A fi păstor adevărat înseamnă a avea iubire,
iar nu dorinţă de câştig,
nu-asprime, ci simţire,
nu a mâna din urma lor pe oi,
ci-a le atrage,
a cerceta durerea lor nainte să te roage…
A păstori, nu-a apăsa,
a-i păstori cu hrană
cu bunătate cântărind şi-ndemnuri, şi dojană,
a-i păstori frumos pe toţi
de orice vârstă-a vieţii,
crescându-i cu trăirea ta, a faptei şi-a poveţii.
A-i creşte,-nseamnă-a te jertfi
în munca necurmată,
în rugăciuni, în plâns, în post
şi-n pildă-adevărată.
Hristos te roagă,
ca atunci pe Petru,
mai în urmă:
– De Mă iubeşti cu-adevărat,
să-Mi paşti întreaga turmă!
Deci numai dacă-L poţi iubi pe El şi turma-I toată
aşa te fă păstor, altfel mai bine niciodată!
Şi nu uita că păstoreşti nu turma ta-n viaţă,
ci turma Lui, de care dai răspuns în Sfânta-I Faţă.
Deci dacă nu te porţi aşa, lua-Şi-va turma ţie
ca altuia mai bun s-o dea…
– Fii treaz la datorie!
(de Traian Dorz)

Traian DORZ despre URMAȘ (audio)

DOAMNE-AL JUDECĂŢII

T-Dorz_072Doamne-al Judecăţii, ia odată-aminte
cât rău face duhul prefăcătoriei,
că nici mii de duhuri n-au ucis nainte
cât ucide-acuma cel al vicleniei!
Doamne, vezi cum furii vin vorbind de pace,
omul dezbinării cântă de iubire,
robul îngâmfării înger se preface
şi trimişii vrajbei predică unire.

Doamne, fă dreptate alor Tăi odată
şi Lucrării Tale, ruptă şi prădată!

Doamne, vezi cum darul dat spre unitate
Ţi l-a pus vicleanul pentru dezbinare,
sfintele-Ţi versete cum le-ntoarce toate
spre-a-i sluji să strice Sfânta Ta Lucrare,
Doamne, vezi cum iuda poate merge-oriunde,
nimeni nu-l opreşte, nimeni nu-l întreabă,
Doamne, vezi ce-l mână, Doamne, vezi ce-ascunde
şi vezi cum l-ajută cei cu mintea slabă!

Doamne, vezi cum Însuşi Numele Tău Mare
el Îl pune-n slujba scopului satanii,
Doamne, vezi cum lasă numai răni amare,
Doamne, vezi cum pradă turma Ta hultanii,
Doamne, vezi-Ţi via numai jar şi pradă,
Doamne, vezi-Ţi Sfânta Casă-a Ta-n ruine,
Doamne-al Judecăţii, strânge-i Tu grămadă
şi fă Tu cu dânşii ce fac ei cu Tine! (Traian DORZ, din Cântarea Veşniciei, nr. 179)

Ar putea fi descrisă, în câteva cuvinte, starea de lucruri de astăzi din Oastea Domnului mai limpede şi mai precis ca în aceste versuri?
Iată că fratele Traian Dorz, prin Duhul Domnului, a prevăzut aceste vremuri pe care le trăim noi acum – şi care şi mai grele ne aşteaptă; vremuri de nemaiîntâlnite ispitiri, de laşităţi, de leneviri, de umblare după interese fireşti, de amestecături, dezbinări, trădări şi lepădări. Însă, prin toate acestea, ne-a dorit să avem însuşirile ostaşilor care şi ei, în vremea tuturor ispitirilor şi furtunilor lor, au trecut strălucitori spre biruinţă.
Noi, care ne mai numim astăzi ostaşi ai Domnului, mai iubim oare Lucrarea Oastei? | Continuare »

Chemarea-Petru-si-AndreiEvanghelia de duminică istoriseşte cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre apostolii Săi; i-a văzut pescuind în marea Galileii, S-a apropiat de ei şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vânători de oameni”, iar ei îndată, lăsându-şi mrejele şi corabia, au mers după Domnul… (citiţi pe larg această evanghelie la Matei 4, 17-25).
Evanghelia nu spune ce anume le-a mai vorbit Iisus celor patru pescari când i-a chemat la apostolie. Trebuie însă că le-a spus ceva nou, ceva nespus de măreţ, ceva ce i-a mişcat până în adâncul sufletului lor şi i-a făcut să-şi lase tot ce aveau şi să plece după Dânsul. Nu pentru orice vorbă îşi vor fi lăsat cei patru apostoli bărcile, soţiile, copiii, plecând în lume după un Om ce predica o învăţătură nouă despre împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul era la începutul lucrării Sale. El a păşit în lume predicând o lume nouă, o învăţătură nouă, o schimbare din temelie a vieţii şi a rosturilor vieţii. Către gloata ce se strânsese la marginea mării să-I asculte cuvântul, Mântuitorul zicea: „Amin, amin zic vouă că rostul acestei vieţi nu stă numai în mâncare şi băutură… nu stă în aceea că mâncaţi şi vă săturaţi din peştii acestei mări… Rostul acestei vieţi este o împărăţie a lui Dumnezeu, care trebuie cucerită… O luptă se dă pentru această împărăţie şi cei ce se luptă pun mâna pe ea (Mt 11, 12)… Căutaţi mai întâi această împărăţie şi toate celelalte lipsuri ale voastre se vor adăuga vouă (Mt 6, 33)… | Continuare »

Chemarea vă aşteaptă
să-ntoarceţi la Iisus
– cât oare tot nu faceţi
ce-atâta timp s-a spus?

O, ascultaţi, o, ascultaţi,
veniţi cât mai sunteţi chemaţi!

Iertarea vă aşteaptă
să vi se dea în dar
– cât oare tot rămâneţi
dincolo de hotar?

Lumina vă aşteaptă
să vă-nnoiţi prin ea
– cât oare veţi mai zace
robiţi de noaptea grea?

Cununa vă aşteaptă
cu străluciri cereşti
– cât oare mai tot strângeţi
gunoaiele lumeşti?

…Sau iadul vă aşteaptă
cu focu-i fioros
– cât oare mai respingeţi
iertarea lui Hristos?

Traian Dorz, Cântările din urmă

pescuirea_minunata_60Traian Dorz, Semănaţi Cuvântul Sfânt

1. Prima chemare rânduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos primilor ucenici ai Săi a fost ca ei să fie pescari de oameni (Mt 4, 19).
Ce chemare şi misiune cerească este să fii un astfel de pescar!
2. Toate apele amare şi tulburi ale lumii mişună de peşti-oameni care înoată nebuni dintr-o parte în alta, otrăvindu-şi viaţa şi zădărnicindu-şi scopul ceresc pentru care au fost creaţi şi aduşi la viaţa asta.
3. Pentru atragerea şi prinderea acestora în mrejele mântuirii a rânduit Mântuitorul pe cei dintâi chemaţi şi aleşi ai Săi, învăţându-i şi poruncindu-le ca să afle totdeauna mijloacele şi vremile cele mai potrivite pentru pescuit.
4. Spune Biblia că Mântuitorul Iisus i-a văzut pe Andrei şi Petru cum aruncau mrejele (Mt 4, 18-19) – şi atunci i-a chemat.
Hristos Se uită cum ne facem noi de cu pricepere şi cu hărnicie propria noastră muncă. Şi numai după aceea ne crede sau nu vrednici să ne cheme în câmpul muncii Lui.
5. Pe ceilalţi doi pescari – Ioan şi Iacov – i-a văzut cum ascultau de tatăl lor şi cum îngrijeau de uneltele lor de lucru (Mt 4, 21) – şi după asta a ştiut că vor fi şi în Evanghelie iubitori şi conştiincioşi.
6. Pe Moise, se spune că după felul cum avea milă de oile şi de mieluşeii stăpânului său când era păstor l-a ales Dumnezeu să fie păstorul poporului Său.
7. Dacă vrem şi noi să fim nişte pescari adevăraţi şi nişte păstori vrednici în slujba cea vrednică a lui Dumnezeu – atunci să avem grijă ca, încă înainte de a urma chemarea Lui de a fi lucrători buni în slujba Sa, să ne dăm toate silinţele să fim nişte lucrători vrednici în slujba pământească pe care o avem. | Continuare »

CEI DOI CARE AU MERS DUPĂ IISUS – Traian Dorz, HRISTOS — DUMNEZEUL NOSTRU

Dragostea pentru înaintaşi – Traian Dorz

Duminica Sfinţilor Români – crestinortodox.ro

JERTFĂ ŞI ÎNĂLŢARE – Traian Dorz

Toţi eroii noştri – Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

CETĂŢI ŞI LANŢURI – Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

ACATISTUL SFINŢILOR ROMÂNI

DESPRE SFINŢI – Traian Dorz, din Dreptarul învăţăturii sănătoase

Sfinţii români

POEZIA DE DINCOLO DE LIBERTATE – Vlad Gheorghiu

CE PREŢ ÎNALT – Traian Dorz

Slavă, cinste şi pace – Traian Dorz, Meditații la Apostoul zilei

Înaintea lui Dumnezeu – Traian Dorz, Meditații la Apostoul zilei

Pacea sufletelor nalte – Traian Dorz

Traian Dorz (din vol. Cântări Îndepărtate)

mormant dorz micAcolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu,
cu cald veşmânt de cântec şi iubire,
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată,
– mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt.

Veniţi acolo, dragi mulţimi plăcute,
căci şi-n mormânt vă voi iubi, dorind
să simt cântări şi lacrimi cunoscute
şi duhul dragostei dintâi trăind…

Cântaţi acolo-n dragostea-nfrăţirii
şi-n neschimbatul primul legământ
cântarea neuitată a iubirii
ce şi-n pământ, şi-n Cer doresc s-o cânt!

Eu voi cânta cu voi Acest Scump Nume,
simţi-mă-veţi alăturea cântând,
căci pentru El eu am trăit pe lume
şi pentru El nu voi muri nicicând.

„SĂ AUZIŢI DIN MORMÂNTUL NOSTRU ÎNDEMNURILE ACESTEA”

din vorbirea fratelui Traian Dorz de o la întâlnire cu tinerii creatori, la Sâmbăteni – 5 octombrie 1985

…vom sta de vorbă, cerând de la fiecare o părere, un îndemn, un gând cum putem noi lucra mai bine pentru Domnul. Care metode şi care îndrumări, şi care căi, şi ce anume ar trebui să facem noi ca să putem realiza pentru Domnul o trăire mai frumoasă şi o activitate mai rodnică în Lucrarea Lui? Ce părere aveţi despre adunările cu tineretul? Ce părere aveţi despre problemele care trebuiesc discutate între noi? Ce părere aveţi despre felul în care s-ar putea lucra mai frumos? Nu numai cu tineretul, dar îndeosebi cu tineretul. Sunt atâtea probleme care stau în faţa noastră. Şi s au ivit din partea multor fraţi tineri gânduri mature cu privire la felul de lucru în viitor. Dumnezeu v-a pus pe inimă aceste lucruri. Vedeţi cât de necesară este mântuirea neamului nostru, ridicarea nivelului duhovnicesc al credinţei noastre. Câtă nevoie este de mărturisirea Evangheliei! Câtă nevoie este de apropierea tineretului! Câtă nevoie este ca să-i chemăm pe colegii noştri, pe prietenii noştri. Sunt printre ei unii binevoitori, dornici după Dumnezeu. Ce putem face pentru aceştia? Care sunt metodele cele mai bune de a lucra pentru Domnul, de-a întări adunarea noastră, de-a aduce la Domnul mai degrabă pe semenii noştri, de-a face ceva mai practic, mai frumos pentru Domnul? Cum trebuie să facem adunările tineretului? Cât de necesar este un studiu biblic, şcoala biblică, formarea sufletelor noastre în învăţătura în care ne-a mântuit pe noi Domnul? Cum trebuie să procedăm noi cu cei din jurul nostru? Cum putem face ca lucrul Domnului să sporească şi să ajutăm şi noi înşine la creşterea Lucrării lui Dumnezeu? Care sunt deficienţele noastre? Care sunt slăbiciunile pe care le avem? Ce trebuie să face ca adunările noastre să fie mai frumoase? Cuvântările fraţilor să fie mai substanţiale? Pe cei care vin [noi] în adunările noastre cum îi putem aduce mai repede la Domnul? Cum putem face ca adunările noastre să se încheie totdeauna cu chemări la mântuire şi cu suflete care să se hotărască, nou, pentru Domnul? | Continuare »

Eu știu

Eu ştiu că nu-i pe cer decât un soare
Şi-n ce să cred – un singur Dumnezeu,
Şi-o Oaste care-o-nvăţătură are,
Şi-un singur drum – acela strâmt şi greu.

Şi doar acela-i duhul Oastei, care
Cu jertfă grea, de naintaşi sfinţit,
Conduce-n adevăr şi cu ardoare
După Iisus Hristos cel Răstignit.

Şi-acestea îmi formară legământul
Cu care lui Hristos m-am juruit
– Să nu schimb Oastei în vreun fel veşmântul
Şi să nu lepăd steagu-i scump plătit.

De n-oi cinsti vreodată naintaşii,
Nepăsător fiind de vreun cuvânt,
De-mi voi purta pe alte urme paşii:
Să nu am parte-n veac de cerul sfânt!

Iar pe acela care îndrăzneşte
Să-i strice Oastei fericitu-i rost,
Nimic nu-l ierte-n lume cât trăieşte,
Până nu-ntoarce totul cum a fost!

Căci de-om urma pe drept inaintaşii
Şi misiunea lor pe-acest pământ,
Nu vor putea apoi nicicând vrăjmaşii
Să-i sfâşie Oştirii steagul sfânt.

Lidia Hamza

Traian Dorz, fragment din «Zile şi adevăruri istorice»

…Viaţa noastră, care, în mod normal, ar trebui să se desfăşoare într-o continuă interdependenţă şi într-o dulce părtăşie şi întrepătrundere cu Dumnezeu cum este viţa cu rădăcina şi frunza cu ramul, familiarizându-ne şi încorporându-ne în El, se petrece de fapt altfel. Chiar şi după ce, prin naşterea din nou, am fost altoiţi în Hristos, seva Lui nu curge continuu în noi şi prin noi, ci mai există şi goluri şi întreruperi mai lungi sau mai scurte, mai mari ori mai mici. Şi în golurile acestea se petrec schimbări şi intervine o înstrăinare între noi şi El. Chiar dacă după aceea starea noastră revine iarăşi la normal şi părtăşia noastră cu Iisus se reface cumva din nou, totuşi acele goluri rămân. E ca şi cum funia ruptă, deşi legată iarăşi, va avea totuşi noduri, unde se va vedea totdeauna cu tristeţe că acolo a fost ruptă… În acele goluri, faptele noastre fiind străine de Dumnezeu, tot aşa ne devin şi nouă străine faptele Lui. Părtăşia noastră fiind ruptă de El, ruptă devine şi de noi părtăşia Lui. Aceste stări şi timpuri devin apoi nişte amare amintiri şi pentru El, şi pentru noi. Şi, cu cât numărul lor şi durata lor e mai mare, cu atâta paguba noastră e mai grea.
Există un nivel până la care Dumnezeu coboară spre fiinţa noastră şi până la care noi ne putem înălţa spre El, pentru ca să se facă atingerea, contactarea, sudura noastră fericită cu Hristos, prin care puterea şi viaţa din El trece asupra noastră, iar slăbiciunea şi moartea din noi să treacă asupra Lui. În acel punct şi în acel moment se împlineşte Cuvântul care zice: „Moartea a fost înghiţită de viaţă.” Dumnezeu coborând în noi, iar noi înălţându-ne în El… El înomenindu-Se în noi, iar noi îndumnezeindu-ne în El. Ce taină divină este aceasta! Ce rare sunt minunile acestea, şi totuşi ele există. Şi au fost create şi rânduite ca să nu fie excepţii, ci să devină regulă, fiindcă acesta a fost modul normal de viaţă pe care l-a voit Dumnezeu între noi şi El. Aşa cum a fost la Început, după cum este scris: şi Domnul Dumnezeu umbla cu omul prin grădina Edenului… (Fac. 2, 15). | Continuare »

Traian DORZ

Am străbătut oceanul acestei vieţi de-un ceas
şi-atâtea dragi ţinuturi în urmă mi-au rămas,
pe lângă-atâtea ţărmuri frumoase-am petrecut…
– dar ca o umbră-s toate acum, dacă-au trecut.

Ce cântec de ispite m-a încercat ades,
ce neguri mi-au stins zarea,
să nu mai ştiu să ies,
ce năluciri, să-mi schimbe cuvântul ce l-am spus,
– dar ca o umbră-s toate acuma când s-au dus!

Au fost şi nopţi cu valuri cât munţii uriaşi,
cu urlete de vânturi şi negri nori vrăjmaşi
şi sute de primejdii am înfruntat temut…
– dar ca o umbră-s toate acum, dac-au trecut!

…Şi astăzi, – iată zorii,
furtuna mi-a-ncetat,
în zare, iată ţărmul atât de mult căutat,
corabia voioasă mi-o-ndrumă-un heruvim…
– Ierusalime dulce, deschide-te,
– sosim!

El a fost o unealtă sfântă în mâna lui Dumnezeu… – Vasile Câmpeanu (Ogruţan)

Am fost clopot – Traian Dorz

[Am făcut tot ce eram dator] – Traian Dorz

Vitejilor stegari – Lidia Hamza

SUNT, MI SE PARE, CEL DIN URMĂ – Traian Dorz

Acest om mare sfârseşte nu în declin, ci în apogeu – Mircea Andronic

Traian DORZ – documentar

Eu n-am fost un trup – Traian Dorz

CE LIMPEDE VĂD AZI – Traian Dorz

File de Acatist (Fratelui Traian Dorz) – Lidia Hamza

Voi nu-mi sunteţi în urmă… – Traian Dorz

Pe crucea harfei răstignit – Lidia Hamza

Sfinte amintiri – Lidia Hamza

Traian Dorz , Hristos – mărturia mea

O Doamne-al iubirii  – Traian Dorz

La ceasul socotirii – Vlad Gheorghiu

CÂNTĂRILE DIN URMĂ – Traian Dorz

URMAȘUL – Ovidiu Rus

CE MULT ÎMI PARE C-AM TRĂIT – Traian Dorz

AM SUFERIT PRIN LUME – Traian Dorz

Omul acesta a fost omul rugăciunii – Viorel Bar

SUNT, MI SE PARE, CEL DIN URMĂ – Traian Dorz

CÂND AM SĂ PLEC… Traian Dorz

Rugă pentru Psalmistul Oastei – Lidia Hamza

Cântări luptătoare – Traian Dorz, manuscris

AM FOST ALEŞI – Traian Dorz

Rugă pentru Psalmistul Oastei – Vlad Gheorghiu

CÂND AM SĂ PLEC… – Traian Dorz

Nu-mi acoperiţi mormântul – Traian Dorz

Eu n-am fost un trup – Traian Dorz

CE MULT ÎMI PARE C-AM TRĂIT – Traian Dorz

Despre cum trebuie să-L mărturisim şi să-L iubim pe Hristos

Părintele Iosif Trifa

În duminica aceasta, Biserica a pus prăznuirea tuturor Sfinţilor, de aceea se citeşte o evanghelie ce spune despre viaţa cea trăită în retragere, în sfinţenie şi jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această evanghelie ar fi numai a Sfinţilor şi grăieşte numai lor. Ea este şi a noastră. Fiecare creştin trebuie să trăiască o viaţă de sfinţenie; prin sfinţenia vieţii sale să se sfinţească Numele Tatălui Ceresc. „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa – scrie Apostolul Petru creştinilor – căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt»“ (I Petru 1, 16). Apostolul Pavel, în epistolele sale, de multe ori îi agrăieşte pe creştini „sfinţi“ (Filip. 4, 22).
Cum se câştigă această sfinţenie? Ne-o spune evanghelia: întâi, mărturisindu-L pe Hristos, iar apoi iubindu-L mai presus de orice iubire şi de orice lucru pământesc.
Zis-a Domnul: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Grea era această mărturisire pe vremea celor dintâi creştini. Mărturisirea Domnului Hristos era persecutată de evrei şi de păgâni. Mărturisirea Domnului, de multe ori, însemna
să alegi între moarte şi viaţă. Dar nici o persecuţie n-a putut slăbi mărturisirea primilor creştini. Nici sabia, nici prigoana, nici moartea, nici ameninţarea nu i-a putut despărţi de dragostea şi mărturisirea Domnului Hristos.
Persecuţiile împotriva celor care cred în Domnul Iisus Hristos au încetat de mult, dar mărturisirea lui Hristos a rămas şi trebuie să o facem şi noi. Prin sfinţenia vieţii noastre, prin vorbele noastre şi prin faptele noastre trebuie să-L mărturisim şi noi pe Domnul.
Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale şi prin pilda vieţii tale şi tu eşti – şi trebuie să fii – un mărturisitor al lui Hristos. Iar, pe de altă parte, prin fărădelegile şi faptele cele rele şi tu eşti un hulitor şi tăgăduitor de Dumnezeu. Şi tu eşti un mărturisitor sau un hulitor al lui Hristos, aşa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un mărturisitor al Domnului şi o mărturie despre puterea Evangheliei.
La început, creştinismul era prigonit de evreii şi de păgânii care umblau să-i despartă pe creştini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna bătaie şi moarte. | Continuare »

LA DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR: SĂ URMAM PILDA VIEŢII LOR

Duminică avem prăznuirea tuturor sfinţilor şi de aceea se citeşte evanghelia despre cei ce şi-au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Această prăznuire a sfinţilor este pusă cu învăţătură pentru noi. Să luăm şi noi pildă de viaţă din vieţile lor: „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa, căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt»” (I Ptr 1, 14-16). Asta înseamnă că şi noi putem şi trebuie să mergem pe urmele vieţii sfinţilor. Sfinţii nu s-au născut sfinţi, ci s-au făcut; şi viaţa lor este pusă înaintea noastră ca şi noi să facem asemenea lor. Şi oare sfinţii cum s-au făcut aleşii şi iubiţii Tatălui ceresc? S-au făcut aşa că mai întâi s-au hotărât să se facă. După această hotărâre, au părăsit lumea (adică păcatele şi plăcerile) şi s-au retras în rugăciune şi, prin rugăciune, au primit darul lui Dumnezeu şi acest dar i-a întărit ca să nu-i mai poată nimeni despărţi de Hristos: nici diavolul cu ispitele lui, nici oamenii (păgânii) cu prigonirile lor. Aşa trebuie să faci şi tu, cititorule. Mai întâi şi întâi trebuie să te hotărăşti pentru o viaţă nouă, apoi îndată să te retragi din lume, adică din păcate, şi, îngenunchind în faţa Mântuitorului, să zici: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, de acum înainte vreau să intru în slujba Ta, vreau să pun în slujba Ta toate puterile mele sufleteşti şi trupeşti: mintea, inima, gândurile, mâinile, picioarele, gura, ochii, banii, averea… Întăreşte Tu, Doamne, hotărârea mea, cu darul şi ajutorul Tău”… Aşa făcând, darul lui Dumnezeu te va întări, ca să-l poţi birui pe diavolul şi să poţi suferi orice pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru sufletul tău. | Continuare »

Traian DORZ

Fericiţi şi sfinţi cei care
văd întâia înviere,
peste ei a doua moarte
nu mai are vreo putere!

Fericită este starea
fericitei învieri,
fericită arătarea
fericitei revederi,
Tu, Iisus, Scump Iisus,
Drag Iisus, Bun Iisus,
vei fi Starea, Sărbătoarea
şi Cântarea, şi-Arătarea
fericitei învieri!…

Fericiţi biruitorii
morţii şi ai putrezirii,
ei vor moşteni-n Cetatea
Împăratului Iubirii.

Fericiţi cei care-i spală
Sângele Răscumpărării,
ei avea-vor drept la slava
Sărbătorii-Ncoronării.

Fericiţi cei ce-o să vadă
Faţa Lui dumnezeiască,
slava Numelui Său Veşnic
pe-a lor frunţi o să lucească.

Manastire-Banceni-invierea-de-pe-cruce-webDe ziua Oastei

La fel ca drumul Tău prin lume
şi drumul Oastei suie greu.
Spre-o Golgotă urcând mereu
calvarul răstignirii sale,
Ea-și duce crucea grea pe cale
lovită pentru Sfântu-Ţi Nume.

La fel ca plânsu-Ţi în suspine
şi-al Oastei se frământă-acum
când tot mai mulţi se pierd pe drum
şi tot mai singuri prin pustie,
puţini cărarea Ţi-o mai ştie
din miile de căi străine.

Ca şi sudoarea-Ţi de pe frunte
din Ghetsimanii-nsângeraţi,
genunchii Oastei aplecaţi
spre Tatăl nalţă rugăciune,
că nu mai are cui îşi spune
durerea lepădării crunte.

Şi cum bătut erai cu ură
şi-ncoronat cu aspri spini,
şi Oastei Tale colţi haini | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Pogorârea Duhului Sfânt se află istorisită pe larg în Faptele Apostolilor, capitolul 2. Vă rog să o citiţi şi de acolo cu băgare de seamă, căci e plină de învăţături sufleteşti. Vom cerceta şi noi aici câteva.
Mai întâi, ne spune Scriptura că Apostolii aşteptau pogorârea Duhului Sfânt „toţi împreună, adunaţi la un loc“, unde se rugau. Aceasta e şi azi cerinţa şi pregătirea sufletească pentru primirea Duhului Sfânt: retragerea din zgomotul lumii, retragerea din păcate, rugăciunea stăruitoare şi dorinţa după mântuire sufletească. Cei mai mulţi creştini trăiesc după „duhul care este acum în lume“ (Efes. 2, 2), iar în duhul acestei lumi sunt fel de fel de „mode“ şi moravuri păgâne ca: beţii, jocuri, petreceri, destrăbălări, înşelăciuni, glume, vorbe urâte etc. Acest duh este cea mai mare piedică pentru primirea Duhului Sfânt.
Ne spune mai departe Scriptura că Duhul Sfânt S-a pogorât cu „vuiet mare“ şi cu limbi de foc. Duhul Sfânt e şi azi în chipul şi puterea focului, căci „precum focul cel pământesc preface lutul cel moale în vas vârtos, aşa şi focul Duhului Sfânt, când cuprinde un suflet, îl face mai tare decât fierul, aşa că păcatul nu-l mai poate strica“ (Sf. Ioan Gură de Aur).
O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul Apostolilor după pogorârea şi primirea Duhului Sfânt! Toate îndoielile, toată frica au fugit din sufletul lor şi i‑au cuprins o nespusă tărie, însufleţire, curaj, înţelepciu­ne, râvnă şi putere cu care au cucerit o lume întreagă, răbdând pentru Hristos lipsuri, batjocuri, ocări, prigoane şi moarte. Această minunată schimbare şi această minunată putere se sălăşluiesc şi în noi când primim darul şi harul Duhului Sfânt. Fără acest dar suntem încă numai vas de lut al olarului, vas pe care încă nu l-a ars focul. | Continuare »

Lidia Hamza

O, iată Ziua Oastei se-apropie uşorMormant-Pr-Iosif
Şi peste suflet iarăşi se lasă negru dor.
Ce-adâncă e durerea şi lupta cât de grea,
Părinte drag, ce singuri suntem la crucea ta.

Tu ne-ai dorit c-o floare, o lacimă şi-un cânt
Toţi într-un duh s-ajungem la scumpul tău mormânt
Când vine Ziua Oastei ca un ceresc zenit
Sub steagul Cincizecimii din care-a zămislit.

Dar tot mai alte feluri în jurul tău se „strâng“,
Sub flamura iubită, ce ochi vicleni te plâng!
Şi ce străine rosturi se-ascund sub sfântul steag,
Ce false adevăruri în numele tău drag…

Azi fiecare are un alt mod de-a privi
Un alt fel de-anţelege pe Domnul a-L slăvi
Dar unul singur este frumosul drum curat
Pe care, cu ce lacrimi şi jertfe, l-ai păstrat.

Ce să mai fie oare, ce lacrimi, câte cruci
Să spele azi noroiul străinelor năluci,
Să scuture toţi solzii părutei biruinţi
Ca să răsune imnul întâilor credinţi?

O, roagă-L pe Stăpânul slăvitei Cincizecimi
Să poarte până-n ceruri pe-aripi de heruvimi
Adâncul dor din suflet şi-al plânsului şuvoi,
În veşnice Rusalii să odihnim apoi.

LUCRAREA SFÂNTULUI DUH

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

1. Fiecare Persoană a Sfintei Treimi desăvârşindu-Şi partea Sa pentru noi, – ni S a dăruit astfel din partea Desăvârşitului Dumnezeu, din partea Sfintei Treimi, o desăvârşită mântuire.
De aceea răspunderea noastră faţă de această mare mântuire este şi rămâne desăvârşită (Evr. 12, 25).
Lucrarea Duhului Sfânt este acum Călăuza noastră a tuturor spre împlinirea Voii Tatălui, prin Iisus Hristos.

2. O, de cât folos ne a fost şi ne este Domnul nostru Iisus Hristos că S-a dus!
Ce Scump Mângâietor ne-a trimis El!
Ce dulci sunt mângâierile Sfântului Duh pentru toţi orfanii lui Hristos rămaşi singuri în lumea asta!
Ce luminoasă este călăuzirea Lui mângâietoare pentru fiecare în parte – şi pentru toată Biserica şi Mireasa Domnului Iisus!
Ce puternică este apărarea pe care ne o dă El, Ocrotitorul şi Apărătorul nostru Sfânt!
Şi ce plină de pace şi de siguranţă este apărarea sfântă a Dulcelui nostru Mângâietor, Duhul Sfânt, trimis nouă de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru cel Dulce, pentru a ne ocroti până ce vom ajunge în Cer!

3. Dovada Prezenţei Duhului Sfânt este chiar Lucrarea Sa.
Căci unde este Duhul, acolo este Lucrarea Lui şi acolo sunt roadele Sale, este dovada puterii Sale – care însoţesc neapărat venirea Lui (I Cor 24, 5; Gal 5, 22), după cum unde este vântul, este suflarea lui, unde este focul, e căldura lui, unde este apa, este răcoarea ei.

4. Când Sfântul Duh S-a pogorât peste apostolii Domnului şi peste Biserica începătoare – ce cutremurătoare S-a arătat Prezenţa Lui! | Continuare »

O Duhule Sfânt,
condu-ne spre Cer,
că-i noapte şi suflete pier!

Când toate spre moarte ne-atrag,
ne umple de-al Cerului drag!
O, vino, al Vieţii Izvor,
ne umple de-al Cerului dor!

Condu-ne mereu
prin multele stânci,
ne scapă din apele-adânci!

Să mergem cântând
spre Ţara de Sus,
curaţi pentru Domnul Iisus!

Din vol. Să cântăm Domnului

Preot Iosif TRIFA, FOCUL CEL CERESC

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. S-a pogorât ca un foc aprinzător de suflete. Aprinşi de focul acesta, ar­deau şi apostolii şi ardea şi mulţimea.

Când citeşti la Faptele Apostolilor, cap. 2, parcă vezi şi parcă simţi aprinderea cea sfântă şi Focul cel Sfânt din Ziua Cincizecimii. Acest Foc îi făcuse pe oameni să depună totul la picioarele apostolilor şi la picioarele Domnului. Să se predea cu totul Domnului. Acest Foc făcuse „una sufletul şi inima” mulţimii. Acest Foc a aprins apoi lumea întreagă; a aprins o lume întreagă pentru Domnul.
Creştinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost clocot, a fost viaţă vie şi nebunie pentru Hristos. Dar, în curgerea vremii, acest foc s-a stins mereu. Creştinii s-au răcit mereu. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai focul.

Creştinismul de azi – zicea un predicator – e ca şi un cuptor care şi-a păstrat în bună regulă toate hoarnele, toate uşile, toate rânduielile, numai că şi-a pierdut focul. Am pierdut focul cel sfânt al Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. Le-a dat apostolilor limbi de foc, pentru ca – cu limbă  de foc – să-L predice pe Iisus cel Răstignit şi să-l roage pe orice suflet să vină la El.

Duhul Sfânt ne dă şi nouă o limbă de foc. Aceasta este una din însuşirile Duhului Sfânt: El ne dă o „limbă de foc”, pentru ca să vorbim cu foc, să ne rugăm cu foc, să cântăm cu foc, să plângem cu foc. Un creştin adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Un ostaş adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Şi aşa e şi cu Adunările Oastei. O adunare adevărată e aceea peste care se pogoară „limbile de foc”; în care fraţii vorbesc cu foc, se roagă cu foc, cântă cu foc şi plâng cu foc. | Continuare »