isus-apostoli_2

Nu predicaţi poveşti şi basme,
voi, cei trimişi să luminaţi,
ci Adevărul şi Iubirea
de care spuneţi c-ascultaţi!

N-ascundeţi sub cuvinte scumpe
gândiri viclene, spre-a-nşela
pe cei cu inima curată
ce gândul nu vi-l ştiu afla!

Nu vă făliţi cu naintaşii
când nu călcaţi după părinţi
şi nu plecaţi pe calea sfântă
când nu puteţi fără arginţi.

Nu mai măriţi nelegiuirea
vorbind de sfinţii naintaşi
când orice fapte-a lor şi vorbe
vă osândesc ai voştri paşi,

Ci, dacă n-aveţi nici voinţă,
nici dragoste să vă-nfrânaţi,
lăsaţi la alţii slujba sfântă
şi mergeţi către ce-adoraţi!   (Traian Dorz, Cântarea anilor)

1230 de ANI de la Sfântul Sinod 7 Ecumenic

În 2017 se împlinesc 1230 de ani de  la desfăşurarea Sinodul VII Ecumenic din anul 787, când a fost discutat şi aprobat cultul sfintelor icoane.

Sinodul VII Ecumenic s-a întrunit pe 24 septembrie al anului 787 la Niceea Bitiniei, în Sfânta Biserică a Sfintei Sofia, pe vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea și a mamei sale Irina cea din Atena. S-au adunat 216 arhierei și 132 de egumeni și monahi dintre protagoniștii și martirii luptei de păstrare a sfintelor icoane.

La acest Sinod, Părinții au dogmatizat că acela care divinizează icoanele este străin și despărțit de credința creștinilor ortodocși, că ”cinstea icoanei trece la prototip” și că acela care se închină și cinstește icoana se închină la ipostasul sfintei persoane sau la sfântul eveniment reprezentat în aceasta. ”Icoana este o amintire”, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. ”Și ceea ce este cartea pentru cei învățați este icoana pentru cei neînvățați, ceea ce este cuvântul pentru auz este icoana pentru vedere”.

În urma hotărârii insuflate de Dumnezeu mai sus înfățișate a Sinodului VII, în anul 843 a avut loc reașezarea cinstirii sfintelor icoane de către binecredincioșii împărați, Theodora și fiul ei Mihail al III-lea, și de către Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Meletie Mărturisitorul. Însemnătatea acestui sinod constă în faptul că a ferit Biserica de noi schisme și erezii și astfel a păzit Ortodoxia.

Sinodul al şaptelea Ecumenic de la Niceea (787): Despre cinstirea sfintelor icoane

Împotriva prigonitorilor icoanelor

Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât cele ce urmează: | Continuare »

Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Apologeticum 2006, cap. 2.

luca-icoana-maica-domnuluiTradiţia Bisericii afirmă că prima icoană a lui Hristos a apărut încă din timpul vieţii Sale pământeşti. Era imaginea numită în Occident „Sfântul Chip”, iar în Biserica Ortodoxă „imaginea nefăcută de mâna omenească” (acheiropoiètos).
Istoria provenienţei acestei prime imagini a lui Hristos ne este transmisă de textele Liturghiei ce-i este dedicată, la 16 august. Astfel, „înfăţişând preacuratul Tău chip, l-ai trimis credinciosului Abgar, cel ce voise a Te vedea, Tu, Care după Dumnezeire, nevăzut eşti heruvimilor” (stihirea glasului 8 de la vecernie)[1]. O stihire de la utrenie (glasul 4) spune: „Trimis-ai lui Abgar epistole înscrise de dumnezeiasca Ta mână, lui care cerea mântuirea şi sănătatea izvorâte din înfăţişarea dumnezeiescului Tău chip”. În general şi mai des în bisericile cu hramul Sfintei Mahrame, aluziile la povestea lui Abgar sunt frecvente, mai cu seamă în serviciul liturgic al sărbătorii. Dar ele nu vorbesc decât despre faptul în sine, fără a intra în detalii [2]. În ceea ce-i priveşte pe autorii din vechime, ei nu fac, până în secolul V, nici o aluzie la imaginea sfintei Mahrame, ea fiind pesemne încă necunoscută, iar existenţa ei, uitată. Cea mai veche menţiune pe care o avem se află într-un document numit Doctrina lui Addaï. Addaï era un Episcop al Edesei († 541) care într-o lucrare (dacă aceasta este autentică) foloseşte fără îndoială o tradiţie locală sau anumite documente pe care nu le cunoaştem. Cel mai vechi autor necontestat care pomeneşte de icoana trimisă lui Abgar este Evagrie (sec. VI); în a sa Istorie bisericească [3] el numeşte portretul „icoana făcută de Dumnezeu” (Theoteuktos eikôn).
În ce priveşte originalul icoanei, adică pânza pe care era imprimat chipul Mântuitorului, el a fost multă vreme păstrat la Edesa ca cel mai de preţ odor al oraşului. El era foarte cunoscut şi venerat în tot Răsăritul şi, în secolul VIII, creştinii celebrau sărbătoarea sa în multe locuri, după modelul Bisericii din Edesa [4]. | Continuare »

purtarea-crucii1Când Ţi-am înţeles chemarea,
eu de toate m-am lipsit
şi-am venit să stau cu Tine,
căci, Iisuse, Te-am iubit.

M-am desprins din hora lumii,
din păcatul ei m-am smult
şi-am venit să stau cu Tine
şi, Iisuse, să Te-ascult.

Despărţitu-m-am de prieteni,
de plăceri m-am despărţit,
şi m-am alipit de Tine,
căci, Iisuse, Te-am iubit.

Azi iubirea Ta mi-e lege
şi Cuvântul Tău mi-e crez,
căci doresc să fiu cu Tine
şi de-a pururi să-Ţi urmez.

Fă ce vrei de-acum cu mine,
viaţa mea Ţi-o dăruiesc,
vreau pe veci să fiu cu Tine,
căci, Iisuse, Te iubesc!

Traian Dorz, Cântările dintâi

Eu nu ştiu cum Te-ai îndurat
de m-ai ales şi m-ai chemat,
căci eu nimic n-am făptuit
să fiu iertat şi miluit!

Ce oare să-Ţi fi arătat,
că n-am avut decât păcat?
Cum, oare, Tu la un tâlhar
i-ai dăruit atâta har?
Cum oare-atât Te-ai aplecat
şi din adânc m-ai ridicat?

…O Doamne, ştiu: Tu m-ai primit
şi mai ales căci m-ai iubit!
Pe tot întinsul viitor
doresc să-Ţi fiu ascultător,
recunoştinţă arătând
iubirii Tale orişicând.
Căci, Doamne, tot ce Tu mi-ai dat
e numai har nemeritat!
Traian Dorz, Cântări îndepărtate

„VENIŢI DUPĂ MINE” (Mt 4, 19)

Părintele Vasile OUATU

Iată glasul lui Iisus, iată dorinţa şi chemarea ce ne-o îndreaptă şi astăzi: „Veniţi după Mine”, [ne] zice El astăzi nouă, celor ce-I purtăm Numele.
Da, chemarea lui Iisus astăzi este nespus de duioasă.
El caută şi-i cheamă pe cei ce pe nedrept îşi zic ai Lui.
Cu adevărat, iubitul meu cititor, cei mai mulţi dintre noi nu mai suntem ai Domnului!… E multă vreme de când Iisus ne cheamă cu glasul Lui duios şi blând!… Dar cine-L mai aude? Şi cine-L mai urmează? Vrei o dovadă?
O, sunt multe!… Iată câteva! În zilele de duminică şi în zilele de sărbători, când tot creştinul trebuie să fie înaintea Domnului, cine umblă pe străzi de la un capăt şi până la altul? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine umplu bodegile, cârciumile, teatrele, cinematografele, sălile de dans etc., etc.? Nu creştinii?… Nu creştinele? Cine umblă în zile de slujbă la târguri, la pieţe, la negustorii, după afaceri? Nu creştinii? Cine se răsfaţă în toate păcatele acestui veac de întuneric? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine sunt roabele modei? Nu creştinele? Cine vin sluţite, cu unghiile ascuţite şi înroşite ca la sălbatici, cu sprâncenele smulse şi aşa mai departe, chiar şi în sfintele biserici? Nu creştinele? Cine fug de Cuvântul lui Dumnezeu? Cine ocolesc adunările copiilor lui Dumnezeu? Nu creştinii şi creştinele care au lăsat sfinţenia vieţii şi starea de om nou pe seama adventiştilor? În care casă de creştin se laudă şi se preamăreşte Dumnezeu? În care casă de creştin se priveghează zi de zi şi se aşteaptă venirea Domnului Iisus? Unde sunt creştinii care Îi slujesc Domnului prin toate ale lor? Nu se mai văd!… De aceea, Domnul şi azi ne cheamă cu glasul Lui duios şi sfânt: „Veniţi după Mine”. Ce zici tu, iubite cititor, asculţi chemarea lui Iisus? Eşti tu gata să-L urmezi fără şovăire?
La cea dintâi chemare, apostolii au părăsit totul de îndată: casă, avere, soţie, copii, şi au mers după Iisus. Dar tu, iubite cititor, eşti gata să mergi după Domnul? Ce bun este Domnul!… | Continuare »

Veniţi, suflete chemate,
cât nu-s zilele ’nnoptate,
că de se-nchid porţile,
rămân numai morţile
şi de se-nchid căile,
rămân vâlvătăile,
arşiţa mustrărilor,
plata neascultărilor
şi-atunci clopotul pustiu
va suna că-i prea târziu.

Veniţi, suflete-apăsate,
până nu-s închise toate,
până soarele n-apune,
până-i încă rugăciune,
până ochii nu se-nchid
după umbra de sub zid,
până vasul cel de lut
nu s-a-ntors din ce-i făcut,
până clopotul pustiu
n-a sunat că-i prea târziu!

Veniţi, suflete-aşteptate,
căci, iată, sunt gata toate:
– pentru vina voastră mare
dă Hristos răscumpărare,
Tatăl, – haina strălucită,
a făcut de-i pregătită,
masa binecuvântată
iat-o gata aşezată;
– veniţi, suflete chemate,
până când v-aşteaptă toate,
căci când clopotul pustiu
va suna –
e prea târziu!

Traian Dorz, Cântări noi

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Ortodoxiei)

TDorz1Credinţa adevărată este un lucru mare şi unic. Dacă are cineva o adevărată credinţă, aceasta va fi în primul rând mare şi puternică. Apoi unică, adică una şi pe totdeauna. Neschimbată, vie, sfântă şi veşnică.
Cei mai mulţi oameni nu au credinţă, ci au crezuri. De aceea ei pot să şi le schimbe după împrejurări, după interese, după simpatii. Numai foarte puţini sunt acei oameni care au credinţa ce nu se poate schimba, ce nu se poate părăsi niciodată şi pentru nimic.
Toţi acei oameni sfinţi şi biruitori, despre care spune sfântul apostol de astăzi, au fost numai dintre acei care au avut o astfel de credinţă unică şi biruitoare. Începând cu cel dintâi pomenit, şi sfârşind cu cel din urmă, ei au dovedit, prin faptele lor, ce credinţă de mare preţ aveau ei. Iată, dar, că dovada credinţei erau faptele, fiindcă o credinţă mare se vede numai din nişte fapte mari.
Despre Moise se spune că, atunci când s-a făcut mare, n-a mai vrut mărirea lumească, ci a ales smerenia şi suferinţa poporului lui Dumnezeu. Iată cu adevărat ce înseamnă să fii mare în faţa lui Dumnezeu!
Numai renunţarea la slava lumii şi acceptarea umilirii şi a suferinţei alături de poporul lui Hristos şi pentru El te arată într-adevăr că eşti mare, că eşti o valoare, că ai o credinţă.
Şi luaţi la rând tot capitolul unsprezece din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, şi veţi vedea ce nesfârşit şi strălucit este şirul marilor oameni ai lui Dumnezeu pe care panoul de onoare al cerului ni-i înfăţişează aici ca pe nişte adevăraţi şi nemuritori eroi. Toţi aceştia sunt astăzi sus, în slava eternă, pe marea de cristal din Apocalipsa sau împrejurul Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine albe, cu cununi de aur pe cap, şi cu harfe în mâini, binecuvântaţi de Dumnezeu şi binecuvân-tându-L pe El, în vecii vecilor (Apoc 7, 9-17).
Fiul meu şi fraţii mei, dacă dorim cu adevărat să fim şi noi odată între ei, atunci trebuie neapărat ca acum să ajungem şi noi să avem o credinţă de acelaşi preţ şi în stare de aceleaşi fapte, ca ale lor (II Pt 1, 1).
Numai o astfel de credinţă este cu adevărat credinţă. Şi duce la mântuire. Toate celelalte sunt crezuri care n-au nici un preţ mântuitor.

Traian DorzCântări îndepărtate

O, nu-s mai tari ispitele ca harul
ce-l vei primi ca să le poţi răbda,
căci nu se cere-ntâi să urci calvarul,
ci-ntâi primeşti putere a-l urca.
…Credinţă, se cere credinţă –
şi orice ispite-ai să-nvingi;
credinţă, atâta credinţă,
puterea ispitei s-o stingi.

O, nu-s mai tari durerile-ntâlnite
decât puterea care-o vei primi,
că nu-s întâi poverile sporite,
ci-ntâi primeşti putere-a suferi!
…Nădejde, se cere nădejde –
şi orice dureri ai să-nvingi;
nădejde, atâta nădejde,
puterea durerii s-o stingi.

O, nu-s mai tari vrăjmaşii niciodată
decât iubirea gata a-i ierta,
că-ntâi nu vine ura-nverşunată,
ci-ntâi se va mări iubirea ta.
…Iubire, se cere iubire –
şi orice vrăjmaşi ai să-nvingi;
iubire, atâta iubire,
cât ura întreagă s-o stingi!…

Sfântul Luca al Crimeei, Despre lupta cu patimile

„Postind trupeşte, fraţilor, să postim şi duhovniceşte”. Să pătrundem în tâlcul acestor cuvinte, fiindcă ele lămuresc scopul şi însemnătatea postului.
De ce au fost rânduite posturile? Ca să ne înveţe înfrânarea. Ce înfrânare? În chip nemijlocit, înfrânarea de la mâncarea săţioasă şi gustoasă. Dar însemnătatea postului nu se termină aici: am vorbit de postul trupesc, dar el trebuie să fie pentru noi şcoală a postului duhovnicesc.
Ce este postul duhovnicesc? Este înfrânarea de la tot ce ne vătăma, de la tot ce strică sufletul nostru, adică de la patimi, ce stau la temelia tuturor păcatelor noastre. Sfinţii Părinţi deosebeau opt patimi de căpetenie: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, întristarea, deznădejdea, slava deşartă şi trufia. De ce patima lăcomiei pântecelui a fost pusă pe primul loc? Fiindcă cel ce nu biruie această patimă josnică, dobitocească, nu va putea înfrânge nici celelalte patimi. Sfinţii Părinţi, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înţeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învaţă că toate aceste patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naşte în inimă altă patimă, mai subţire, iar împreună atrag o alta şi aşa mai departe. Această legătură nedespărţită dintre patimi poate fi comparată cu un lanţ greu, în care suntem cu toţii strâns înfăşuraţi şi pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început. Postul a fost rânduit tocmai pentru că lăcomia pântecelui este începutul acestui lanţ, temeiul dintâi al tuturor celorlalte patimi ale noastre. | Continuare »

Mişcarea Oastei Domnului a deschis o şcoală nouă în poporul nostru. A Fricosiideschis o şcoală de cercetare şi de adâncire a Scripturilor.
De la Dumnezeu era şcoala aceasta, căci, în scurt timp, ea s-a umplut de „şcolari”, de cărţi, de predici, de cântări şi învăţături care au umplut toată ţara.
Şcoala Duhului Sfânt era şcoala aceasta, căci ea a început să nască oameni noi, făpturi noi.
Din această binecuvântată şcoală a Duhului Sfânt, au ieşit şi învăţăturile din cărticica de faţă. Sunt şi ele un rod al suflării Vântului Ceresc peste ţara aceasta.
Frica de la Apocalipsa 21, 8 este cercetată în această carte şi arătată în lumina ei cea adevărată.
Fie ca şi aceste învăţături să trezească în orice suflet curajul şi îndrăzneala pentru cauza Domnului şi pentru lupta Domnului în lume. Şi să omoare în orice suflet frica, clătinarea şi căderea.
Fă Tu, Doamne, ca şi citirea acestor învăţături să facă din toţi copiii Tăi nişte luptători neînfricaţi pentru cauza Ta şi pentru lucrul Tău în lume.

Sibiu, la 1 decembrie 1936
IOSIF TRIFA – preot, redactorul foii «Isus Biruitorul»

Pastorul-cel-Bun2Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI, Cea dintâi săptămână

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” (Pilde 23, 26)

1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.
2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.
3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-i inima ta!
4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” (I Cor. 1, 25)
5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute? | Continuare »


CANONUL MARE

Alcătuire a Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul Ierusalimiteanul.

Cântarea 1, glasul al 6-lea:

Irmosul:

Ajutor şi acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu şi-L voi înălţa pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit (de două ori).

Stih: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşealelor.

Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.

Râvnind neascultării lui Adam celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, şi de împărăţia cea pururea fiitoare şi de desfătare, pentru păcatele mele.

Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău şi te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom şi ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită.

În locul Evei celei trupeşti, făcutu-s-a mie Evă înţelegătoare gândul cel cu poftă trupească, arătându-mi cele plăcute, şi gustând pururea din băutura cea amară.

După dreptate a fost lepădat Adam din Eden, nepăzind singura Ta poruncă, Mântuitorule. Dar eu, care am călcat totdeauna cuvintele Tale cele dătătoare de viaţă, ce voi pătimi?

Covârşind eu de bunăvoie uciderea lui Cain, m-am făcut cu ştiinţă ucigaş al sufletului, umplându-mi trupul de viermi, şi războindu-mă împotriva lui, cu faptele mele cele rele.

Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri bineprimite nu Ţi-am adus Ţie niciodată, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană.

Precum Cain aşa şi noi, ticălosule suflete, am adus fapte murdare Făcătorului tuturor şi jertfă vrednică de mustrare şi viaţă netrebnică; pentru acestea ne-am şi osândit împreună.

Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase şi suflare şi viaţă; dar, o! Făcătorul meu, Mântuitorul meu şi Judecătorul meu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc. | Continuare »

Sfântul Andrei Criteanu (660-740 sau 726) este considerat de unii comentatori patristici „ctitorul canonului bisericesc“. El este autorul a numeroase cuvântări, idiomele, stihiri, irmoase şi canoane. Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanu este cel mai reprezentativ. El este scris la maturitate când, privind în urmă, crede de cuviinţă să-şi aducă în faţa lui Dumnezeu tot ceea ce nu va fi fost după voia Lui, spre curăţire prin pocăinţă. Textul canonului are 250 de strofe şi se află în cadrul utreniei de joi, săptămâna a cincea a Postului Mare.
Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temniţe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. O dată cu stihurile, cel care se pocăieşte trece de la plânsul amar pentru mulţimea păcatelor la alinul pe care-l aduce acesta conştiinţei rănite de vină, apoi spre nădejdea mântuirii care, tot crescând, odrăsleşte curaj şi nădejde în inima zdrobită şi atinge floarea dragostei înflăcărate pentru Dumnezeu, singura care aduce adevărata mireasmă a deplinei îndreptări şi iertări. Singura care ajunge la Dumnezeu.
Canonul este alcătuit din nouă cântări, care încep cu câteva stihiri prezintând diferitele teme ale acestora şi care dovedesc o similitudine cu odele biblice, şi sfârşesc cu alte două stihiri de mare importanţă dogmatică: una închinată Sfintei Treimi, iar cealaltă Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu.
Plin de lirism şi elemente poetice, Canonul cel Mare se prezintă nu numai ca un „monument“ de pocăinţă, dar şi de artă poetică. Descrierile vii, comparaţiile grăitoare, mulţimea epitetelor, | Continuare »

„DE NU VEŢI IERTA OAMENILOR GREŞELILE LOR…” (Mt 6, 15)

Duminică avem intrarea în postul cel mare. La rând, este evanghelia care începe cu iertarea celor ce ne greşesc; şi [care] ne învaţă cum să postim. „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre. Iar când postiţi să nu fiţi ca făţarnicii” (Mt 6, 14-18).
Am tâlcuit această evanghelie, pe larg, în cartea I-a cu tâlcuirea evangheliilor, arătând cum trebuie să postim cu adevărat.
Acum ne vom opri puţin asupra înştiinţării cereşti: „De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl cel ceresc nu va ierta greşelile voastre”. Această înştiinţare ne aduce din nou aminte de pilda cu datornicul neiertător, căruia stăpânul său îi iertase toată datoria, o datorie foarte mare, iar el, după această iertare, îl strângea de gât fără milă pe un datornic al lui, pentru o datorie de câţiva lei, cum se vede din chipul de alături (Mt 18, 23-35).
Această pildă am tâlcuit-o pe larg şi frumos în foaia «Isus Biruitorul» numărul 36 din anul trecut, arătând cum neiertarea dintre creştini este dovada cea mai grăitoare că nu cunosc cu adevărat jertfa cea mare a iertării de pe vârful Golgotei. Mântuitorul ne înştiinţează şi ne spune lămurit că iertarea noastră din partea Tatălui ceresc e condiţionată de iertarea pe care trebuie să o dăm şi noi de-aproapelui nostru.
Şi totuşi, cât de puţin e băgată în seamă această condiţie de căpetenie a mântuirii noastre. | Continuare »

LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA LUI SATAN

Ioan Marini

„Adam din rai s-a gonit cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut cu postul, curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce poftim să fim locuitorii raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise, patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cu cereri, străduind din toată inima, să potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti.”

Creştinul este un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu; unul ce dă năvală în fiecare zi, pentru a atinge „ţinta” desăvârşirii la care este chemat (Ef 4, 13-15).
Dar până să ajungi acolo, câte lupte, câte căderi, câte lacrimi şi dureri… Numai cel ce merge pe calea cea „strâmtă şi cu scârbe” ştie…
Dar fie; face să te lupţi, când ştii ce este la capăt. Şi Domnul ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Ptr 2, 21). Dar pentru ca să te lupţi îţi trebuie arme. Un luptător pe câmpul de luptă fără arme nici nu ţi-l poţi închipui. Oricine ar spune că este un nesocotit cel ce se încumetă să meargă la război cu mâinile în buzunar.
Dar un creştin, care este un „ostaş al Domnului” (I Tim 2, 2), nu va fi oare doborât în luptă, mergând nepăsător şi neînarmat în lupta aceasta?
Fără îndoială, îi trebuie arme duhovniceşti pentru lupte duhovniceşti.
Căci nu împotriva cărnii şi sângelui avem de luptat, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii (diavolului), care sunt în locurile cereşti (Ef 6, 12). | Continuare »

„Aflarea, trăirea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit“

În gândul lui Dumnezeu, profetul şi preotul au fost fraţi şi au rămas fraţi. Slujbele lor sunt surori şi trebuie să rămână surori, pentru că ele se întregesc fericit una pe alta, aşa cum cei doi soţi binecuvântaţi de Dumnezeu devin unul, întregindu-se reciproc.
Şi profetul şi preotul sunt mari. Totuşi, dintre acestea două, slujba profetului este cea mai mare. Însuşi Mântuitorul S-a arătat mai întâi ca Profet, apoi ca Preot.
Profet a fost totdeauna, Preot a fost doar o singură dată, când S-a adus ca Jertfă pe Sine Însuşi pe altarul Crucii de pe Golgota, pentru ispăşirea tuturor păcatelor întregii lumi (Evrei 9, 24-26).

Un adevărat preot al lui Hristos, având cele două însărcinări, va şti, la fel, întotdeauna, să dea prima însemnătate slujbei de profet… Să o facă pe cea de a doua ascultătoare de cea dintâi.
Pe cea mai mică, ascultătoare de cea mai mare… Pe cea a celor văzute, ascultătoare de cea a celor nevăzute.
Aşa a făcut Părintele Iosif Trifa. El a înţeles bine voia lui Dumnezeu şi a urmat cu o deplină ascultare pilda şi porunca lui Hristos în privinţa aceasta.
Prin tot cuvântul său, acest trimis al lui Hristos a ţinut să arate acest mare adevăr pe care el l-a înţeles prin descoperire dumnezeiască. El s-a adresat mai ales fraţilor săi, preoţilor, pentru a-i trezi la această cerească datorie… În mărturisirile sale despre cum şi-a înţeles el datoria de preot, sunt arătate în chip zguduitor aceste adevăruri. Toată slujba lui preoţească a fost, în cea mai mare parte a ei, o slujbă de profet. Adică el a ştiut să-i dea acestei slujbe întâietatea voită de Dumnezeu.
Prin aceasta n-a dispreţuit-o pe cealaltă, ci abia atunci şi-a împlinit-o cu adevărat. | Continuare »

LUMINA MEA SE LUPTĂ

Traian DORZ, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Lumina mea se luptă cu cel mai negru nor
ce vine să alunge din fraţii mei sărutul
şi lupt cu preţul vieţii să-ntorc privirea lor
să desluşească Stâlpul-de-Flăcări: Începutul.

Durerea mea se luptă cu ochii lor vrăjiţi,
căci singuri merg la fiara ce-i sfâşie şi-i pradă
şi-aşa-s de orbi, sărmanii, că nu pot fi opriţi
şi nici nu pot s-asculte, şi nici nu pot să vadă!

Şi rugăciunea-mi luptă cu duhul cel mai rău,
pătruns cu viclenie în casa maicii sfinte,
şi inima-mi se rupe când văd veninul său
cum arde şi-ntinează altare şi morminte.

Şi deznădejdea-mi luptă cu cel din urmă crez
că-n ultima clipită se vor trezi-nşelaţii…

– Ajută-mă, o Doamne, să nu descurajez
pân’ au să se trezească şi-au să-nţeleagă fraţii!

Cât de înfiorător a fost şi pentru noi la început cuvântul suferinţă! Dar pe urmă, ce înţeles divin i-a dăruit Hristos acestui cuvânt pentru noi şi între noi!
Lucrarea Oastei Domnului a fost de la început suferinţă nu numai pentru că omul prin care a iniţiat-o şi a adus-o Dumnezeu între noi a fost un om al suferinţei toată viaţă lui, ci şi pentru că – prin toată istoria ei, prin toată propovăduirea ei, prin toată solia ei – această Lucrare a Oastei Domnului a ars în mijlocul Bisericii şi al naţiunii noastre ca o flacără sacră, alimentată din însăşi fiinţa ei şi aducând lui Dumnezeu propria sa jertfă. Ea este şi instrumentul, şi sunetul. Şi altarul, şi jertfa. Şi rugul, şi flacăra acestui rug, arzând singură din sine şi mistuindu-se singură pe sine prin Hristos şi pentru El.
Solia Oastei este una veche, nu una nouă. Ea fusese adusă de Hristos şi strigată prin toate veacurile de înaintaşii noştri sfinţi. Oastea nu învaţă nimic nou, ci doar înlătură gunoaiele păcatului depuse de vremuri şi de nepăsare peste aurul adevărului lăsat nouă moştenire.
Aceste gunoaie nu pot fi înlăturate decât cu foc.
Şi atunci solia a izbucnit ca o flacără a Duhului Sfânt, iar purtătorii ei au devenit ca nişte aruncătoare de flăcări împotriva a tot ce era şi este gunoi adunat peste aurul lui Hristos din Biserica, din credinţa şi din viaţa noastră.
Oastea Domnului spune sectarismului: Nu trebuie să părăseşti Biserica, ci păcatul!
Nu trebuie să vă schimbaţi cultul, ci inima…
Nu trebuie să luptaţi împotriva semnului Crucii, sau împotriva Împărtăşaniei, sau împotriva cinstirii Maicii Domnului, ci împotriva păcatului, a fărădelegii, a neascultării.
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită de duhul sectarist.

Dar Oastea Domnului spune şi formalismului: Nu spurcaţi Biserica lui Dumnezeu cu obiceiurile diavolului!
Nu necinstiţi slujbele sfinte cu lăcomia de bani!
Nu beţi şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul dracilor!
Nu înjosiţi Duhul, înălţând litera!
Nu răstigniţi pe Hristos, alegând pe Baraba!
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită şi de către duhul formalist. | Continuare »

MAI ESTE-O JUDECATĂ

Traian Dorz

Mai este, la Sfârşit, o Judecată,
cumplita Judecată de Apoi,
căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată
cum a lucrat oricare dintre noi.

Noi nu murim când inima-ncetează,
lăsăm în urmă tot ce-am scris şi spus,
dar tot ce dăm la cei ce ne urmează
mereu dă rod când noi de mult ne-am dus.

Avem copii, – şi-i creştem după vrere,
avem elevi, – şi-i învăţăm ce vrem,
avem o turmă-n grijă şi-n veghere
– şi-ntreaga lor răspundere avem.

Căci ei vor fi în lume şi-n viaţă
aşa cum noi le-am spus şi arătat,
iar ei, la fel, aşa vor da povaţă
– şi-un lung popor e-acum de noi format.

Îi creştem buni? – la fel şi ei vor face!
Îi creştem răi? – aşa vor îndruma. | Continuare »

ZIUA JUDECĂŢII DIN URMĂ

O, ce mişcare va fi în ziua cea mare a Judecaţii, când milioane şi milioane de suflete vor sta de faţă înaintea Dreptului Judecător! Şi, o, ce cutremur sufletesc va fi în ziua aceea când se vor deschide cărţile, adică inimile oamenilor, şi se va vedea în ele ca într-o oglindă şi cele bune, şi cele rele. Atunci numai vor cunoaşte şi vor simţi toţi oamenii cât de mult L-au vătămat pe Dumnezeu cu păcatele lor. O groază cumplită îi va cuprinde pe păcătoşi simţind că trebuie să se înfăţişeze înaintea Dreptului Judecător. Apăsaţi de această groază şi mustrare, păcătoşii vor zice: „Munţilor şi pietrelor, cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de Faţa şi mânia Aceluia ce şade pe scaun” (Apoc 6, 16).
Dar în această fierbere şi mişcare sufletească, deodată se va face tăcere de mormânt. Un înger va suna din trâmbiţă şi va striga numele tău, cititorule, şi tu va trebui să stai [la] judecată. De ai trăit o viaţă de păcate şi fărădelegi, atunci ziua Judecăţii va fi pentru tine „ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu” (Apoc 6, 17). Dumnezeu Tatăl, Judecătorul cel mare, Se va ridica şi va zice: „Eu sunt Dumnezeu, Care ţi-am dat toate darurile sufleteşti şi trupeşti, dar tu cu păcatele tale ai batjocorit mila Mea şi darurile Mele şi te-ai închinat altor dumnezei. Eu sunt Dumnezeu, Care L-am jertfit pe Fiul Meu cel scump pentru tine şi păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă. Am omorât pe Fiul Meu pentru păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă de mântuire şi acum Fiul Meu Mă îndeamnă să te judec pentru moartea Lui. Împotriva ta strigă, cerând răzbunare, sângele Fiului Meu, strigă rănite Lui, strigă patimile Lui. Eu sunt Judecător şi Tată. Ca Judecător, te judec pentru dreptatea Mea, iar ca Tată, te judec pentru Fiul Meu”… | Continuare »

Traian DORZ

În zadar se mai grăbeşte
cel ce pleacă prea târziu,
alergarea lui sfârşeşte
cu un strigăt în pustiu.

Pentru mântuirea ta,
nu mai sta, nu mai sta,
pentru cerul tău frumos,
vin-acuma la Hristos!

În zadar se mai frământă
cel ce n-a vrut când putea,
mila şi chemarea sfântă
şi-are vremea ei şi ea.

În zadar se mai căieşte
cel ce-a ars ce n-are preţ,
râsul clipei îl plăteşte
plânsul veşnicei vieţi.

În zadar va plânge-odată
vremea harului de-acum
cel chemat cu-atâtea lacrimi,
dar nu-i pasă nicidecum.

Câtă vreme încă este
cale şi prilej, şi har,
nu uita de toate-aceste,
căci curând va fi-n zadar!

Traian Dorz, cugetări — Mărgăritarul ascuns

… În curând vremea harului se va sfârşi. Hristos Mântuitorul şi Judecătorul va veni iarăşi, ca să-Şi ia Duhul Său şi să închidă uşa, singura uşă care duce la mântuire. Atunci nimeni din cei ce n-au venit acum nu vor mai avea pe unde să vină şi toţi cei ce n-au căutat mântuirea în unicul ei fel nu o vor mai afla nicidecum. Tu, de ce oare nu vii?
Manastirea_Sf-Antonie_ApocalipsaAştepţi tu oare până atunci?

Căderea şi decăderea vin pretutindeni şi de pretutindeni, ca şi cum ar fi împinse de la spate, pentru a-i prinde pe toţi oamenii şi pentru a-i duce cât mai repede şi cât mai sigur în iad.
Singur Hristos îi poate salva din ele pe cei care sunt ai Lui.
Tu eşti sau nu al Lui?
Dacă nu, ce vei face fără Hristos?
Cine te va scăpa din ghearele diavolului dacă nu vii acum alergând la El?
Vino!

Nu cârti împotriva vremii şi a vremurilor. Încă plouă numai cu apă… în curând va ploua şi cu foc… Încă se cutremură numai pământul… în curând se va cutremura şi cerul. Atunci ce veţi face voi, care nu vreţi să scăpaţi acum la Hristos?

Ridicaţi-vă capetele voi, cei care suferiţi pentru Hristos, şi aşteptaţi-L: în curând se va împlini şi dorul vostru. Trăiţi veghind, spre a-I auzi glasul Lui când El vă va chema pe nume, ca voi să ieşiţi din mormintele voastre. Toţi cei ce L-au iubit în curăţie şi care L-au aşteptat cu dor vor vedea cu bucurie Faţa Lui şi vor dobândi fericiţi locul pregătit de El în cer, la Nunta Lui strălucită. Ce aproape este Ziua aceasta!… Zorii ei parcă au şi ieşit. | Continuare »

Traian DORZ, din Cântări Noi

Judecata-de-apoi-2În Ziua Judecăţii aspre
n-o să vă judece Iisus,
ci-o să vă judece Cuvântul
ce voi l-aţi auzit – sau spus!

O să vă judece copilul
pe care l-aţi crescut tâlhar,
o să vă judece clipita
ce-aţi risipit-o în zadar.

O să vă judece prilejul
lăsat să treacă fără rost,
o să vă judece străinul
rămas în drum fără-adăpost.

O să vă judece orfanul
pe care nu l-aţi cunoscut
şi orbul, şi nefericitul
pe lângă care aţi trecut.

O să vă judece unealta
cu care n-aţi lucrat cinstit
şi bunătatea, şi iubirea
pe care le-aţi dispreţuit…

O să vă judecaţi voi singuri
cu tot ce-i sus şi tot ce-i jos,
c-aţi fi putut avea viaţa,
dar n-aţi căutat-o în Hristos!