Vlad GHEORGHIU

propovaduireTu ai dorit să-Ţi pun la picioare
Măcar nepriceperea mea.
Şi încrederea.

O, ce frumos lucrai Tu cu acestea!
Mie-mi tremura mâna şi inima de teamă.
Şi-mi ascuţeam auzul,
Şi-mi aţinteam privirea,
Şi-mi linişteam inima
ca să-nţeleg ce doreşti să fac.
Şi Tu lucrai prin nepriceperea mea.
Iar eu mă minunam de frumuseţea Ta.

Când am început să învăţ câte ceva
Din ce vroiai Tu de la mine,
Când am aflat „priceperea“…
– Te-am pierdut pe Tine.

Şi-am învăţat atunci
Că numai Tu poţi fi PRICEPERE.
Cât caut să Te am pe Tine,
Ştiu ce vrei de la mine.
Cum mi se pare că „ştiu“ ce vrei de la mine,
Cum Te pierd pe Tine.

Şi de-aceea, acum nu mai fac nimic!
Doar mă rog ca în mine să trăieşti Tu!
Cel ce ştii ce vrei să fac eu – să fii Tu.
Şi când mă chemi să lucrez,
Eu să nu ştiu decât să-Ţi spun: Da.
Şi să mă minunez de Frumuseţea Ta.

pogorarea-duhului-sfant1Ce mare de tineri „lucrători“ are Oastea Domnului de astăzi! Şi prin adunări şi pe internet…
Întrebat spre sfârşitul vieţii sale dacă mai scrie poezii, fratele Traian a răspuns: Nu! Acum fac poeţi! Bănuia că lucrătorii de mîine (vorbim despre mâinele lui şi astăzi-ul nostru) nu vor şti cum se lucrează împreună cu Dumnezeu, în comuniune cu Dumnezeu şi în cadrele voii Sale – nu împotriva Sa, ca o antihristică lucrare.
Prin extensie, putem asocia poeziei: şi cântarea, şi rugăciunea, şi predica, şi postarea pe net, şi trairea cu fapta cea de zi cu zi, care de multe ori face cât mii de cuvinte (sau de postări). În cadrul celor nouă Sărbători literare, fratele Traian aloca mult timp formării şi creşterii duhovniceşti a celor pe care-i vedea dăruiţi de Domnul cu vreun talent. Pentru că nu ajunge doar talentul pentru a deveni împreună lucrător cu Dumnezeu, ci trebuie ca talentul primit în dar sau tastatura să le mântuieşti împreună cu tine.
Iată răspunderea duhovnicească cerută de standardele duhovniceşti.
Nu se poate să fii mână lucrătoare a lui Dumnezeu fără ca trupul tău să nu fie templu al Duhului Sfânt.
În numele Oastei Domnului, pe internet, sunt mii de postări şi în viaţa de zi cu zi, mii de încredinţări…
Cine controlează veridicitatea, specificitatea, standardele şi sfinţenia acestora?
Atât de mulţi tineri se angajează în lucrul Domnului fără să fi gustat măcar din cele patru fântâni despre care spune fratele Traian că sunt adăpătoarele Oastei Domnului.
Dacă aceşti tineri „ostaşi“ de azi, nici nu ştiu care sau unde sunt aceste fântâni, de unde se adapă atunci când fac lucrul Domnului? Că în fântânile Oastei lor de azi apele sunt tulburate de ereziile ecumeniste, de amestecătura de idei lumeşti şi învăţături străine de tot ce a avut sfânt şi frumos Lucrarea Oastei Domnului cea adevărată. Pentru că ceea ce se numeşte azi Oastea Domnului nu mai este demult a Lui, ci a lor, a multora care o trag înspre ceea ce ea tocmai nu este şi nu s-a vrut a fi, înspre ceea ce ea tocmai lupta să nu intre în neamul şi în Biserica noastră.
Cu ce cresc, de unde îşi iau hrana aceşti tineri „admini“ de astăzi, care postează, în numele Oastei, lucrări antiostăşeşti, care nu au gust de har, ci doar spoială strălucitoare pe dinafară, ca mormintele văruite despre care le vorbea Hristos evreilor. Cum se poate ca nevoia sufletului de Dumnezeu să te înşeli s-o saturi cu ambalajul sforăitor, dar gol pe dinăuntru, al lucrărilor de azi ale Oastei. Unde este saţul lor spiritual, cu ce-şi astâmpără foamea?
Dar poate că tinerii de azi nu văd | Continuare »

Traian Dorz, Cântarea roadelor

Ce mari sunt veşnic, Doamne, trimişii Tăi smeriţi,
dar nici o vreme-n lume şi neam nu i-a-nţeles,
în nici un rând de oameni n-au fost urmaţi de lume
deşi ei duc solia ce Însuţi Tu le-ai dat,
deşi Cuvântul Vieţii în gura lor e unic
ei sunt mereu de semeni adânc necunoscuţi,
fiindcă cei ce-alături trăiesc sunt orbi şi surzi,
urechile şi ochii li se deschid târziu…
– Când se deschid devreme, atunci, prea tulburaţi
din lene şi păcate – în contra lor uniţi –
se scoală să-i trimită cât mai curând napoi
la Dumnezeul Care la dânşii i-a trimis.

… O, lumea nu iubeşte Cuvântul Celui Sfânt
– şi-oricine i-l aduce e osândit de ea!
Trimişii totdeauna plătesc cu jertfe grele
curajul mărturiei aduse lui Hristos. | Continuare »

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul

În străvechiul pământ românesc al Maramureşului, a existat o viaţă şi organizare bisericească ortodoxă, care poate fi urmărită încă din primele veacuri creştine. Pe la mijlocul veacului al XV-lea, fraţii cneji Drag şi Dragoş (primul „descălecător” în Ţara Moldovei), au ctitorit o mănăstire, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, în satul Peri (azi în Ucraina subcarpatică); în 1391, la rugămintea urmaşilor acestor ctitori, mănăstirea a fost declarată „stavropighie” a Patriarhiei, cu alte cuvinte îi era subordonată direct. În această mănăstire şi-au stabilit reşedinţa unii episcopi ortodocşi, care îndrumau viaţa duhovnicească a credincioşilor din Maramureş. Dar în satele din nordul acestui pământ românesc s-au aşezat treptat şi unii credincioşi ruteni, care-şi aveau propriul lor episcop, cu sediul la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina). Episcopii români din Maramureş s-au străduit să menţină credinţa ortodoxă şi conştiinţa naţională în sufletul păstoriţilor lor de aici. Aceşti episcopi, ca şi călugării din schiturile şi mănăstirile maramureşene, au păstrat strânse legături cu fraţii lor de-o limbă, de un neam şi de-o credinţă din Moldova învecinată.

În 1646 o parte din preoţii şi credincioşii ruteni din eparhia Muncaciului au acceptat unirea cu Biserica Romei, aşa cum făcuseră şi o parte din ucraineni, prin aşa-numita „unire” de la Brest, din anul 1596. În astfel de împrejurări, unii din episcopii ruteni uniţi care au păstorit la Muncaci în a doua jumătate a veacului al XVII-lea au încercat să treacă la Biserica Unită cu Roma şi pe unii dintre preoţii ortodocşi români din satele româneşti din Maramureş şi Sătmar. | Continuare »

Sfântul Ierarh Sava Brancovici

Biserica Ortodoxă Română din Transilvania de altădată şi-a desfăşurat activitatea în împrejurări deosebit de vitrege, determinate de asupririle naţionale, sociale şi religioase la care era supus poporul nostru. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a avut un rol covârşitor în istoria lui, fiind – pe atunci – singura instituţie în jurul căreia se desfăşura întreaga viaţă naţională culturală şi religioasă a românilor. Mitropolia Ortodoxă de aici a avut ierarhi de seamă, care şi-au stabilit succesiv reşedinţa la mănăstirea Râmeţ, la Hunedoara, la Feleac lângă Cluj, la mănăstirea de la Geoagiu şi, în cele din urmă, la Alba-Iulia sau Bălgrad, cum se numea pe atunci. O dată cu păstrarea conştiinţei de unitate naţională românească, aceştia şi-au închinat viaţa trăirii credinţei strămoşeşti şi apărării ei faţă de încercările prozelitiste ale catolicilor, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, apoi ale calvinilor, până la sfârşitul veacului următor. Prin atragerea românilor la aceste două confesiuni – mai ales la cea calvină – nu se urmărea altceva decât înstrăinarea acestora de propriul lor neam, contopirea lor în rândul păturii conducătoare maghiare. Rezistând la încercările prozelitiste ale principilor calvini din Alba-Iulia, – Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I, Gheorghe Rakoczy II şi mai ales Mihail Apaffi, toţi din secolul al XVII-lea, – Biserica Ortodoxă Română, cu ierarhii şi preoţii ei, a izbutit să-şi menţină păstoriţii în dreapta-credinţă, înlăturând prin aceasta, şi primejdia înstrăinării lor ca neam.

Între vlădicii care s-au ridicat cu dârzenie împotriva încercărilor de calvinizare a credincioşilor, trebuie aşezat la loc de cinste şi mitropolitul Sava Brancovici. Spre deosebire de alţi ierarhi anteriori, viaţa lui este cunoscută destul de amănunţit din Cronica sârbească scrisă de fratele său Gheorghe (1). | Continuare »

Sfântul Ierarh Ilie Iorest

Între mitropoliţii de vrednică pomenire ai Transilvaniei de altă dată se numără la loc de cinste şi Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Ilie Iorest, care a păstorit la Alba Iulia între anii 1640-1643. Venea în acest scaun după unii mari mitropoliţi, fiind urmat apoi de şi mai vrednicii ierarhi Simion Ştefan (cel care va tipări prima ediţie integrală a Noului Testament în româneşte, în 1648) şi Sfântul Sava Brancovici.
De numele mitropolitului Iorest – ca şi de acela al lui Sava – se leagă acţiunea energică de apărare a Ortodoxiei româneşti din Transilvania, în faţa încercărilor de calvinizare şi de înstrăinare de neam a românilor, pornite de principii şi de superintendenţii calvini de atunci.

Viaţa Sfântului Ilie Iorest poate fi reconstituită numai pe baza câtorva izvoare documentare, într-atât de tulburată i-a fost activitatea. Este vorba de următoarele mărturii: două însemnări pe manuscrise slavone de la mănăstirea Putna, o scrisoare a ierarhilor moldoveni, prin care-l recomandau ţarului Rusiei, şi câteva ştiri ale unor cronicari transilvăneni (1). Din scrisoarea către ţarul Mihail Feodorovici Romanov, cu data de 2 iunie 1645, aflăm că „acest arhiereu cu numele Iorest este născut în părţile ţării ungureşti, dar din copilărie a fost dat la învăţătură şi instruit în ţara noastră, a Moldovei, în mănăstirea Putna, şi în aceeaşi mănăstire a fost călugărit, iar după un timp oarecare, ridicat la treapta preoţiei” (2). Reiese că Iorest era un transilvănean, probabil din părţile învecinate cu Moldova, sau din Maramureş, aşezat de tânăr în ctitoria lui Ştefan cel Mare, unde au vieţuit, în curgerea veacurilor, aţâţia călugări transilvăneni. | Continuare »

Evanghelia de duminică ne spune cum l-a mustrat Iisus pe Apostolul Toma pentru îndoiala şi necredinţa lui. Acest Toma cu îndoiala lui este pus înaintea noastră cu învăţătură, precum zice şi cântarea bisericească: „Pe Toma l-a încredinţat pentru mântuirea noastră”. Vom cerceta această învăţătură.
Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni ca chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată îi auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi Toma necredinciosule!”. Greşită judecată şi greşită asemănare, căci altfel a fost necredinţa lui Toma şi altfel e necredinţa noastră; altfel a fost îndoiala lui şi altfel e îndoiala noastră.

ImgToma

Toma a avut o îndoială ce-L căuta pe Domnul, Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet, Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului. Toma cu îndoiala lui e pus mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el. Alta a fost necredinţa lui şi alta e necredinţa şi îndoiala oamenilor de azi. De două feluri e necredinţa oamenilor de azi. Unii spun pe faţă că nu cred în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Aceştia sunt aşa-numiţii atei.

| Continuare »

Traian DORZ

Suflete fără credinţă,
roabe duhului ateu,
cine-o să vă mântuiască
dacă n-aveţi Dumnezeu?

Când priviţi spre munţi ori ape,
ori spre cer un curcubeu,
cui vă revărsaţi uimirea
dacă n-aveţi Dumnezeu?

Când o să strigaţi din chinuri
disperaţi, gemând mereu,
cine oare-o să v-audă
dacă n-aveţi Dumnezeu?

Când cărarea vă va trece
prin abisul morţii greu,
cine-o să vă dea lumină
dacă n-aveţi Dumnezeu? | Continuare »

Evanghelia despre îndoiala şi credinţa Sfântului Apostol Toma

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica I-a după Paşti

Cât de minunată este legătura dintre mamă şi copil! Iubire şi jertfă pe de o parte, şi credinţa şi ascultare pe de alta.
Există pentru copil vreo altă cale spre fericire decât aceea a credinţei în mama sa şi a ascultării faţă de ea? Există ceva mai îngrozitor decât un copil care nu are încredere în mama sa, şi nu o ascultă?
Credinţa este calea cea mai curată spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale capătă ruşine şi necurăţie.
Credinţa este calea cea mai grabnică spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale va primi pedeapsa cu moartea pe calea sa.
Acolo unde există credinţa există şi sfătuire; acolo unde nu există credinţa, sfătuirea nu aduce nici un ajutor.
Acolo unde există credinţa, există dialog; acolo unde credinţa lipseşte, şi dialogul lipseşte; atunci, locul dialogului este luat de îndoială şi ispită.
Un străin nu are nici un fel de încredere într-un străin; o rudenie are încredere într-o rudenie. Atunci când între doi străini vine credinţa, ei se fac rudenii, unul cu altul; atunci când vine o pierdere între rudenii, aceştia se fac străini.
Cum ar putea dormi în pace gospodarul dacă a închis în acelaşi ţarc un lup şi o oaie? Cum se poate afla omul în linişte şi în pace dacă sufletul său ar fi stăpânit de îndoială şi ar fi întors în credinţa sa? | Continuare »

SĂ NU FII NECREDINCIOS

„Apoi i-a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios».“ (Ioan 20, 27)

Cât de nelipsit este Dumnezeu de lângă fiecare din noi! Cât de bine-cunoscător este Hristos a tot ce facem şi ce spunem fiecare!
Cât de adânc ne pătrunde Duhul Sfânt toate gândurile pe care le purtăm în inima noastră!
Într-adevăr nimic nu este ascuns dinaintea ochilor Aceluia cu Care avem a face (Evrei 4, 13).

Totuşi cât de nemărginit de bun este Dumnezeu! După ce toate din jurul nostru, din afara noastră şi din lăuntrul nostru sunt numai dovezi ale existenţei, ale înţelepciunii şi ale puterii Lui, noi tot mai cerem mereu alte şi alte noi dovezi, spunând: Dacă nu le voi vedea, nu voi crede.
Şi Dumnezeu Se lasă ispitit de noi. Şi, în bunătatea Lui, ne arată nouă personal atâtea semne şi mărturii, anume pentru noi, care le-am cerut.
O, la câte gânduri ne-a răspuns El, la câte chemări a venit! Câte rugăciuni a ascultat! O, dacă ni le-am aminti pe toate!
Credinţa adevărată nu-L ispiteşte pe Dumnezeu. Ea nu cere semne, ca să creadă. Ea nu are nevoie să pipăie, ca să se încredinţeze.
Ea nu-I pune condiţii lui Hristos nici chiar în cele mai grele răscruci ale vieţii sale. Nici chiar în cele mai de cumpănă clipe ale Adevărului. Nici chiar în cele mai neaşteptate lovituri ale nădejdii. Credinţa adevărată se bizuie liniştită pe Dumnezeul ei cel Viu. Pe Numele lui Iisus cel Biruitor. Pe Cuvântul Său cel adevărat şi puternic. | Continuare »

Din iubire de oameni

Vlad Gheorghiu

Când slava
cunună de spini
din iubire de oameni purta,
nu numai Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat biruia.
Ci, Fiul Omului,
zăvoarele urii, iubind, sfărâma.
Pentru toată făptura
Hristos învia.

Când Jertfa
pe crucea de lemn
din iubire de oameni ardea,
nu numai
moartea pre moarte călca.
Ci toată făptura Adevărul afla.
Când piatra de-o parte
de pe mormânt cădea,
din moarte la viaţă
Hristos ne învia.

Tu, inima mea,
nu numai pe tine în ceruri te-aş vrea!
Ci până-n vecie,
slujind Adevărul,
du, celor ce-aşteaptă,
curată solie.
Din iubire de Domnul,
fii tu o făclie!
Ca-n toată făptură
Hristos să învie.

ZIUA ÎNVIERII – BUCURIA CELOR CE „MORŢI AU FOST ŞI AU ÎNVIAT”

Multe învăţături se scriu [cu] prilejul Învierii.
Toate ziarele şi foile sunt pline cu aşa-numite „articole de Paşti”. Dar cele mai multe sunt vorbe goale. Sunt cu adevărate ,,articole” comandate de Paşti. Cum spunea odată un ziarist, că-i ceruse un redactor un articol de Paşti. Şi mi-a trebuit – spunea ziaristul – o seară întreagă de cafenea şi cinci şpriţuri de vin până mi-a venit „inspiraţia” şi am scris articolul. Fireşte, astfel de articole, ce urme ar putea lăsa în suflete?
Se vorbeşte mult la Paşti despre minunea Învierii Domnului. Şi despre minunea învierii din morţi.
Se vorbeşte însă prea puţin despre cealaltă latură a Învierii. Despre minunea învierii păcătoşilor la o viată nouă. Despre învierea pe care o vestea fiul cel pierdut: „Mort am fost şi am înviat”.
Căci darul şi minunea învierii tocmai aici se arată şi lucrează. Iisus cel înviat învie şi pe cei „vii”, pe cei ce trăiesc, dar sunt morţi (Apoc 3, 1).
În numărul acesta avem o pagină întreagă (pag. 7) cu „învieri de pe fronturile Oastei Domnului”. | Continuare »

Ce măreaţă este Evanghelia din ziua de Paşti: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”… (citiţi-o în Ev. Ioan cap. 1). Şi ce adânc şi măreţ este înţelesul acestei Evanghelii! În Evanghelia din ziua de Paşti este pusă a doua facere a lumii prin întruparea şi Jertfa lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, sau „Cuvântul”, cum I se zice în Evanghelie. Evanghelia din ziua de Paşti stă, alături cu facerea lumii de la capitolul 1 din Biblie: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”… (Fac 1).

invierea-domnului-17_01
La facerea lumii, Dumnezeu a statornicit hotar nu numai între lumina zilei şi întunericul nopţii, între ape si uscat, ci şi între lumina şi întunericul cel sufletesc, între ascultarea şi neascultarea de Dumnezeu. Însă Adam şi Era au rupt acest hotar prin păcatul neascultării. Lumina s-a amestecat iarăşi cu întunericul şi întunericul păcatelor a cuprins lumina. Domnul Iisus a venit în lume ca „lumina lumii”, ca „lumina vieţii”; a venit să lumineze din nou pe cei ce „şedeau în umbră şi întuneric” (Lc 1, 79). Iisus Mântuitorul este un al doilea Făcător al lumii sufleteşti. Prin Golgota, a despărţit din nou lumina de întuneric. El este „lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”. Din mormântul Mântuitorului, din Jertfa si învierea Domnului, a ieşit o lumină prin care „toate de lumina s-au umplut, şi cerul, şi pământul”, cum zice cântarea bisericească. | Continuare »

„IERI CU TINE, HRISTOASE, M-AM ÎNGROPAT, ASTĂZI MĂ RIDIC ÎMPREUNĂ CU TINE”…

Aşa zice una din cântările bisericeşti ale Învierii şi în această preafrumoasă cântare este pusă o învăţătură de mare însemnătate pentru noi creştinii. Învăţătura este aceasta: să ne dăm seama despre jertfa Mântuitorului. Să cădem plângând la picioarele Crucii, dându-ne seama că pentru noi a suferit, a murit şi S-a îngropat Mântuitorul Hristos. Prin această dare de seamă sufletească trebuie să simţim apoi cum şi „omul nostru cel vechi şi păcatele lui cu Hristos împreună se răstigneşte” (Rom 6, 6), moare, se îngroapă şi apoi învie întru Hristos ca o făptură nouă (I Cor 5, 17), iertată şi mântuită. Şi noi trebuie să trecem aşadar printr-o moarte a noastră, ca să înviem împreună cu Hristos. Dacă tu n-ai înţeles şi n-ai trecut prin această moarte a ta, atunci tu n-ai înţeles nici darul învierii şi n-ai luat „putere” dintr-însul.
„Cu Hristos împreună m-am răstignit – zice Apostolul Pavel – şi de acum nu mai viez eu, ci Hristos care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” (Gal 2, 20). „Deci dacă aţi murit şi v-aţi sculat împreună cu Hristos, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: desfrânarea, patima, pofta cea rea, mânia, iuţimea, hula, întru care oarecând vieţuiaţi. Nu grăiţi minciună şi, dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui, îmbrăcaţi-vă întru cel nou” (Col 3, 1-11). | Continuare »

Corala Timotheos

Invierea-22
MORMÂNTUL ŞI ÎNVIEREA

Traian Dorz, Răsplata ascultării

1. Mormântul nu este „casă de veci”, cum i se spune, căci din „casa” aceea vom ieşi odată, cum ieşim acum din aceastalaltă. Şi din „patul” acela ne vom scula odată, cum ne sculăm acum din acesta.
Şi abia cel de-al treilea loc va fi cel veşnic pentru noi. Cel în care vom merge după învierea din mormânt.
Abia locul unde vom pleca din faţa Marelui Tron Alb al Judecăţii lui Hristos, acela va fi cu adevărat locul nostru de veci (Mt 25, 46).

2. Ce frumoasă şi cât de plăcută lui Dumnezeu este credinţa acelora care nu privesc la nimic din lumea asta ca la ceva veşnic. Nici chiar la mormânt.
Câtă încredere dovedesc aceştia faţă de făgăduinţele sfinte al Domnului Iisus!
Şi faţă de adevărul Cuvântului Său!

3. Cuvântul spune că L au pus în mormânt, nu că L au înmormântat pe Iisus, – după cum grăuntele de grâu este pus sub brazdă, şi nu înmormântat.
Ce este pus este pentru un timp. Ce este înmormântat este pentru totdeauna.
Credinţa în înviere se vede din tot ce facem noi.

4. Dacă noi trăim îngropaţi în grijile lumii acesteia, dacă suntem îngropaţi în plăcerile vieţii acesteia, dacă suntem îngropaţi în felul deşert de vieţuire al oamenilor fireşti, al lumii acesteia, – atunci în noi nu există nici o sămânţă, nici o nădejde, nici o dorinţă a Învierii mântuitoare. | Continuare »

Traian Dorz, din PE GENUNCHII LUI IISUS (Povestiri şi poezii pentru mici şi mari copii)

Sărbătorile Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Paştile, sunt zilele cele mai pline de bucurie din toţi anii şi din toată viaţa omului.
De aceste sărbători, omul se bucură în orice vârstă a vieţii sale. Dar cele mai fericite bucurii cred că le au copiii.
Inima curată a copiilor trăieşte cu toată puterea ei dumnezeiasca bucurie a luminatelor sărbători ale Învierii.
Dintre toate bucuriile pe care le-au adus şi în copilăria mea aceste sărbători, cele mai scumpe îmi erau: cămăşuţa cea nouă şi ouăle cele roşii.
Cămăşuţa cea de Paşti era ceva atât de curat şi de frumos, că nu era altă comoară mai dragă pe lume la care să ţii atât de mult. Mama lucra la ea atât de fericită, de aceea era aşa de frumoasă! Însă eu n-am învăţat s-o păstrez curată decât cu preţul unei întâmplări care mi-a stors multe lacrimi.
Iată cum s-a întâmplat:

Poate că aveam cam cinci anişori când, la nişte Paşti, credeam că eu am cea mai frumoasă cămăşuţă de Paşti dintre toţi copiii.
Sâmbătă seara, mama a pus-o pe masă, lângă pătuţul meu, ca, dis-de-dimineaţă, când se vor auzi clopotele de Înviere, s-o îmbrac şi să merg la biserică.
Dimineaţa m-am trezit sărutat de mama, spunându-mi:
– Hristos a înviat! Scoală, s-aud clopotele…
Am îmbrăcat cămăşuţa şi cojocelul cel nou… Am primit două ouă roşii şi nu mai aveam răbdare s aş¬tept să merg o dată cu mama la biserică. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, LA ÎNVIEREA DOMNULUI

În Praznicul Sf. Învieri e şi mieluţul de Paşti. Mie­­lul de Paşti nu lipseşte nici din căsuţa celui mai umil creştin. Câţi însă înţeleg însemnătatea acestui miel? Sunt atât de puţini creştinii care îţi pot răspunde în toate corect ce înseamnă mielul ce-l mâncăm de Paşti (un creştin îmi spunea că fără friptură de miel nu „alu­necă“ vinul).

Sunt atât de puţini creştinii care vor putea îndată răspunde corect ce înseamnă „paştile“ pe care le mâncăm la Paşti!
Despre Praznicul Paştilor, creştinii, de regulă, ştiu numai atât că a înviat Domnul, dar în acest praznic mare şi sfânt sunt puse toate învăţăturile şi tainele mântuirii sufleteşti. În el se află şi jertfa Mielului.
Praznicul Învierii este şi praznicul Mielului, praznicul aducerii-aminte că Mielul lui Dumnezeu a suferit pentru păcatele noastre şi prin sângele Lui am scăpat din robie la libertate şi din moarte la viaţă.

Cea mai minunată icoană a Mielului pascal se află la Ieşire, capitolul 12: „Şi a zis Domnul către Moise: «Fiecare om să ia un miel de fiecare casă şi să-l junghie. Şi să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii de la uşă şi pragul uşii caselor… În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din Egipt, de la om până la dobitoc… Şi va fi sângele semn vouă pe casele în care veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie»“ (Ieşire 12, 1-13). | Continuare »

Slavă

Slavă

Vlad Gheorghiu

Slavă, slavă, azi Hristos din morţi a înviat!
De iubire, universu-ntreg s-a luminat.

Nici în cer şi nici sub soare
nu-i altă putere mare
să ne-arate cât de tare
ne-a iubit Iisus.
Învierea Lui ne-arată
dragostea nemăsurată
ce s-a dat ca lumea toată
să-aibă parte sus.

Slavă, slavă, din mormânt pe veci S-a ridicat
Mântuirea pentru cei căzuţi în greu păcat.

Dă, iubite, la o parte
piatra ce te ţine-n moarte,
ca lumina să te poarte
către ceruri sus.
Orice lanţ, orice zăbrele
astăzi cad, căci dintre ele
curăţind de patimi grele,
a-nviat, Iisus.

Slavă, slavă, ce măreaţă e-nvierea Lui!
Nimeni altu-n lume să ne dea iertare nu-i. | Continuare »

„Cine-mi va da apă şi izvor de lacrimi, ca să plâng pe preaiubit dulcele meu Fiu”, a strigat Fecioara Maria şi se tânguia… O, munţi înalţi şi dealuri şi voi oameni toţi, plângeţi şi vă întristaţi împreună acum şi cu mine tânguiţi-vă!
(din cântările bisericeşti ce se cântă la slujba îngropării Mântuitorului)

Punerea-in-Mormant_17_01O, Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, dă-mi lacrimi să Te plâng şi eu ticălosul şi nemernicul.
Mă cutremur şi mă înfricoşez, o Doamne, văzându-Te mort pentru mine şi păcatele mele.
Atât de mult m-a iubit Dumnezeu, încât şi pe Tine, Fiul Sau cel iubit, Te-a dat morţii pentru mine şi viaţa mea (In 3, 16).
Atât de mult m-ai iubit, o, Iisusul meu cel scump, încât pentru mine înfricoşată moarte ai răbdat.
Unul din Sfânta Treime defăimată moarte rabdă pentru mine – mă-înfricoşez şi mă cutremur de o taina ca aceasta. | Continuare »

Pagina 1 din 14812345678910...203040...Ultima »