Traian Dorz, Hristos– Puterea Apostoliei (Meditaţii la Apostolul zilei)
Să mergem mereu mai departe pe calea acestor gânduri, fiindcă după cum înainte de schimbarea fericită a stării noastre, din robi ai păcatului, în fii ai neprihănirii, toate mădularele noastre, începând cu inima noastră, erau puse în slujba diavolului pentru răspândirea răului său pe pământ, tot aşa, acum, după ce am ajuns în slujba împărătească a lui Dumnezeu, aceleaşi mădulare ale noastre, începând cu inima noastră, înnoite şi schimbate în mădulare ale neprihănirii, trebuie puse în slujba lui Hristos, pentru răspândirea binelui Său.
Şi nici nu se poate gândi să nu fie aşa. Deoarece, dacă noi, care eram atât de harnici în ce priveşte răul, când eram sub robia lui Satan, iar acum, când am ajuns înfiaţi de Dumnezeu am fi nişte leneşi în slujba Lui, n-ar dovedi asta, oare, că noi suntem nişte necredincioşi faţă de Binefăcătorul nostru?
Dacă, atunci când mergeam la păcat, noi ne puneam toate puterile noastre să convingem şi pe alţii să păcătuiască împreună cu noi… să fumeze împreună cu noi, să bea împreună cu noi, să fure cu noi, să înjure cu noi, să mintă cu noi, să vorbească sau să facă lucruri ruşinoase împreună cu noi,
oare, acum, când am aflat pe Domnul şi când mergem pe calea Lui, noi să nu depunem aceeaşi râvnă pentru El, cum făceam altădată pentru diavolul? Oare n-am fi noi, altfel, nişte nelegiuiţi faţă de Domnul?
Acum, dacă noi mergem la biserică, dar nu mai chemăm stăruitor pe nimeni să vină cu noi, cum făceam cu ei atunci când mergeam la cârciumă, –
şi dacă acum citim Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, dar nu mai îndemnăm cu toată stăruinţa şi pe alţii să-l citească, aşa cum făceam cândva când citeam lucrurile ruşinoase sau nefolositoare ale păcatului, –
şi dacă acum mergem la adunările Domnului, dar nu atragem şi pe alţii, nici măcar pe cei apropiaţi nouă, să vină şi ei la auzirea şi ascultarea Voii lui Dumnezeu, cum făceam cândva, când mergeam la distracţiile lumeşti, –
şi dacă acum cunoaştem bucuria rugăciunii, a cântărilor sfinte, a meditaţiei, a postului, a binefacerilor, dar nu vorbim despre acestea cu toată inima arzând de o dorinţă mântuitoare a semenilor noştri, cu o faţă strălucitoare de bucuria lor, cu o stăruinţă neobosită, pentru a-i face şi pe cei din jurul nostru să le dorească, să le caute, să le dobândească, –
atunci ce fel de credincioşi suntem noi?
Unde este, atunci, dovada limpede şi adevărată că noi am trecut din robia morţii în înfierea vieţii şi din slujba diavolului în colaborarea lui Dumnezeu?
Unde este mărturia faptelor noastre, care ar trebui să arate tuturor, cu toată limpezimea şi fără nici o îndoială, că noua noastră stare nu-i doar o amăgire a noastră, o laudă goală, o minciună cu care ne înşelăm singuri, ci este o realitate slăvită şi puternică, văzută nu numai în ascuns de Dumnezeu, ci şi pe faţă de toţi oamenii? Cum se vede o lumină în întuneric sau o cetate descoperită pe un vârf de munte (Matei 5, 14-16).
Abia atunci am dovedi că nu ne amăgim singuri. Şi că pocăinţa noastră nu-i o trecere la o sectă sau o vorbă goală. Ci-i o schimbare adevărată, o înnoire făcută de Duhul Sfânt, o naştere de Sus şi o înfiere cerească.
Veni-va clipa când, de chinul
