Iisus Mântuitorul e alungat cu pietre din patria Lui

Evanghelia de duminică, de după Botez, e puţin cunoscută şi ar trebui să o cunoască tot omul, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Evanghelia aceasta ne spune numai pe scurt că a ieşit Iisus din Nazaret, patria Lui, dar nu spune de ce şi cum a ieşit. Aceste amănunte le aflăm dintr-o altă Evanghelie, de la Luca; (citiţi această Evanghelie la Luca, în cap. 4, vers. 16-32). În această Evanghelie se spune pe larg cum a început Iisus să înveţe şi în ţara Lui şi „toţi Îl mărturiseau pe El şi se mirau de cuvintele darului care ieşeau din gura Lui“, dar când a început a-i mustra pentru păcate „s-au umplut toţi de mânie şi, sculându-se, L-au scos pe El afară din cetate“.
Să luăm aminte că această Evanghelie se petrece şi azi printre noi şi sub ochii noştri. Noi ne mirăm de nazarinenii cei nebuni care L-au scos pe Iisus din cetatea lor şi L-au alungat cu pietre, dar tot aşa facem şi noi când, cu păcatele şi fărădelegile noastre, Îl alungăm pe Iisus dintre noi şi din hotarele vieţii noastre. Iisus Mântuitorul rămâne şi locuieşte numai acolo unde este iubire, pace şi viaţă curată între oameni şi prin casele lor. Când noi stăruim în păcate şi fărădelegi, Îl alungăm pe Mântuitorul din cetatea vieţii noastre. În multe locuri şi în multe feluri şi chipuri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi ieri în piaţa Sibiului. Era marţi, zi de târg, şi un om beat striga şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii. Mi s-a părut atunci că înaintea acestui om mergea Mântuitorul şi el Îl alunga cu pietre, aşa cum se vede în imaginea de mai sus. | Continuare »

CEVA ÎN LEGĂTURĂ CU EVANGHELIA DE DUMINICĂ

„Şi propovăduia Iisus zicând: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 4, 14).

Ioan Botezătorul a fost Înaintemergătorul şi Înaintevestitorul Mântuitorului şi al mântuirii neamului omenesc. El şi-a început predica cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi-a început predica cu vestirea că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu. „Şi a început Ioan a propovădui, zicând: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Mt 3, 1-2).
Despre Domnul Iisus Hristos, Evanghelia de duminică ne spune aşijderea, că şi El Şi-a început propovăduirea cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. „De-atunci încolo, Iisus a început să propovăduiască şi să zică: «Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape” (Mt 4, 17).
„Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu!” …Cu această strigare a început vestirea Evangheliei în lume. Oamenilor de pe atunci li se vestea vestea cea bună că se apropie mântuirea neamului omenesc. Că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu şi pe pământ, după ce 4000 de ani stăpânise împărăţia celui care îl înşelase pe Adam în grădina Edenului. Oamenilor li se cerea să se pregătească sufleteşte pentru această împărăţie. Să se pocăiască, adică să se lepede de păcate şi fărădelegi, ca să poată deveni cetăţeni ai noii Împărăţii.
Şi de atunci a răsunat mereu în lume strigarea lui Ioan şi strigarea Domnului Isus: „Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu”.
De aproape 2000 de ani răsună în lume strigarea: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”.
Dar oare ascultat-a omul şi omenirea această strigare? | Continuare »

Traian Dorz, Răsplata ascultării, cap. 10

002-FrTraianDorz1. Nici o haină nu-ţi ţine de cald dacă nu ai cămaşa pe dedesubt.
Nici o podoabă nu te poate înfrumuseţa dacă n-ai cămaşa albă şi curată.
Aşa este şi cu naşterea din nou.
Nici o îmbrăcăminte nu-ţi vine bine dacă pe tine este o cămaşă sfâşiată.
Dar dacă ţi-e cămaşa curată şi albă, frumoasă şi întreagă – ea dă valoare şi căldură tuturor celorlalte haine.
Aşa este şi cu naşterea din nou.

2. Poţi avea orice dar şi orice poziţie în Lucrarea Evangheliei:
poţi avea părinţi renumiţi şi credincioşi,
poţi avea talent de cântat sau de vorbit,
poţi avea multe însuşiri frumoase,
– fără naşterea din nou, în zadar.
Eşti ca şi fără veşmântul de nuntă.

3. Fără naşterea din nou eşti ca fără cămaşă bună şi caldă pe sub haină.
Fără naşterea din nou, nici în faţa Domnului, nici în faţa fiinţelor duhovniceşti tu nu poţi avea valoarea care se cere.
Toate podoabele tale, fără ea, n-au nici un preţ, nici o căldură, nici un rost, întocmai ca hainele celui fără cămaşă.

4. „Să nu sfâşiem Lucrarea Domnului”, aşa ar trebui să zică şi să grijească fiecare din cei ce se ocupă cu ea.
Să nu sfâşiem învăţătura sfântă prin care s-a primit dragostea Domnului şi dragostea fraţilor.
Ar trebui să se teamă ca de moarte cei ispitiţi s-o facă.
Ea este cămaşa lui Hristos. | Continuare »

Născut din nou

Născut din nou, ca-n sânul mamei mele,
Şi înnoit prin dulcele Tău har,
Îmi simt deodată cerul plin de stele
Când sufletu-l cuminec la altar.

Căci e Altar și Cuminecătură
Cu Tine-ntreg, umplându-mă pe veci,
Chiar clipa-n care ochii-mi cunoscură
Prin pocăință-n mine cum Te-apleci.

Când hotărât, m-am rupt de lumea-n care
Aflasem numai glod deșertăcios
Eu mi-am predat la Sfintele-Ți Picioare
Sub Crucea ta, viața mea, prinos.

Mi s-au schimbat deodată-ale privirii
Şi căutări, şi doruri, şi chemări
Şi tot ce am, simt dăruit iubirii
Spre toate cele patru-ntinse zări.

În brațe-aș vrea să strâng pe toți dușmanii
Să-i duc pe umăr pân’ la Tine sus.
Și să-i preschimbi – prin Sfinte-Mpărtășanii –
În frații mei și-ai Tăi, iubit Iisus!

Atât de plin mi-e sufletul, c-aș trece
Din plinul lui la toți în drumul meu,
Din poarta mea, niciun flămând nu-mi plece,
Și-n plânsu-oricui să-aduc un curcubeu…

Căci Tu-mi ești totul meu și-oricât să dărui,
Mai mult primesc din haru-Ți nesfârșit,
Iar bucuria dusă fiecărui
Mi-alină doru-ntreg, Iisus iubit!

Slăvit să fie Numele Tău mare!
Slăvită fie-n veci iubirea Ta!
Când mi-o dai Tu, se face sărbătoare,
Iar când o-mpart, îmi crește-oricât aș da!

Lidia Hamza

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Poienile Izei – 28 septembrie 1980: UNUL CU FAŢA SPRE CELĂLALT


spovedanieÎntre cele şapte Taine despre care se vorbeşte şi pe care noi le ştim, ale Bisericii noastre, este şi Taina Pocăinţei. Taina aceasta a Pocăinţei, ca şi celelalte Taine, a căpătat un prea şters şi un prea necunoscut înţeles în inima şi în viaţa multora dintre noi.
Taina Pocăinţei este Taina Naşterii din Nou, pe care a cerut-o Mântuitorul când a zis: „Dacă nu vă veţi naşte din nou, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu.”
Închipuiţi-vă că Hristos Se opreşte acum în faţa dumneavoastră şi vă întreabă: „Prietene, cum ai intrat tu aici? Ai tu haina de nuntă – naşterea din nou – sau nu o ai? Dacă nu o ai, Eu ţi-o pot da. Eu stau acum în faţa ta, ca să văd: doreşti sau nu doreşti această haină de nuntă? Dar te înştiinţez: fără haina de nuntă nu vei putea lua parte la ospăţul nunţii. Trec acum şi te întreb: ai tu sau nu ai această haină de nuntă? Dacă nu o ai, Eu sunt gata să ţi-o dau acuma, numai s-o doreşti tu…”.
Taina Pocăinţei este la îndemâna oricăruia dintre noi. Se cere însă ca noi să fim sinceri în faţa lui Dumnezeu, să recunoaştem că nu o avem, dacă nu o avem. Şi s-o cerem! Şi dacă ne-o îmbie Domnul, s-o şi primim, prin credinţă.
În Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, în poporul lui Dumnezeu, nimic nu se poate afla fără credinţă. Credinţa este cel dintâi lucru care ni se cere fiecăruia, pentru că este scris: „Căci fără de credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”. Pentru că cine se apropie de El trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cel care Îl caută.
Deci avem nevoie de credinţă, de cel dintâi pas în Biserica lui Dumnezeu, în Lucrarea lui Dumnezeu, în chemarea lui Dumnezeu. Credinţa este cea dintâi dintre condiţii. Fără de credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Dar credinţa noastră trebuie să fie o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd, aşa cum este de asemenea scris: „O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite!”. Asta-i condiţia! Cu Dumnezeu avem de-a face, cu o Fiinţă pe care ochii noştri trupeşti nu o văd; dar tot El ne-a dat ochii aceia sufleteşti pe care, prin credinţă, ni-i deschide pentru ca să-L putem vedea. | Continuare »

Rastig-56Sfâşierea pocăinţei
dacă te-a născut de Sus,
adâncirea-nvăţăturii
vei căuta-o mai supus.

Adâncirea-nvăţăturii
dac-o vei căuta mereu,
înălţimea rugăciunii
te va ţine-n Dumnezeu.

Înălţimea rugăciunii
dacă vei trăi-o sfânt,
evanghelica credinţă
vei avea-o legământ.

Evanghelica credinţă
dac-o ai statornic far,
dragostea frăţietăţii
îţi va strânge har cu har. | Continuare »

POCĂINŢA

„Pocăinţa – zice Sf. Ioan Damaschin – este o întoarcere de la cea afară de fire la cea după fire şi de la diavolul către Dumnezeu, care se face cu osteneală şi cu nevoinţă.”
Din aceste cuvinte înţelegem că noi oamenii suntem datori să-l lăsam pe diavolul şi lucrurile lui diavoleşti (II Tim 2, 26) şi să ne întoarcem la Dumnezeu (Mal 3, 7) şi la vieţuirea cea duhovnicească, plăcută Domnului.
Să urâm păcatul şi să ne întoarcem la faptele bune şi virtuţile creştineşti, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu cu toată râvna şi dragostea noastră, cum zice prorocul David (Ps 119, 127-128).
Pocăinţa cea adevărată, fraţilor, trebuie să fie o durere vie ce o simte omul întors la Dumnezeu înăuntrul fiinţei sale, pentru păcatele lui, cu care a jignit bunătatea cea mare a lui Dumnezeu. Plânge-ţi păcatele şi hotărăşte-te la îndreptare.
Însă pocăinţa noastră – oricum ar fi ea – nu ne ajută ni¬mic la mântuire dacă nu L-am primit pe Domnul Iisus şi Jertfa Lui cea scumpă. Noi putem face multe pentru sufletul nostru, dar numai primindu-L pe El în inima (Apoc 3, 20) şi în viaţa noastră avem împăcarea cu Tatăl Ceresc (Col 1, 20) şi suntem mântuiţi.
Iubite frate, te-ai pocăit (Mt 3, 2)? Şi dacă da, ai gustat din jertfa Lui (Ps 34, 8)? Ferice de cel care poate spune: Da!

fr. David B. Ioan, «Viaţa Creştină» nr. 40 / 1 oct. 1939, p. 2

Traian Dorz, Răsplata ascultării, cap. 5

promisiunea lui Irod Irodiadei1. O, ce nebunesc lucru este pornirea de a glumi oriunde şi cu orice!
Ce mari nenorociri au făcut de multe ori vorbele nesocotite spuse în chip uşuratic!
O vorbă nesocotită a lui Irod, mai mult o glumă trufaşă şi prostească, l-a condamnat la moarte pe ne-prihănitul Ioan Botezătorul, profetul lui Hristos (Mc 6, 14 29).

2. Irod vedea că Ioan era un neprihănit şi că Irodiada era o nelegiuită,
vedea că s a legat cu un cuvânt prostesc,
vedea prăpastia spre care era împins,
– şi, cu toate acestea, n-a mai avut puterea să se împotrivească.
Ce uşor i-ar fi fost să spună, când a văzut că se urmăreşte uciderea lui Ioan cel nevinovat:
– Am glumit… Pentru o glumă nu se poate ucide un om!
Aşa putea spune el, dacă ar fi avut minte măcar după ce spusese prostia.
Dar atunci a tăcut.
A fost priceput numai să facă răul, dar nu să-l şi îndrepte. | Continuare »

„A doua zi Ioan a văzut pe Iisus venind la el şi a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!»“ (Ioan 1, 29)

sf-ioan-botezatorul_17_02Când, în Exod 12, 3, Domnul poruncea, ca început al iz-băvirii poporului Său care gemea în robie, jertfa mielului, El Însuşi alesese chipul acesta şi mijlocul acesta atât de mult-spunător pentru lucrarea izbăvitoare a mântuirii lumii pe care avea să o facă la timpul Său chiar El.
Mielul — simbolul nevinovăţiei, răbdării şi tăcerii — a fost ales de Domnul, ca să-L preînchipuie pe El şi Jertfa Sa.
Domnul poruncea atunci ceea ce El Însuşi avea să facă…

Simbolul Jertfei Sale, sacrificarea mielului ispăşitor, a căpătat valoarea şi puterea izbăvitoare prin tainica acoperire a Jertfei de pe Cruce. Care, prin faptul că fusese acceptată, era ca şi făcută. Având deja puterea de mântuire prin ea, chiar dacă nici Moise, nici poporul de atunci nu aveau de unde să ştie şi să înţeleagă acest lucru!
Dar lui Ioan Botezătorul i-a fost dat să cunoască mai mult decât cunoscuse Moise atunci. Şi de aceea el a arătat pe Iisus Hristos, cu toată puterea încredinţării, când L-a văzut umblând şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!
Făgăduinţele făcute de veacuri, privitoare la venirea aştep-tatului Mântuitor, îşi căpătau, în sfârşit, strălucita împlinire.
Mesia venise! Ioan, cu ochii luminaţi, L-a văzut primul. Şi, în clipa supremei revelaţii, a strigat, el însuşi transfigurat: Iată-L! | Continuare »

Botezul_Domnului_16_03Pr. Iosif Trifa

Proorocul Ilie, când s-a suit pe munte să descopere pe preoţii cei mincinoşi ai lui Baal, a turnat peste jertfă de trei ori apă şi apoi s-a rugat pentru focul din cer, care s-a pogorât şi a aprins jertfa.

Această jertfă a închipuit şi închipuie Taina cea mare a Sfântului Botez. Apa şi focul fac şi astăzi Botezul cel adevărat: apa îl spală pe om, şi focul Duhului Sfânt îl aprinde pentru Hristos.

Minunată a fost ivirea lui Ioan Botezătorul în lume! Un om a început o predică, o viaţă nouă. Nimeni nu cunoştea anume pe acest om şi nu ştia de unde vine. N-avea nici în îmbrăcămintea, nici în înfăţişarea lui ceva atrăgător. Nu era nici mare învăţat şi totuşi toţi iudeii alergau la dânsul şi se botezau în râul Iordan. Ioan câştiga sufletele cu vestea cea bună că soseşte un Mântuitor; câştiga sufletele cu căldura şi dragostea cu care Îl vestea pe acest Mântuitor şi chema pe oameni la pocăinţă, la o schimbare a vieţii, la o viaţă nouă. Ioan câştiga suflete prin pilda vieţii sale. Însăşi viaţa lui era o predică de înfrânare şi de viaţă pusă cu totul în slujba Domnului.

Predica şi viaţa lui Ioan arată şi azi calea spre Mântuitorul. Ioan e şi azi glasul celui ce strigă – azi, mai tare ca oricând – în pustia acestei vieţi: Pocăiţi-vă de păcatele voastre, căci Mântuitorul şi darul mântuirii au venit de mult. Ioan e şi azi o predică de mustrare – azi, mai aspră ca oricând – pentru cei care se îmbuibă în mâncăruri, în petreceri, în fălii şi beţii. Predica lui Ioan e şi azi o pildă că adevărul creştin trebuie spus fără cruţare, aşa cum l-a spus el fariseilor şi lui Irod-împăratul, chiar cu preţul vieţii. Minunate au fost predica lui Ioan şi botezul lui, dar totuşi predica şi botezul lui au fost numai o pregătire pentru Cel Ce a venit să boteze cu „Duh Sfânt şi cu foc“. Acest botez s-a pogorât peste Iisus în râul Iordanului.

Prin darul botezului din râul Iordan, Mântuitorul a spălat păcatul strămoşesc şi a înnoit omenirea prin apă şi prin Duh. Acest dar al înnoirii şi al naşterii din nou a trecut apoi asupra fiecărui om. Prin darul botezului, fiecare om se spală de păcatul strămoşesc şi se naşte a doua oară pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Mare taină este Sfântul Botez! Când se botează pruncii, li se unge cu „pecetea darului Duhului Sfânt“ fruntea, gura, ochii, urechile, mâinile, pieptul şi picioarele. | Continuare »