|
|
 |
(Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Ceva despre boli şi încercări
Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an
Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de trei ori peste an. La fiecare evanghelie, am dat un tâlc separat. Se potriveşte aici şi tâlcuirea pe care am dat o la evanghelia cu bolnavul de la lacul Vitezda. În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre doctorul sufletelor noastre.
La evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupeşti sunt totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească… sunt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând. | Continuare »
Lidia Hamza
E-atâta neputinţă în trupu-mi slăbănog
Că uneori, Iisuse, mi-e greu şi să mă rog,
Sunt stări de apăsare, de teamă sau de dor
Când strigă-n mine toate: mai bine-ar fi să mor!
O, pentru slăbănogul de Tine vindecat
Au fost atâţia care cu drag au alergat.
Dar, de slăbănogirea-mi, nu-i pasă nimănui,
Nu-i nimeni să m-ajute pe-acoperiş să sui.
Capernaumul n-are şi pentru mine fraţi
Sau patul să mi-l ducă – prieteni încercaţi,
Sau rana să mi-o lege – vreun trecător străin,
Păcatul meu să-şi afle iertarea pe deplin.
O, ce-ai să faci cu mine, Iisuse preaiubit,
Când am rămas doar singur pe drumul şerpuit,
Când n-am stegar în faţă, nici frate-n dreapta mea,
Nici prieteni ca să-mi ducă a vinii targă grea?
Când n-am, în suferinţă, pe nimenea rămas,
Spre Tine să mă-ndrepte în al ispitei ceas,
Să simtă-adânc fiorul sihastrului meu dor
Şi geamătul durerii sub piatra tuturor…
Şi când, ajuns în faţa mormântului meu, pier…
Ridică-mă Tu singur din patul meu mizer.
Apleacă-Te Tu singur spre mine, dacă vrei,
Slăbia mea să-şi umble spre-Acasă patul ei.
1. Câte drumuri sfinte s-ar fi putut face în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu!
La câte suflete s-ar fi putut duce lumina Lui!
Câte suflete unice s-ar fi putut salva numai cu o parte din banii celor nepăsători, numai cu un strop din bunăvoinţa celor mari, numai cu o fărâmă din cunoştinţa celor care erau datori să facă şi puteau face, dar n-au vrut să facă nimic.
Iar când a trecut vremea păcii, cum a venit furtuna şi i-a luat pe toţi aceştia potopul şi i-a prăpădit! Focul trecător le-a ars avuţiile şi vremea lor, – iar focul veşnic îi arde pe ei, fiindcă n-au vrut să asculte şi să facă, atunci când puteau, voia lui Dumnezeu, cu nimic din avuţiile care nu erau ale lor, dar cu care puteau face mult bine în clipa când le aveau…
2. Să nu aşteptăm, fraţilor şi surorilor, vremi mai bune pentru lucru. Să lucrăm acum, cu toată graba şi cu toată puterea, ceea ce încă mai putem, fiindcă va veni în curând vremea când nu se va mai putea face nimic.
Şi atunci vor plânge veşnic toţi acei ce nu au înţeles acest mare adevăr.
3. Când este vremea de pace şi avem picioarele dezlegate, haideţi, fraţilor, să mergem mereu, cutreierând toate cetăţile frăţeşti. După cum făceau Sfinţii Apostoli, Sfântul Petru. | Continuare »
Veni-va clipa când, de chinul
ce astăzi îl înduri cu greu,
c-o veşnică recunoştinţă
vei mulţumi lui Dumnezeu.
Atunci o singură durere
vei mai avea spre Cel Slăvit,
că nu I-ai înţeles Iubirea,
ci prea gemând ai suferit.
Când ochii, astăzi plini de lacrimi,
ai să-i deschizi spre-un veşnic har,
vedea-vei negrăit de dulce
ce vezi azi negrăit de-amar.
Când inima, acum zdrobită
de-atâtea ori şi-atât de jos,
se va renaşte fericită
din strălucirea lui Hristos,
Când mâinile, prea mult acuma
bătute şi muncite-amar,
vor străluci, primind cununa
în Cerul veşnicului har, | Continuare »
De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!,
Sfântul Ioan Gură de Aur
Învăţătura lui Hristos şi învăţăturile omeneşti,
Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în cea de-a doua Duminică din Postul Mare
LUCRUL CU TARGA, Lupu Gavril
Tâlcuirea Evangheliei duminicii a VI-a după Rusalii – Sfântul Teofan Zăvorâtul
Duhuri slujitoare – Traian Dorz, Meditaţii la Apostol
Avem felurite daruri – Traian Dorz, Meditaţii la Apostol
LA DUMINICA BOLNAVILOR – Pr. Iosif Trifa
În Cuvântul lui Dumnezeu este şi Puterea lui Dumnezeu – Traian Dorz
Despre vindecarea slăbănogului – Sfântul Nicolae Velimirovici
Despre bolile sufleteşti – Pr. Iosif Trifa
[Cine poate să ierte păcatele, decât numai unul singur, Dumnezeu?] – Traian Dorz
Cine este chemat… cine învaţă… – Traian Dorz, meditrații la Apostolul duminicii a VI-a după Rusalii
Poezii și cântări potrivite la Duminica slăbănogului din Capernaum
110. Da, vreau să cred!; 121. Nu-i pe lume înviere; 128. Să crezi adânc!; 202.Când ochii storşi de lacrimi; 287. Voi, purtători; 205. Voi, care trăiţi iubirea; 574. De n-ai credinţă-n Dumnezeu; 719. Cum să pot uita eu, Doamne?; 838. Noi avem pe pământ; 896. Să aveţi credinţă; Ce dulce-i pacea Ta, VENI-VA CLIPA CÂND… ;
Părintele Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an
Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an. La fiecare vom da un alt tâlc. Acum vom spune că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sunt şi azi destui „îndrăciţi“. Oamenii cred – foarte greşit – că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals! Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
„Îndrăciţii“ cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan“.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor. Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc. Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el… Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase. | Continuare »
Iisuse, Soare Dulce
al Harului Slăvit,
din noaptea morţii-ntâmpin
slăvitu-Ţi răsărit.
Cu raza Ta cea sfântă,
Mărit Izbăvitor,
Tu mi-ai trezit în suflet
al altei vieţi fior.
Din lanţurile grele
de pofte şi păcat,
Puterea Ta, Iisuse,
venind, m-a dezlegat.
M-ai sos din întuneric
şi lanţul greu mi-ai rupt,
nălţându-mă spre slavă
din locul dedesubt.
O, Soarele Iubirii,
un rob răscumpărat
Ţi-aduce-al mulţumirii
prinos înlăcrimat.
Atras de-a Ta chemare,
spre ceruri mă petreci
până-n clipita-n care
vom fi uniţi pe veci.
În marea de iubire
cu cât am să m-afund,
cu-atâta, prin trăire,
mai cald am să-Ţi răspund.
Că dintr-un rob netrebnic,
căzut şi-nlănţuit,
Tu m-ai făcut, Iisuse,
un fiu pe veci iubit.
Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele
Vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981
„La întoarcere, Iisus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl aşteptau”.
De unde Se întorcea Iisus atunci? Din ţinutul gadarenilor, unde Se dusese să vindece, să caute şi să mântuiască un suflet pierdut. Un suflet care nu mai avea pe nimeni, pe care nu-l mai primea nimeni, căci locuia în pustiu, printre morminte dormea. Domnul totdeauna caută astfel de suflete. Toţi în părăsiseră pe acest om nenorocit. Nimeni nu-l mai căuta. Nimeni nu mai avea nevoie de el.
Sunt suflete părăsite de toţi. Dar nu sunt părăsite de Dumnezeu. De unde Se dusese Mântuitorul? De aici Se dusese şi trecuse apa dincolo. Şi ce trecere a fost peste apa aceea în noaptea furtunoasă! Când Mântuitorul S-a urcat în corabie şi S-a dus dincolo ca să-l caute pe nenorocitul [acela şi] să-l vindece, s-a stârnit pe mare o furtună.
Totdeauna când vrei să faci bine se ridică împotriva ta furtuni, primejdii, nenorociri, necazuri. Când vrei să salvezi pe cineva, când vrei să faci bine cuiva, satana stârneşte totdeauna împotriva ta tot felul de valuri, de furtuni, de tulburări. Mântuitorul S-a dus şi a biruit primejdia şi furtuna, pentru ridicarea şi mântuirea acestui suflet. Ce s-a întâmplat însă acolo? În loc să se bucure toţi oamenii aceia la care mersese Domnul şi în faţa cărora făcuse o minune aşa de mare, vindecând un nenorocit ca acela, care era o spaimă şi o groază pentru toată lumea… în loc să se bucure de aceasta, au ieşit cu toţii, grămadă, înaintea Mântuitorului şi L-au rugat să plece de la ei. | Continuare »
Suflet chinuit de patimi, ce plângi fără mângâiere,
vrei să te ridici din boală, vrei să scapi, şi n-ai putere?
Suflet trist, legat în lanţul greu al multelor păcate,
nu mai plânge, este-un Doctor ce te vindecă de toate!
Suflet apăsat de patimi jos în pulberea ţărânii,
vrei să scapi?
Priveşte Crucea de pe vârful Căpăţânii!
Jertfa lui Iisus te spală şi te scoală din cădere,
numai cere-I îndurarea şi iertarea Lui o cere!
Vino, căci cu milă multă Domnul, Doctorul cel Mare,
peste-adânca ta durere lasă-adânca-I alinare.
Căci din câţi la El venit-au, îndurarea Lui s-o ceară,
pe nici unul,
niciodată,
nu l-a izgonit afară! (Traian DORZ)
Traian Dorz, Acum să facem (CUGETĂRI NEMURITOARE – 27)
1. Adevărat este că sufletele unite cu Hristos şi despărţite de păcat şi de satana înaintează şi cresc frumos, din bine în mai bine, din sus în mai sus, până ce ajung părtaşe firii dumnezeieşti (II Ptr 1, 4).
2. Dar tot atât de adevărat este şi că sufletele unite cu păcatul şi cu satana şi despărţite de Hristos se prăbuşesc mereu din jos în tot mai jos, din rău în tot mai rău, până ce ajung părtaşe firii diavoleşti.
3. Fie în bine, fie în rău, nu există o stare pe loc, ci o urcare ori o prăbuşire necontenită.
4. Pe cel bun, faptele lui bune de ieri îl fac să fie mai bun astăzi. Iar pe cel rău, păcatele lui de astăzi îl vor face să fie mai rău mâine.
5. Astfel, omul bun, cel unit cu Hristos, ajunge cu timpul să aibă chipul lui Hristos nu numai pe făptura lui sufletească, ci chiar şi pe înfăţişarea lui trupească (Gal 6, 17). | Continuare »
Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei – Pr. Iosif Trifa
ACOLO UNDE-I DOMN PĂCATUL – Traian Dorz
Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor – Sfântul Nicolae Velimirovici
NE POATE SILI SATANA SĂ PĂCĂTUIM? – I. Tâlcuitor
LIBERTATE – Traian Dorz
VINDECAREA UNUI ÎNDRĂCIT – Pr. Iosif Trifa
De câte ori – Traian Dorz
Râvnă fără pricepere – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul din Duminica a 5-a după Rusalii
Pentru că n-au cunoscut – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul din Duminica a 5-a după Rusalii
Hristos este sfârşitul Legii – Traian Dorz, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii
Să nu zici în inima ta: Cine?… – Traian Dorz, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii
Vindecarea robului sutaşului
Evanghelia acestei duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă învăţătură. Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.
În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.
În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Iisus; şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.
Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr o alta, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat! | Continuare »
Sfântul Nicolae Velimirovici
Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu? Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18)? Apa nu se adună pe crestele munţilor, ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi şi blânzi, care şi-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa. Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează şi se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.
Când fiul uită dragostea părintească şi se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta? Îl va alunga din casa sa pe fiu şi va înfia pe străini.
Cum e în natura, aşa e şi între oameni. Necredincioşi spun: Cutare şi cutare lucru e după natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti şi omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu şi spre binele nostru.
Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri şi întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”. „Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă şi se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta.
De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă şi cruţare.
O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei.
Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte. Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu şi cei cărora El le desluşeşte. | Continuare »
Traian DORZ
Îndură-Te, o Doamne,
de toţi ai Tăi, mereu,
dar şi mai mult Te-ndură
de cei ce plâng mai greu!
Aproape fii, o Doamne,
de toţi cei asupriţi,
dar fii şi mai aproape
de cei mai greu loviţi.
Cu milă caută-i, Doamne,
pe toţi câţi sunt pierduţi,
dar şi mai mult pe-aceia
ce-s mai adânc căzuţi.
Şi mângâie-i cu milă
pe toţi cei amărâţi,
dar şi mai mult să-i mângâi
pe cei mai doborâţi.
Pe toţi ascultă-i, Doamne,
şi scapă-i Tu degrab,
dar şi mai grabnic scapă-l
pe cel bolnav şi slab.
De Tine toţi au lipsă,
dar dintre toţi câţi pier
mai mult au cei ce singuri
şi părăsiţi Te cer!
Traian Dorz, Hristos – Izvorul nostru
„Slujbaşul acesta a aflat că Iisus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte.“ (Ioan 4, 47)
Durerea înfrânge întotdeauna mândria din om.
Bunătatea Tatălui Ceresc nu trimite şi nu îngăduie cu bucurie în viaţa oamenilor necazurile şi durerea. Însă pentru mântuirea sufletului său, omul trebuie uneori să fie cercetat de durere şi de întristare.
Iată un slujbaş împărătesc…
Ce dispreţuitor trebuie să se fi purtat un om ca el mai înainte, faţă de toţi ceilalţi oameni.
Dar îndată ce fiul lui iubit cade la pat, amărăciunea îi înfrânge trufia. Şi el aleargă la rugăciune către Domnul Iisus să i-l vindece. Poate niciodată omul acesta nu se rugase lui Dumnezeu şi poate că nici nu s-ar mai fi rugat niciodată dacă n-ar fi venit boala aceasta în familia lui…
O, câte căi are înţelepciunea lui Dumnezeu pentru a aduce pe acela de care are El milă, pe drumul cel bun, pe calea cunoaşterii Sale!
Când este sănătos şi îi merge bine, omul totdeauna este „îmbrăcat“. Este „cineva“. E totdeauna o „autoritate“. Când ajunge însă în durere şi în primejdie, atunci e gol, e dezbrăcat de trufie, atunci rămâne numai om! Când omul e „autoritate“, atunci n-are nici inimă, nici iubire, nici bunătate, atunci nu e om.
Acestea – gândeşte el – nu se potrivesc la „titlu“!
Şi adesea n-are nici creier, nici minte, ca să judece ce face, căci se închipuie supraom!
Când însă ajunge om, atunci le are pe toate acestea. Când durerea îl face să se simtă om şi el, atunci nu mai consideră o înjosire rugăciunea şi lacrimile. | Continuare »
A CREZUT ŞI A PORNIT – Traian Dorz
Vindecarea slugii sutaşului – Sfântul Ioan Gură de Aur
Puterea rugaciunii pentru aproapele – Pr. Dumitru Stăniloae
O, RUGĂCIUNILE MELE… – Traian Dorz
Să ceară milă pentru un rob al său… – Traian Dorz
Vindecarea slugii sutaşului – Sf. Nicolae Velimirovici
Robi ai neprihănirii – Meditatii la Apostolul zilei
Să ajungeţi la sfinţirea voastră – Meditatii la Apostolul zilei
A fi păstor adevărat înseamnă a avea iubire,
iar nu dorinţă de câştig,
nu-asprime, ci simţire,
nu a mâna din urma lor pe oi,
ci-a le atrage,
a cerceta durerea lor nainte să te roage…
A păstori, nu-a apăsa,
a-i păstori cu hrană
cu bunătate cântărind şi-ndemnuri, şi dojană,
a-i păstori frumos pe toţi
de orice vârstă-a vieţii,
crescându-i cu trăirea ta, a faptei şi-a poveţii.
A-i creşte,-nseamnă-a te jertfi
în munca necurmată,
în rugăciuni, în plâns, în post
şi-n pildă-adevărată.
Hristos te roagă,
ca atunci pe Petru,
mai în urmă:
– De Mă iubeşti cu-adevărat,
să-Mi paşti întreaga turmă!
Deci numai dacă-L poţi iubi pe El şi turma-I toată
aşa te fă păstor, altfel mai bine niciodată!
Şi nu uita că păstoreşti nu turma ta-n viaţă,
ci turma Lui, de care dai răspuns în Sfânta-I Faţă.
Deci dacă nu te porţi aşa, lua-Şi-va turma ţie
ca altuia mai bun s-o dea…
– Fii treaz la datorie!
(de Traian Dorz)
LEGĂTURI – Traian Dorz
ACATISTUL SFINŢILOR APOSTOLI PETRU SI PAVEL
DE-AŞ PUTEA SĂ-NTORC!… – Traian Dorz
Vorbirea Apostolului Pavel în areopagul Atenei – I. Tâlcuitor
DE-AŞ PUTEA SĂ-NTORC!… – Traian Dorz
Cuvânt de laudă Apostolului Pavel – Sf. Ioan Gură de Aur
Ce ne învaţă Petru şi Pavel prin înţelesul numelor lor şi prin schimbarea acestora – Sf. Teofan Zăvorâtul
Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an
„Căutaţi la păsările cerului şi la crinii câmpului“
Una dintre cele mai frumoase evanghelii este aceasta. Vom tâlcui, pe scurt, învăţăturile din ea.
Luminătorul trupului este ochiul.
Zis-a Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat“ (Matei 6, 22).
Ce dar mare ne sunt nouă ochii şi vederea! Fără lumina şi vederea ochilor, viaţa noastră cea pământească n-ar avea nici un preţ – ar fi o osândă. Întocmai aşa e şi viaţa cea sufletească fără ochii sufleteşti şi fără vedere sufletească: o viaţă de osândă, o viaţă trăită în zadar. Şi, vai, e plină lumea de astfel de nefericiţi!
Lumina vieţii este lumina lui Hristos. Această lumină îţi arată rosturile acestei vieţi. Cei care n au această lumină „ochi au, dar nu văd“ (Ps. 134, 16). „Răului îi zic bine şi binelui rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina, întuneric“ (Isaia 5, 20). | Continuare »
Traian DORZ
Veniți să privim la crinii
cerului cu dragi veșminte
si să ne-amintim cu toții
ale Domnului cuvinte…
Doamne, cât trăim,
fă să ne-amintim
tot Cuvântul Tău,
să-L trăim mereu.
Să n-avem prea multa grijă
de lumeasca-mbrăcăminte,
ci de suflet mai degrabă,
să-l gătim cu haine sfinte.
Veniți să privim la corbii
care nu strâng în grânare,
sa vedem cum Tatal nostru
grija hranei lor o are.
Nici noi, de lumeasca hrană,
să nu fim prea-n framântare,
ci să strângem mai degrabă
hrana cea nepieritoare…
Pr. Iosif TRIFA
Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei (Mt 6, 24).
Cu litere de aur ar trebui scrise aceste cuvinte pe pereţii caselor noastre şi mai ales în inimile noastre, căci cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai pentru că îşi închipuie că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu, şi diavolului. Viata creştinilor de azi s-ar putea împărţi în trei feluri de „slujiri”. În clasa întâi sunt cei mulţi, mulţi, care îi slujesc numai diavolului, adică cei care înoată în păcate şi fărădelegi şi de cele sufleteşti nici habar nu au. În clasa a doua sunt cei puţini, puţini, care Îi slujesc numai lui Dumnezeu, trăind o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui. Între aceste două clase stă apoi mulţimea cea mare a celor care umbli să-i slujească şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Aceştia sunt cei despre care zice într-alt chip Scriptura că sunt „nici reci, nici fierbinţi, ci căldicei” (Apoc 3, 15). De multe ori, pe aceştia din urmă îi atragi mai greu în slujba Domnului decât pe cei reci de tot. De ce? Pentru că cel păgânit, când Îl află şi Îl primeşte cu adevărat pe Domnul, se schimbă dintr-o dată, cu totul; din slujba diavolului, trece dintr-o dată cu totul în slujba Domnului, din rece se face fierbinte. Dar pe cel „căldicel”, diavolul îl înşeală cu şoapta să creadă că el Îşi face datoria”, că face destul pen¬tru Dumnezeu şi sufletul său.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început îşi zicea: „Da’ ce vorbă o mai fi şi asta: „ostaşul lui Hristos”?… Că doar şi eu Îi slujesc lui Hristos, că doar nici eu nu slujesc diavolului… Merg la biserică… îmi fac rugăciunile… postesc”… Însă mai târziu – scrie ostaşul – m-am întrebat în mine: „Oare slujesc eu numai lui Hristos? | Continuare »
