Un credincios nu poate minte

Traian Dorz, Cântări de sus

Pastorul-ce-bun-22Un credincios nu poate minte,
dacă rămâne credincios;
sau, dacă poate, el se rupe,
pentru minciună, de Hristos.

Un tată ce-şi iubeşte fiii
nu-i poate despărţi de Cer;
sau, dacă poate, nu e tată,
ci-i un călău şi-un temnicer.

O mamă nu-şi ucide fiul
nici dac-ar fi să moară ea;
sau, dacă-l poate, nu e mamă,
ci este fiara cea mai rea.

Un bun păstor nu-şi lasă turma
la lupi, privind nepăsător;
sau, dac-o lasă, e-un netrebnic
şi-un ucigaş, dar nu-i păstor.

Un frate-n veci nu-şi lasă fraţii
cu care l-a unit Hristos;
ori, dacă-i lasă, n-a fost frate,
ci-un vânzător şi-un mincinos.

Acel ce piere doar el singur
va fi de-o vină pedepsit;
un frate şi-un păstor, şi-o mamă
au însă vina înmiit.

Despre datoriile celor mari de a îngriji de cei mici

Despre datoriile celor mari de a îngriji de cei mici

Predica la Duminica II din Postul Mare

Eu sunt păstorul cel bun.
Păstorul cel bun sufletul îşi pune pentru oi (Ioan 10, 11).

I
Fraţilor, în această Duminică, a doua a Postului Mare, se citesc două Evanghelii; una a Duminicii, zi în care noi totdeauna sărbătorim învierea Domnului, şi alta a Sfântului Grigorie Palama, pe care il sărbătorim şi-l cinstim astăzi, adică la două săptămâni după ce s-a început Postul Mare.
Fiecare din aceste Evanghelii are frumuseţea sa şi e plină de cugetări adânci. În cea a Duminicii, ni se vorbeşte despre vindecarea săvârşită de Domnul Hristos asupra unui om cu mâinile şi picioarele slăbănogite, de nu se mai putea mişca; în cea de a doua, ni se cetesc cuvinte spuse de Mântuitorul şi cuprinse în Evanghelia după loan. Ele cuprind învăţături adânci, bune de luat în seamă şi de îndeplinit de toţi cei ce au în mâna lor călăuzirea altora.
A vorbi despre înţelesul bogat care se află în amândouă bucăţile pomenite, nu ne va fi cu putinţă. După cum piatra scumpă numită diamant aruncă fără încetare raze luminoase, aşa şi un singur rând din Sf. Evanghelie ajunge pentru a scoate dintr-însul învăţătură ca dintr-o fântână nesecată. De aceea noi ne oprim la una singură din bucăţile citite şi vom căuta să sorbim dintr-însa rouă plăcută pe care Domnul Hristos a turnat-o în ea.
Să îndreptăm mintea noastră la bucata pomenită din Sfânta Evanghelie dela Ioan şi să scoatem învăţătura cea de bună călăuzire pentru noi.
II.
Fraţilor, Domnul Hristos a avut multă dragoste de unele cuvinte pe care le-a întrebuinţat des în învăţătura Sa. Când a vorbit de cei care trebuiau să urmeze glasului Său, i-a numit oi. Precum ştiţi, oaia este un dobitoc blând, fără răutate şi care primeşte lovitura fără a lovi. Aşa-i voia Domnului Hristos: de a avea pe ai săi blânzi şi buni. De aceia îi numeşte oi. | Continuare »

PĂSTOR

Pastorul cel bunTraian Dorz, Cântările roadelor

A fi păstor adevărat înseamnă a avea iubire,
iar nu dorinţă de câştig,
nu-asprime, ci simţire,
nu a mâna din urma lor pe oi,
ci-a le atrage,
a cerceta durerea lor nainte să te roage…

A păstori, nu-a apăsa,
a-i păstori cu hrană
cu bunătate cântărind şi-ndemnuri, şi dojană,
a-i păstori frumos pe toţi
de orice vârstă-a vieţii,
crescându-i cu trăirea ta, a faptei şi-a poveţii.

A-i creşte,-nseamnă-a te jertfi în munca necurmată,
în rugăciuni, în plâns, în post
şi-n pildă-adevărată.
Hristos te roagă,
ca atunci pe Petru,
mai în urmă:
– De Mă iubeşti cu-adevărat,
să-Mi paşti întreaga turmă!

Deci numai dacă-L poţi iubi pe El
şi turma-I toată
aşa te fă păstor,
altfel mai bine niciodată!

Şi nu uita că păstoreşti nu turma ta-n viaţă,
ci turma Lui, de care dai răspuns în Sfânta-I Faţă.
Deci dacă nu te porţi aşa,
lua-Şi-va turma ţie
ca altuia mai bun s-o dea…

– Fii treaz la datorie!

Celui plătit… nu-i pasă

Traian Dorz, Hristos – Păstorul nostru

„Cel plătit fuge, pentru că este plătit, și nu-i pasă de oi“ (Ioan 10, 13).

Pastorul-cel-Bun2Cu ce durere citesc și scriu aceste rânduri, toți acei care au iubit cu putere Biserica Domnului și Lucrarea Lui!
Aceia care, pentru grija sufletelor, au suferit, s-au jertfit, au vegheat, au alergat, au plâns ani de zile,
cheltuindu-și puterea și viața, sănătatea și liniștea și libertatea, pentru mântuirea, unitatea, mulțumirea și fericirea oilor Domnului!
Cu ce durere văd și aud despre acei cărora nu le mai pasă de oi… când văd că oile Domnului, aceste suflete scumpe, dar neștiutoare, încap pe mâini netrebnice, cărora nu le pasă de ele,
la păstori cărora nu le pasă că oile se împrăștie,
că lupii, îmbrăcați în piei de oi, le fură (Matei 7, 15-20; Fapte. Ap. 20, 29-31),
că hoți le dezbină și le nefericesc.

Ce poate fi mai dureros decât să vezi cum, după ce alții le-au adunat cu atâtea jertfe și lacrimi, turma oilor Domnului este jefuită, cum atâtea biserici atât de pline și de luminoase cândva, ajung pustii și goale.
Ce poate fi mai dureros ca aceasta?
Dar ce-i pasă celui plătit de prețul cel scump de sânge, de sudoare și de lacrimi cu care au fost câștigate toate a cestea? El n-a dat nimic pentru ele, dar primește un câștig că le vinde!
El n-are nimic din inima lui pentru ele, dar are tot interesul să fie rătăcite. Pentru că cei care au interesul ca turma aceasta să se risipească, știu cum să-i plătească cu ceea ce caută el.

Celui plătit nu-i pasă de oi; el chiar deschide ușa staulului, pentru ca hoțul să poată intra cu bună primire, și chiar el acopere ochii bietelor oi, spre a nu-l putea vedea și ocoli pe lup, ca să poată fi ușor amăgite și rupte de către cumpărătorii „păstorului“ lor. | Continuare »

Blândul Păstor

Traian Dorz, Cântările dintâi

Odată L-am văzut trecând
cu turma pe Păstorul Blând,
mergea cu dânsa la izvor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Pe-o oaie ce căzuse jos
a ridicat-o El duios
şi-a dus-o-n braţe iubitor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Pe alta, care la pământ
zăcea cu picioruşul frânt,
El o lega mângâietor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

El le-a iubit cu dor nespus
şi viaţa pentru oi Şi-a pus
şi pentru mântuirea lor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor…

Dar mai târziu L-am întâlnit,
cu spini era împodobit,
într-o mulţime de popor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Când L-am văzut, L-am întrebat
cine sunt cei ce L-au scuipat.
A suspinat sfâşietor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Şi mi-a răspuns îndurerat:
– Acei ce M-au încununat
sunt oile ce le-am fost lor
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Iar cei ce Mă batjocoresc
şi cei ce Crucea-Mi pregătesc
sunt cei la care iubitor
le-am fost Păstor, le-am fost Păstor.

Tăcu… şi ochii Lui senini
de lacrimi limpezi erau plini,
plângea de mila oilor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Şi-atuncea „oile“-au venit,
pe Cruce sus L-au răstignit.
El Se ruga spre mila lor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Despre bolile sufleteşti

Părintele Iosif Trifa, tâlcuire la Evanghelia duminicii a II-a din Postul Mare

prietenii iubitori ai slabanoguluiUn adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta înseamnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui. El trebuia mai întâi scăpat şi tămăduit de boala aceasta sufletească şi apoi de cea trupească. Tămăduirea omului trebuie să plece dinăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească. Cealaltă, din afară, e numai trecătoare şi nu-l poate pierde pe om.

Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi este de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav; câtă vreme patimile şi năravurile cele rele sunt cuibărite în tine.
Şi, iarăşi, boala cea adevărată este boala sufletului. De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului. Boala cea adevărată e boala cea sufletească. | Continuare »

Slăbănog mă simt…

de Traian Dorz, din vol. Cântări Uitate

Slăbănog mă simt, Stăpâne,
şi străin, de toţi uitat,
am ajuns de azi pe mâine,
ca un câine
alungat.

Hule multe, fără nume,
împrejurul meu ascult,
dar par toate dintr-o lume
– val în spume –
dus de mult.

Cu nădejdile apuse,
alungat de toţi am fost,
numai Crucea Ta, Iisuse,
îmi mai fuse
adăpost.

Arsul meu obraz pe care
lacrimi curg şi azi fierbinţi
îl loviră mâini barbare
şi amare
suferinţi.

Numai Tu cu mângâiere
în suspinul meu mai vii,
să-mi aduci la greu putere
şi-n durere,
bucurii.

O, Iisuse, din înaltul
cerului, să vii, Te rog,
când din chin şi-aşteaptă saltul
iarăşi altul
slăbănog.

În Cuvântul lui Dumnezeu este şi Puterea lui Dumnezeu

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-7

Traian Dorz, Eterna Iubire

În Cuvântul lui Dumnezeu este şi Puterea lui Dumnezeu. După cum în curentul electric este forţa sa. Ceea ce Cuvântul zice prin înţelepciunea Lui, aceea Cuvântul şi face, prin puterea Sa. După cum lumina este energie, înfăptuire.

La început, când Cuvântul Dumnezeiesc a spus: „Să fie lumină!”, chiar cuvântul rostit a făcut-o (Fac 1, 3). Când acelaşi Cuvânt a spus orbului: „Capătă-ţi vederea!”, chiar atunci cuvântul spus i-a şi dat-o (Mc 10, 52).
Iar când El a spus slăbănogului: „Scoală-te!”, cuvântul însuşi l-a întărit şi l-a sculat (Lc 5, 24-25). Şi tot aşa, cu toţi acei pe care i-a mântuit Dumnezeu. Deci tot aşa va fi şi cu tine. Dar crede!

Nimic n-ar trebui să ne mai poată nelinişti vreodată când noi avem atât de mari şi multe dovezi de putere a Domnului nostru Iisus. Nimic n-ar trebui să ne mai poată face să ne temem când noi cunoaştem atâtea cazuri când grija Domnul pentru noi a făcut minuni. Nimic să nu ne facă să ne îngrijorăm sau să descurajăm când noi avem un Tată Ceresc atât de Bogat, un Mântuitor atât de Bun şi un Mângâietor atât de Dulce.

Învaţă să cunoşti puterea lui Dumnezeu care le face pe toate. Şi învaţă să te bizuieşti pe ea. Învaţă cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta. În toate căile vieţii tale să te bizuieşti pe puterea lui Dumnezeu. Ca să mergi cu o deplină pace a inimii tale pe orice drum pe care te cheamă sau te trimite El. | Continuare »

Ce dulce-i pacea Ta

Ce dulce-i pacea Ta, Iisuse,
ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câtă mângâiere umpli
truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie
ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniştire umpli
truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină
în duhul cel nefericit
şi ce nădejde-i dai când strigă
pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieţi din temelie,
cum ’nalţi pe cei umili şi mici,
cum pe dispreţuiţii lumii
deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricii,
cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută
şi umblet paşilor ologi! | Continuare »

La început, Tu, Doamne…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul zilei)

TDorz1Duhul Sfânt al Domnului nostru ne aduce mereu aminte de Făcătorul tuturor celor făcute, pentru ca niciodată să nu uităm că toate sunt prin El şi pentru El şi că pentru toate, oricum ar fi ele, trebuie să-I aducem Lui slavă acum şi în vecii vecilor, după cum este scris în Romani 11, 36.
În Cartea Proverbelor, Fiul lui Dumnezeu este numit Înţelepciune (Prov 8, 22-36). Prin Înţelepciune, Dumnezeu le-a făcut pe toate, după cum este scris: Toate cu înţelepciune le-ai făcut (Ps 103, 25).
Iar Înţelepciunea era Hristos, fiindcă despre El este scris: El a fost făcut pentru noi Înţelepciune… şi toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El (I Cor 1, 30; Ioan 1, 3).
– Dar oare ce a fost făcut mai întâi: cerul sau pământul? – s-au întrebat profeţii. Căci într-un loc este scris: La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (Fac 1, 1), iar în alt loc este scris: Tu ai întemeiat… pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale (Ps. 101, 26).
Şi Duhul i-a luminat:
– Pe amândouă le-a făcut în acelaşi timp, în aceeaşi zi, în aceeaşi clipă. Şi iată cum: la voinţa Tatălui şi la inspiraţia Duhului, Domnul Iisus Şi-a întins Mâna dreaptă în Sus, a făcut un cerc larg – şi atunci a apărut cerul, şi, coborând Mâna Lui stângă, în acelaşi fel, a apărut pământul. Domnul le-a privit şi pe unul şi pe celălalt şi amândouă I-au fost la fel de dragi… Atunci se spune că cerul a început să cânte, iar pământul a început să plângă. Şi Domnul S-a aplecat asupra pământului şi l-a întrebat cu dragoste:
– Pământule, tu de ce plângi?
– O, Făcătorul şi Binefăcătorul meu, se zice că i-a răspuns pământul, plâng pentru că cerul este sus şi el este totdeauna în apropierea Ta. Scaunul Tău de domnie este în el şi Slava Feţei Tale îl luminează totdeauna. Acolo este Împărăţia Ta fericită în care durerea şi moartea nu pătrund. Acolo masa Ta este totdeauna întinsă şi toate ospătează la ea, de aceea el poate să cânte, dar eu sunt jos în umbra Ta, departe de Tine şi tot ce primesc eu îmi vine numai prin cer, prin bunăvoinţa cerului, iar tot ce se află pe mine este rânduit trecerii şi morţii… Atunci, Doamne, oare cum să nu plâng?
Dar Domnul, aplecându-Se cu milă spre el, îi zise:
– Nu plânge şi nu fi întristat… Ai răbdare acum şi credinţă. Va veni o zi când toate acestea pe care le suferi tu acum vor trece, căci printr-un Preţ Sfânt datoriile tale vor fi plătite şi printr-o înnoire strălucită tu vei fi schimbat. Atunci şi tu vei fi ca şi cerul, plin de cântări. Şi imnuri de slavă vor răsuna veşnic şi pe întinderile tale fericite.