de amintire, sărbătorile diferiţilor sfinţi , sărbători care, din nefericire, nu mai sunt înţelese potrivit cu sfântul lor rost de către cei mai mulţi din creştinii noştri, cari tocmai în aceste zile sub pretextul sărbătoririi zilei lor onomastice se dedau la tot felul de lucruri neîngăduite, ca: chefuri, jocuri, beţii, prin care necinstesc în felul cel mai necreşţinesc aceste zile.
Sufletelor cu adevărat evlavioase din Biserica noastră le revine datoria frăţească de dragoste de a fi pentru cei nepăsători în privinţa aceasta, o pildă care să mustre făţărnicia şi nepăsarea lor. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica I după Rusalii

TDorz1

CÂND OCHII STORŞI DE LACRIMI

Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol, departe,
şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă?

Credinţa, doar credinţa,
ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa,
prin cruce, spre-nviere.

Când frânt ţi-aduni tristeţea ca cioburile sparte
din viaţa răvăşită de-a urii vijelie,
o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte
şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie?

Când lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte,
iar gheara disperării viaţa ţi-o zugrumă,
o, cine-ţi mai aduce o mântuire-n moarte
şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă?

Credinţa, doar Credinţa… ea singură împarte
viaţa, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, nălţând-o peste moarte,
iar pe cealaltă dând-o iubirii pe vecie.

Traian Dorz, Cântări de sus

Alte materiale la duminica I după Rusalii – a tuturor sfinţilor

PENTRU CLIPA ACEEA -Traian Dorz, din Prietenul tinereţii mele

Acatistul Tuturor Sfinţilor

DINCOACE ŞI DINCOLO – Traian Dorz

HRISTOS VREA SUFLETE – Traian DORZ

Lauda la toti sfintii din toata lumea care au suferit mucenicia – Sfântul Ioan Gură de Aur, din Cuvântări la Praznice Împărăteşti

Evanghelia urmării lui Hristos – Sfântul Nicolae Velimirovici – Predici

Să vă răsplătească Domnul – Traian DORZ

O înviere mai bună – Meditații la Apostolul din duminica întâi după Rusalii

Despre cinstirea sfinţilor şi a moaştelor lor – Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

La cuvintele Apostolului: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm, şi în suferinţe” – Sfântul Ioan Gură de Aur

Poezii: Doresc deplina biruinţă; În Templul credinţei străbune; Omul cel născut de sus; Până n-ai ajuns…; STEAGUL BIRUINŢEI TALE…; Păziţi credinţa;

PILDA SFINŢILOR APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL

PILDA SFINŢILOR APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL

Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – sâmbătă, 29 iunie 1974

„Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit. Eu însumi când am venit în mijlocul vostru am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (I Cor 2, 1-5).

Fraţilor şi surorilor, astăzi ne găsim într-o sfântă sărbătoare, în care sărbătorim moartea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Îngăduiţi-mi câteva cuvinte să amintesc din viaţa acestor doi luceferi care pe cerul lui Dumnezeu au strălucit cu atâta putere, pentru că Duhul lui Dumnezeu i-a alimentat pe ei în tot ceea ce au vorbit şi în tot ceea ce au făcut. Am citit textul acesta din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, pentru ca să ne dăm seama de la început, de la capătul locului, de felul cum s-a prezentat Sfântul Apostol Pavel, mare cărturar şi cu multă înţelepciune, un om care avea, în ce priveşte Legea Vechiului Testament, o cunoştinţă bogată. Şi aminteşte el în cuvântul său: „Eram plin de râvnă pentru datinile strămoşeşti, mai înaintat decât mulţi de-o vârstă cu mine din neamul meu. Dar Dumnezeu, Care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele…”.
Dumnezeu a găsit de cuviinţă să schimbe felul de vieţuire al Sfântul Pavel de pe drumul deşert şi să întoarcă inima lui spre Mântuitorul nostru, Care I S-a arătat pe drumul Damascului mustrându-l: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”.
Amintiţi-vă, fraţilor, cum şi-a amintit Sfântul Pavel în atâtea rânduri: „Eu nu sunt vrednic să port numele de apostol, căci am prigonit prea mult Biserica lui Dumnezeu”. Iar când Sfântul Ştefan a fost ucis cu pietre pentru cauza lui Dumnezeu, Saul era şi el printre aceia care s-au învoit la moartea lui Ştefan şi a păzit hainele celor care aruncau cu pietre în alesul lui Dumnezeu, Ştefan. | Continuare »

O ANIVERSARE: 19 VEACURI DE LA CONVERTIREA AP. PAVEL

O ANIVERSARE: 19 VEACURI DE LA CONVERTIREA AP. PAVEL

«Isus Biruitorul 27 / 28 iunie 1936, p. 1
Prin toate adunările Oastei să prăznuim şi noi această aniversare

Anul acesta se împlinesc 19 veacuri de la convertirea marelui Apostol Pavel. Această aniversare a fost prăznuită cu mari serbări prin Apusul Europei. În Italia, la Milano, s-a rânduit şi o „săptămână paulină”, în care s-a scris şi s-a vorbit despre viaţa şi lupta marelui apostol.
Se împlinesc 19 veacuri de când Saul s-a întâlnit cu Domnul Iisus pe drumul Damascului – şi din această întâlnire a ieşit Pavel, marele vestitor şi apărător al lui Iisus cel Răstignit.
Nimeni dintre muritorii pământului nu L-a înţeles atât de adânc pe Iisus cel Răstignit şi nimeni nu L-a predicat cu atâta putere ca Ap. Pavel. Şi nimeni nu L-a apărat cu atâta îndârjire ca el.
Până la sfârşitul veacurilor, Ap. Pavel va sta de strajă pentru Iisus cel Răstignit. Până la sfârşitul veacurilor va striga [la] „fraţii” şi „surorile” lui să nu se mai întoarcă la acele „începuturi sărăcăcioase”, după ce L-au aflat pe Iisus cel Răstignit… să nu se mai întoarcă la „literă”, după ce au aflat „duhul”. Până la sfârşit va striga Ap. Pavel după „litera legii”, arătându-L mereu pe Iisus cel Răstignit tuturor neamurilor şi tuturor sufletelor pierdute.
Să prăznuim şi noi, ostaşii Domnului, această aniversare. Căci, cum spuneam şi anul trecut – şi cum scriem şi la pag. 7 – de la Apostolul Pavel avem duhul în care s-a făcut Oastea: dragostea, nebunia, lupta şi jertfa pentru cauza lui Iisus cel Răstignit. El ne-a pornit prin sate şi oraşe să-L vestim pe Domnul. El este sfântul şi apostolul Oastei şi al ostaşilor care cutreieră azi satele şi oraşele cu vestirea lui Iisus cel Răstignit. Oastea Domnului nu este altceva, decât întoarcerea noastră la traiul simplu şi plin de dragoste al „fraţilor” şi „surorilor” din Epistolele Ap. Pavel. Fiecare ostaş trebuie să fie unul din fraţii şi surorile Ap. Pavel. Şi fiecare adunare a Oastei să fie câte un mic „Efes”, „Corint”, „Roma” etc. | Continuare »

SFÂNTUL OASTEI: APOSTOLUL PAVEL

SFÂNTUL OASTEI: APOSTOLUL PAVEL

Un vechi obicei este că aproape toate breslele de oameni îşi au câte un sfânt păzitor. Un sfânt patron şi protector. Spre pildă, corăbierii, încă din vechime, îl au pe Sf. Cristofor etc.
Noi, la Oastea Domnului, Îl avem pe Iisus Biruitorul. El este Păzitorul, Patronul şi Conducătorul nostru. Iar dacă totuşi, pe lângă Domnul şi Mântuitorul nostru, e vorba să avem şi noi un sfânt al Oastei, apoi acela, eu zic să fie Sfântul şi marele Apostol Pavel.
Acum patru ani, în primul congres al Oastei, eu am făcut o rânduială la Oaste: praznicul Duhului Sfânt să fie praznicul cel mare al Oastei. Şi iată, acum mai fac o rânduială: Sfântul Apostol Pavel să fie sfântul Oastei, apostolul Oastei. Sfântul şi apostolul Oastei este Apostolul Pavel, pentru că în şcoala lui am învăţat noi, ostaşii Domnului, ostăşia şi nebunia pentru Hristos.
În şcoala Apostolului Pavel am învăţat şi eu ceea ce i-am învăţat pe ostaşii Domnului. El mi L-a arătat ca nimeni altul pe Iisus cel Răstignit. Şi m-a trimis şi pe mine pe la „romanii”, „corintenii”, „filipenii”, „tesalonicenii” din ţara aceasta, să le vestesc cu tărie pe Iisus cel Răstignit. De la el am învăţat „să mă cheltuiesc şi pe mine însumi” pentru vestirea Evangheliei şi mântuirea altora (II Cor 12, 15).
De la Apostolul Pavel avem duhul Oastei, duhul în care s-a făcut Oastea: dragostea, nebunia, jertfa pentru cauza lui Iisus cel Răstignit. El ne-a strigat mereu că nu vrea să ştie nimic altceva între noi, decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor 2, 2). | Continuare »

LA PRAZNICUL SF. APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL

LA PRAZNICUL SF. APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL

Ap. Pavel a profeţit vremile şi oamenii de azi

Acum duminică avem praznicul Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Cu acest prilej, repet ceea ce am spus de atâtea ori.
Citiţi pe Apostolul Pavel, căci nimeni dintre muritorii pământului n-a înţeles atât de adânc pe Mântuitorul şi n-a predicat cu atâta putere pe „Hristos cel Răstignit” ca el şi nici o carte din lume nu atrage pe om cu atâta putere la picioarele Crucii ca Epistolele lui.
Dar Ap. Pavel a fost nu numai un mare vestitor al Evangheliei, ci şi un profet. A profeţit din cuvânt în cuvânt vremile şi oamenii de azi.
În A Doua Epistolă către Timotei, Apostolul Pavel scrie următoarele: „Şi aceasta să ştii, că în zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, măreţi, trufaşi, hulitori, de părinţi neascultători, nemulţumitori, necuraţi, fără de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neînfrânaţi, nedumesnici, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind; şi de aceştia te fereşte”… (II Tim 3, 1-5).
„Oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi” (II Tim 3, 13). | Continuare »

Bucură-te, sfinte apostole al neamurilor

Minune mare s-a văzut la sfârşitul vieţii tale celei dumnezeieşti, o, fericite Pavele: căci, tăiat fiind capul tău, de trei ori la înălţime de la pământ a săltat, cu săltările ca şi cu nişte cântări lăudând Treimea aşa: Aliluia!


Reprezentare a tăierii capului Sfântului Apostol Pavel din biserica ridicată pe locul martiriului său din Roma.

Petru s-a întristat

Traian Dorz, din «Hristos – slava noastră»

„A treia oară, i-a zis Iisus: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?» Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: «Mă iubeşti?» Şi I-a răspuns: «Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc». Iisus i-a zis: «Paşte oile Mele!».“ (Ioan 21, 17)

S-a mai spus că, în lucrarea Domnului, sufletele sunt mereu în cele trei stări: începători, crescuţi şi înaintaţi. Ucenici, lucrători şi meşteri. Copii, maturi şi bătrâni.
Un adevărat îndrumător duhovnicesc trebuie să fi trecut prin fiecare din aceste trei stări, să le cunoască şi să le înţeleagă aşa cum un păstor adevărat îşi cunoaşte turma sa, cu vârsta şi puterea fiecărei oi în parte. El cunoaşte nu numai folosul pe care îl capătă de la fiecare miel sau oaie, ci mai ales datoria pe care o are el faţă de fiecare, după trebuinţele sale. De aceea lucrarea de păstorire va trebui neapărat să cuprindă preocupări deosebite pentru fiecare categorie de suflete.
Dând hrană pentru oi, nu trebuie uitate niciodată oiţele ori mieluşeii. Lucrând pentru fraţi, nu trebuie să uităm surorile ori copiii. Ocupându-ne de cei înaintaţi, nu trebuie să-i uităm pe cei mijlocii ori pe cei începători. Vorbind pentru ascultătorii cunoscători, să nu-i uităm niciodată pe ascultătorii cei mai puţin pregătiţi sau, mai ales, pe cei neştiutori.

| Continuare »

Rugăciunea Sfinţilor Apostoli

06-30-soborul_sf_apostoliStăpâne, Doamne-Atotputernic,
Tu, Ce-ai făcut cu-al Tău Cuvânt
şi ceruri, şi pământ, şi mare,
şi toate câte-n ele sînt,
Tu-ai spus prin Duhul Sfânt, prin gura
lui David, robul Tău iubit:
– De ce se-agită-a’ lumii neamuri
şi cugetă nelegiuit?

S-au răsculat stăpânitorii,
uniţi sunt cei mari pe pământ
în contra Domnului Cel veşnic
şi-n contra Unsului Său Sfânt…
O, iată-n adevăr, că-n contra
Preasfântului Tău Rob Iisus,
pe Care Tu L-ai uns, o Doamne,
şi Tu ni L-ai trimis de Sus

s-au însoţit iudei şi neamuri,
Pilat şi cu Irod cel rău,
să facă tot ce hotărâse
mai dinainte Sfatul Tău…
Şi-acuma Tu priveşte, Doamne,
la toată-ameninţarea lor
şi dă la robii Tăi putere
şi dă-le, Doamne, ajutor…
Ca să vestească pretutindeni,
la toţi Cuvântul Tău Slăvit
şi să vorbească cu-ndrăzneală,
aşa precum le-ai poruncit.
Întinde-Ţi Mâna Ta, fă semne,
minuni şi vindecări de Sus
prin Robul Tău Cel Sfânt, o Doamne,
prin Sfântul Nume-al lui Iisus.

Traian Dorz, Cântările Bibliei

Vorbirea Apostolului Pavel în areopagul Atenei

Mozaic-sf-Pavel-predicand

Pe vremea când apostolii predicau Evanghelia Mântuitorului, Grecia, cu capitala ei Atena, era capitala culturală a lumii întregi. Cultura vremilor de atunci era aşa de înaintată, încât ea a rămas până în ziua de azi temelia ştiinţei şi filosofiei. Dar era aceasta o cultură fără Dumnezeu, o cultură ce nu ţinea seamă de dorinţele şi lipsurile sufletului şi de aceea oamenii de pe atunci, cu toată cultura, nu erau fericiţi. Lumea era plină de frământări sufleteşti şi filozofii căutau un reazem sufletesc. Prin ajutorul minţii lor, filozofii ajunseseră a înţelege că este şi trebuie să fie un altfel de Dumnezeu de cum erau idolii lor ciopliţi din piatră şi metal. În căutarea acestui Dumnezeu şi în cinstea lui, atenienii ridicaseră şi o biserică pe care scria „Necunoscutului Dumnezeu“. În această Atenă „plină de idoli“ ajunge Apostolul Pavel şi începe a-L predica pe Iisus Hristos prin sinagogi şi pe stradă. La început filozofii râdeau de el dar mai târziu îşi ziseră: „Hai să vedem ce vrea acest limbut“. Şi l-au invitat pe Pavel să vorbească în areopag, adică în locul unde învăţaţii țineau adunări şi vorbeau poporului. În fața învățaților şi a poporului, Pavel, stând în picioare astfel a grăit:

„Bărbaţi atenieni, întru toate vă văd pe voi ca şi cum ați fi mai cucernici. Pentru că, trecând şi privind închinăciunile voastre, am aflat şi un jertfelnic întru care era scris: «Necunoscutului Dumnezeu». Pe Care, necunoscându-L voi Îl cinstiți, pe Acesta eu Îl vestesc vouă. Dumnezeu a făcut lumea şi toate cele ce sunt într-însa. Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului… El dă tuturor viață şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele mai înainte rânduite şi hotarele locuinţei lor; ca să-L caute oamenii pe Domnul, că doară L-ar simți pe El şi L-ar afla, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi. Căci întru Dânsul viem şi ne mişcăm şi suntem, precum şi oarecare dintre poeții voştri au zis: că neamul lui Dumnezeu suntem…“ | Continuare »

DE-AŞ PUTEA SĂ-NTORC!…

Sf_Ap_Petru_2De-aş putea să-ntorc pe calea Timpului, spre Început,
– cum cobori din treaptă-n treaptă aş păşi din an în an,
fără să mă uit o clipă la nimic din ce-am trecut
m-aş opri-ntr-un veac de aur,
lâng-un ţărm galileian.

Cum Te-aş aştepta acolo, răbdător şi fericit,
când aş şti că, dimineaţă, ai să treci şi-ai să mă iei!…
– ceilalţi s-ar uita la mine cu un ochi nedumerit,
dar pe urmă cu ce zâmbet m-ar primi să merg cu ei!

Cum m-aş avânta, ca Petru, peste valuri netemut,
cum Ţi-aş sta, răpit, pe umăr, ca Ioan, să Te ascult,
cum, ca şi Zacheu, îndată Ţi-aş da-ntregul meu avut
– ca să poţi vedea, Iisuse, cât Te-am înţeles de mult!

Ţi-aş spăla, ca păcătoasa, praful drumului trudit
de pe Sfintele-Ţi picioare, cu al lacrimii izvor
şi mi-aş sparge, ca Maria, vasul cel nepreţuit
să-Ţi torn numai Ţie mirul cel plăcut mirositor.

Aş căuta să-Ţi dau ce încă nimeni altul nu Ţi-a dat
şi-aş găsi să-Ţi spun cuvinte care nimeni nu Ţi-a spus
– ca să-mi poţi cunoaşte-n totul sufletul îndatorat
şi adânc recunoştinţa câtă-aş vrea să-Ţi dau, Iisus!

Traian Dorz, Cântarea anilor

MĂRTURISITORII LUMINII

MĂRTURISITORII LUMINII

Fragment din vorbirea fratelui Popa Petru de la nunta de la Sâmbăteni – 29 iulie 1979

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină” (In 1, 6-8).

… Scumpii noştri, am citit aci un verset, la început, din Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 6 până la 8: „A venit un om trimis de Dumnezeu”, scrie acolo. Poate nu era potrivit la această nuntă să citim acest verset. Ar fi fost bine să vorbim numai despre nuntă, numai despre nuntaşi, numai despre binecuvântări, numai despre fericire şi numai despre bucurii. (…)
Pe unde sunteţi voi, părinţilor? Sau sunteţi amândoi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi păziţi fără pată toate poruncile Domnului? Ca să cereţi Domnului să vă dăruiască un copil. Să vă dăruiască un copil, pentru ca apoi voi să-l dăruiţi lui Dumnezeu. Căci numai dacă puteţi dărui copilul pe care vi l-a dat Domnul, dacă-l puteţi dărui Aceluia care vi l-a dat, atunci veţi fi fericiţi, atunci veţi fi binecuvântaţi şi-n viaţa aceasta, şi în viaţa cealaltă.
Îngerul îi spune lui Zaharia odată în biserică, când era la tămâiere: „Zaharie, nu te speria, nu te înspăimânta, nu te teme. A fost ascultată rugăciunea ta, Zaharie. A fost ascultată”.
Dumnezeu, chiar dacă ni se pare nouă că întârzie, El nu întârzie prea mult. El ascultă rugăciunile iubiţilor Lui. Şi i-a fost ascultată şi rugăciunea lui Zaharia. Şi în curând i s-a împlinit. Şi a văzut cu ochii lui ceea ce a cerut mulţi ani de la Dumnezeu, cu lacrimi. Iar copilul acesta a venit cu un scop, nu ca alţii. A venit cu un plan. Dumnezeu a avut o deosebită lucrare cu acest copil.
A venit copilul acesta trimis de Dumnezeu. A venit copilul acesta să mărturisească despre Lumină. Lumina era în lume. N-a făcut Dumnezeu lumina la început? Dumnezeu, când a început să lucreze, prima lucrare pe care a făcut-o a fost lumina. A spus: „Să fie lumină”, şi s-a făcut lumină. Şi a văzut că lumina era frumoasă şi bună. Şi lumina luminează până în zilele noastre, până-n vremile noastre. Şi toţi ochii văd lumina. Şi ne bucurăm, şi umblăm la lumină, şi muncim la lumină. Ce-am face noi dacă n-ar fi lumina? Dar ce durere, când nu-L cunoaştem pe Acela care a făcut lumina… | Continuare »

CREDINŢA ÎN SFÂNTA TREIME

Ioan CAPĂTĂ, din Biserica – Trupul lui Hristos

– învăţătura de temelie a creştinismului –
Un adevăr de credinţă, care, asemenea aurului, s-a limpezit, a ajuns strălucitor şi curat în focul unor frământări de aproape un veac şi jumătate, este învăţătura despre Sfânta Treime – învăţătura de temelie a creştinismului.
Credinţa în Sfânta Treime are un temei lămurit în Biblie (Geneza 1, 26; 18, 1-3; Isaia 6, 3; Matei 28, 19; II Cor. 13, 13; I Petru 1, 2; I Ioan 5, 7; Apoc. 4, 8 ) şi a fost de la început mărturisită în Biserică – măcar că uneori (până la Sinodul I de la Niceea), într-o formă nu în destul de lămurită. Prilejul pentru adâncirea şi lămurirea acestei învăţături, a fost o frământare, o rătăcire care s-a ivit în Biserică pe la începutul veacului al patrulea (319 d.H.) şi anume erezia lui Arie, un preot din Alexandria (Egipt) care susţinea că Domnul Iisus Hristos nu este deofiinţă cu Tatăl, ci ar fi doar o creatură – deşi cea dintâi – a Tatălui. Erezia aceasta a zguduit din temelii Biserica şi a fost pricina unor frământări şi dezbinări, care, sub diferite forme, au durat aproape un veac şi jumătate. Frământarea aceasta a făcut mult rău Bisericii, dând prilej păgânilor să batjocorească şi să dispreţuiască lucrarea Evangheliei. Totuşi răul acesta şi-a avut şi partea lui bună, căci în focul acestor frământări şi lupte, s-a limpezit şi s-a precizat, în lumina şi pe temeiul Sfintei Scripturi, adevărul în ce priveşte învăţătura despre Sfânta Treime, adevăr care este mărturisit astăzi – cu foarte mici excepţii – de întreaga creştinătate.

În primele patru sinoade ecumenice şi cu deosebire în primele două, (Niceea – 325 şi Constantinopol – 381), s-a precizat şi desăvârşit această învăţătură. De la cele dintâi două sinoade ecumenice ne-a rămas simbolul credinţei, numit şi simbolul de Niceea – Constantinopol care se citeşte în timpul Sfintei Liturghii.
Potrivit Bibliei şi învăţăturii Bisericii, „Dumnezeu cel Unul în fiinţă, este întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt… Tatăl este Creatorul lumii, Dumnezeu din Care sunt toate şi cauza mântuirii, întrucât concepând planul ei din eternitate, îl realizează la plinirea vremii prin Fiul. Fiul este Cel prin Care toate s-au făcut, şi anume şi mântuirea. Iar Duhul Sfânt, principiul de viaţă, făcător al sfinţeniei, desăvârşeşte orice lucrare a Tatălui şi a Fiului şi, în special, pregăteşte mântuirea, grăind prin profeţi şi realizând Naşterea şi Ungerea Domnului. Tot El desăvârşeşte opera mântuirii, împărtăşind oamenilor bunurile Crucii şi sfinţindu-I într-o legătură permanentă cu Tatăl şi cu Fiul“[1] | Continuare »

ORICINE ÎN GENUNCHI SE SUIE

ORICINE ÎN GENUNCHI SE SUIE

Oricine în genunchi se suie
pân’ la iubirea cea mai sus
pe viaţa şi pe faţa lui e
ceva din semnul lui Iisus.

Mireasma dragostei divine
cu care-l unge Duhul Sfânt
e cum ar răspândi din sine
ceva din ceruri pe pământ.

Puterea care-l însoţeşte
în orice stări şi-n orice loc
trezeşte, cheamă şi-nnoieşte
ca Sfântul Cincizecimii Foc.

Hristos, prin el, Se face-oriunde
primit şi ascultat cu dor,
Hristos, prin el, mereu pătrunde
în orice suflet primitor.

Tot mersul lui e dus spre Cruce,
tot rodul lui e bun şi greu,
tot ce e-n el e tot mai dulce
şi mai plăcut lui Dumnezeu.

Ferice-acela care suie
pân’ la iubirea cea mai sus,
pe faţa şi pe viaţa lui e
cerescul semn al lui Iisus!…

Traian DORZ, din vol. CÂNTAREA ÎNVIERII

Duhul Sfânt şi Biserica

Preot Iosif TRIFA, «DUHUL SFÂNT»

În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt i-a căutat mai întâi pe apostoli, a căutat casa unde erau adunaţi apostolii. „Iar când a sosit ziua Cincizecimii, a venit din cer, fără de veste, un vuiet, ca de vijelie ce trece, şi a umplut toată casa unde erau adunaţi ei [apostolii] şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt” (Fapte 2, 1-4). Aceasta era investire cu dar de Sus a apostolilor, ca să poată împlini porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile!…”
După ce s-au umplut de Duh Sfânt, apostolii au ieşit în faţa mulţimii şi au început să predice mântuirea. Duhul Sfânt a început a lucra şi în sufletul mulţimii. „După ce au auzit cuvintele, [oamenii] au rămas străpunşi la inimă”. Duhul Sfânt a ales pe cei credincioşi, i-a făcut „una” şi S-a revărsat peste ei. „Şi cei care au primit propovăduirea stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugă­ciuni (…) şi în toate zilele erau aşteptând cu un cuget în biserică şi, frângând prin case pâinea, primeau hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii” (Fapte 2, 42; 46). „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi…” (cf. Fapte 4, 32-33).

„Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi” – aici a luat fiinţă cea dintâi Biserică a lui Hristos. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a strâns la un loc, în jurul apostolilor, pe cei care crezuseră în Iisus Hristos şi S-a revărsat peste ei, făcând „una sufletul şi inima lor”. Duhul Sfânt a întemeiat cea dintâi Biserică a lui Hristos şi El a organizat-o.
Biserica este lucrarea Duhului Sfânt. „Din temelie până în vârful Crucii – zice un Sf. Părinte – Biserica este lucrarea Duhului Sfânt”. În acest înţeles zice Sf. Părinte Irineu: „Unde este Biserică, acolo este şi Duhul Sfânt; şi unde este Duhul Sfânt, acolo se află Biserica şi toate darurile”. „Biserica – zice Feri­citul Augustin – este casa şi cetatea Duhului Sfânt. | Continuare »

Prin viața noastră trebuie să mărturisim pe Hristos

Prin viața noastră trebuie să mărturisim pe Hristos

Predică la Duminica Pogorârii Sfântului Duh

Voi veţi fi martorii Mei în Ierusalim şi în Iudeia şi în Samaria şi până la marginile pământului (Faptele Apostolilor 1, 8).

Fraţilor, vreme de un an de zile, Biserica întinde înaintea fiilor săi tot şirul învăţăturilor şi faptelor Domnului nostru şi a Sfinţilor Săi. Şi face aceasta pentru ca dintr-însele să ne învăţăm şi noi şi să ne facem vrednici închinători ai Domnului nostru şi călcători pe urmele Sfinţilor.
Din acest şir de fapte, fraţilor, sfârşim acum cu cele mai însemnate. Căci creştinătatea încheie azi drumul lung care se întinde de la naşterea Mântuitorului şi până la data când Apostolii au ieşit în lume să vestească numele Său. După simţirile curate care ne-au străbătut în vreme de iarnă la venirea Domnului Hristos în lume; după frumuseţile Botezului, când Domnul se pregăteşte să avânte între oameni puterea tainică a cuvântului Său; după durerile Patimii şi tresăltarea de bucurie la scularea Sa din morţi, în sfârşit, după intrarea în mărirea Părintelui său prin înălţarea la Ceruri, – creştinătatea încheie cu cel din urmă popas, care este sărbătoarea aceasta numită a Duminicii celei Mari, sau a Rusaliilor. Aci, ca omul care a străbătut un şir lung de învăţături şi se simte acuma înarmat la lucrul pentru viaţă, îşi încordează şi creştinătatea ochii şi priveşte înapoi la lungul drumului străbătut.
Ce are de făcut acuma? La această întrebare, în lumini de foc i se înfăţişează ochilor cuvintele Domnului când S-a despărţit de Apostolii Săi: Voi veţi fi marturii mei în Ierusalim şi în toată Iudeia şi Samaria, şi până la marginile pământului.
Câtă putere este, fraţilor, în aceste cuvinte şi cât de mult ne umplu de cutremur! Dar nu de cutremurul fricii ne umplem, ci de măreţia acestei sarcini pe care Domnul Hristos o pune pe umerii noştri.
Dacă cineva ne-ar încredinţa o treabă însemnată, ne-am simţi măguliţi de încrederea care a pus-o în noi. Dar cu atât mai mult trebuie să ne simţim cinstiţi şi măguliţi, când ne gândim că Mântuitorul ne-a încredinţat nouă această sarcină, de a fi martorii Săi pe pământ.
Şi cum avem noi a fi martorii săi? Vom fi martori, fraţilor, îndeplinind în aşa chip poruncile Domnului nostru, încât tot cel ce se va uita la noi să zică: cu adevărat Dumnezeească învăţătură este aceasta; uite cât de plăcut şi de minunat făţuieşte ea viaţa celor ce se închină lui Iisus Hristos! | Continuare »

Limbile de foc din Ziua Cincizecimii

Preot Iosif TRIFA, FOCUL CEL CERESC

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. S-a pogorât ca un foc aprinzător de suflete. Aprinşi de focul acesta, ar­deau şi apostolii şi ardea şi mulţimea.

Când citeşti la Faptele Apostolilor, cap. 2, parcă vezi şi parcă simţi aprinderea cea sfântă şi Focul cel Sfânt din Ziua Cincizecimii. Acest Foc îi făcuse pe oameni să depună totul la picioarele apostolilor şi la picioarele Domnului. Să se predea cu totul Domnului. Acest Foc făcuse „una sufletul şi inima” mulţimii. Acest Foc a aprins apoi lumea întreagă; a aprins o lume întreagă pentru Domnul.
Creştinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost clocot, a fost viaţă vie şi nebunie pentru Hristos. Dar, în curgerea vremii, acest foc s-a stins mereu. Creştinii s-au răcit mereu. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai focul.

Creştinismul de azi – zicea un predicator – e ca şi un cuptor care şi-a păstrat în bună regulă toate hoarnele, toate uşile, toate rânduielile, numai că şi-a pierdut focul. Am pierdut focul cel sfânt al Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. Le-a dat apostolilor limbi de foc, pentru ca – cu limbă  de foc – să-L predice pe Iisus cel Răstignit şi să-l roage pe orice suflet să vină la El.

Duhul Sfânt ne dă şi nouă o limbă de foc. Aceasta este una din însuşirile Duhului Sfânt: El ne dă o „limbă de foc”, pentru ca să vorbim cu foc, să ne rugăm cu foc, să cântăm cu foc, să plângem cu foc. Un creştin adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Un ostaş adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Şi aşa e şi cu Adunările Oastei. O adunare adevărată e aceea peste care se pogoară „limbile de foc”; în care fraţii vorbesc cu foc, se roagă cu foc, cântă cu foc şi plâng cu foc. | Continuare »

ERA ÎN ZIUA CINCIZECIMII…

Era în ziua Cincizecimii,
– un Praznic Mare şi Sublim,
curgeau şuvoaiele mulţimii
din neamuri, spre Ierusalim…

În nesfârşit convoi, mulţimea,
din vale, dinspre Ierihon,
venea, venea ca să se-nchine
în templul pus de Solomon…

Azi într-o casă se-adunară
cei unsprezece-nvăţăcei
şi uşile le încuiară
de frica celorlalţi iudei.

De-odat’ aud din cer un sunet
ca vâjâitul unui vânt
şi casa se umplu cu tunet
de fulgerul Duhului Sfânt…

Şi-a fost văzut cum Se-mpărţeşte
deasupra lor în limbi de foc
şi Duhul Sfânt cum îi sfinţeşte
pe câţi erau în acel loc. | Continuare »