Slăvit să fie Domnul!
Comori Nemuritoare

EVANGHELIA DUMINICII A V-A DIN POSTUL MARE (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Ceva despre căinţă (În legătură cu Psalmul 50)

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuiri la Evangheliile duminicilor de peste an

Suntem în săptămâna a cincea a marelui Post. Acum e timpul căinţei şi al mărturisirii păcatelor. Mare taină este şi aceasta, dar, întocmai ca postul şi rugăciunea, şi taina aceasta e împreunată cu folos de mântuire sufletească numai când e făcută bine.
Biblia e plină de multe şi mişcătoare pilde despre iertarea păcatelor prin căinţă şi mărturisire. Noi vom cerceta acum un singur loc: Psalmul 50 – „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta“.
Până la sfârşitul veacurilor, acest psalm va sta în faţa oamenilor, ca pilda cea mai mişcătoare despre căinţa cea adevărată. Psalmul 50 cuprinde în sine toate cerinţele căinţei şi ale mărturisirii celei adevărate.
Cunoaşteţi psalmul 50? Mă tem că nu prea bine. Acest psalm este în legătură cu o întâmplare din viaţa lui David. E în legătură cu un păcat pe care David l-a pus ca titlu în fruntea psalmului: „Când a intrat David la femeia lui Urie“. Psalmul 50 a ieşit din păcatul lui David, când a fost biruit de ispita desfrânării. David a păcătuit cu femeia lui Urie şi, ca să-şi ascundă păcatul, l-a trimis pe Urie să fie omorât în război. Domnul a trimis la David pe Natan, proorocul, care i-a arătat nelegiuirea. David a căzut plângând în faţa Domnului şi a dobândit iertare. Din căinţa aceasta a ieşit psalmul 50. Chipul de mai jos arată întâmplarea aceasta.
Citiţi pe larg în Biblie istoria psalmului 50, la II Regi (II Samuel) 11, 1-27 şi 12, 1-14.
Căderea şi căinţa lui David sunt puse în faţa noastră cu multe învăţături.
Întâi să ne gândim că David a fost alesul şi iubitul Domnului şi totuşi ispita l-a biruit şi pe el într-o clipă de slăbire. ( Continuare ) »


Milă ai de mine, Doamne

Versificare: Traian DORZ; interpretează corul «Timotheos»

– Psalm 50 –

Milă ai de mine, Doamne, după marea milă-a Ta,
după îndurarea-Ţi multă, şterge fărdelegea mea.
Spală-mi cu desăvârşire multele-mi nelegiuiri,
curăţă-mă de păcatul care nu-mi dă liniştiri.

Eu cunosc şi-mi ştiu prea bine, Doamne, fărdelegea-mi grea
şi păcatul meu stă, Doamne, necurmat naintea mea.
Numai contra Ta, Preasfinte, numai Ţie Ţi-am greşit
şi naintea Ta, Stăpâne, ce e rău am făptuit.

Astfel că în hotărârea-Ţi vei fi drept când vei lucra
şi vei fi fără de vină, Doamne-n judecata Ta.
Iată că-n nelegiuire eu pe lume am ieşit
şi-n păcate grele, Doamne, maica mea m-a zămislit. ( Continuare ) »


[O lacrimă de recunoştinţă…]

Când Domnul S-a dus în casa lui Simon Leprosul – care poate că fusese unul dintre cei zece leproşi care nu-I mulţumiseră lui Dumnezeu pentru că-l vindecase, dar care mai târziu şi-a adus aminte – acesta a făcut un prânz. El L-a chemat şi pe Mântuitorul. L-a chemat ca să-şi arate nu atât de mult recunoştinţa, ci bogăţia sa. Şi, când a mers Mântuitorul la el, nici măcar o sărutare, nici măcar un strop de apă să-Şi spele picioarele nu-I dăduse…
Dar când au stat la masă şi a venit femeia căreia Dumnezeu îi făcuse atât de mult bine şi ea şi-a arătat recunoştinţa spălându-I picioarele cu lacrimile ei şi ştergându-I-le cu părul capului ei… Simon Leprosul gândea în firea lui zicând: „Dacă omul acesta ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceasta, că este o păcătoasă”.
El, adică cel ce săvârşise în faţa lui Dumnezeu păcate mai mari (pentru că lepra de care suferise era o pedeapsă dată de Dumnezeu şi o înştiinţare pentru păcatele lui), el stătea acum şi o judeca pe femeia care-şi arăta cu lacrimi recunoştinţa ei faţă de Dumnezeu.

Şi atunci Mântuitorul a zis:
– Simone, am să-ţi spun ceva!
– Spune, Doamne, a zis el.
Şi spune Mântuitorul:
– Un cămătar avea doi datornici… Doi, Simone!… (Va fi înţeles oare Simon, când Domnul a zis „doi datornici”, că, dacă femeia care-I stătea la picioare să-I mulţumească era un datornic, al doilea era el, Simon?) Unul îi datora mult. Altul îi datora puţin…

Şi el i-a iertat pe amândoi.
– Spune, Simone, care dintre aceşti datornici va fi mai recunoscător celui care i-a iertat?
– Cel căruia i-a iertat mai mult, a zis Simon.
– Bine ai spus! i-a zis Mântuitorul. Vezi tu pe femeia aceasta, Simone? Eu am venit în casa ta şi tu nu Mi-ai dat un strop de apă măcar, să Mi se spele picioarele; dar ea, de când am venit, n-a încetat să-Mi spele picioarele cu lacrimile ei, nici să Mi le şteargă cu părul ei. Tu sărutare nu Mi-ai dat, dar ea n-a încetat să-Mi sărute picioarele… Vezi tu, Simone? Înţelegi tu care-i datornicul ăla care trebuie să fie mai recunoscător? ( Continuare ) »


ORICINE VA VREA SĂ FIE

Drumul-Crucii-005Traian DORZ

Oricine va vrea să fie
cel mai mare dintre voi,
a zis Domnul, să se lase
cel mai jos şi mai ’napoi;
cine vrea s-ajungă-ntâiul
fie robul tuturor.
Asta-i calea înălţării
în al Domnului popor.

Pentru că nici Domnul nostru,
când în lume a venit,
n-a vrut alţii să-L slujească,
ci El pe-alţii i-a slujit;
n-a vrut să-şi dea alţii viaţa
pentru ca să scape El,
ci Şi-a dat-o El, ca alţii
să se mântuie astfel.

Cel care tot vrea să-şi scape
viaţa asta pe pământ
şi-o va pierde pe aceea
de la Dumnezeu cel Sfânt.
Dar cel care-şi dă viaţa
cea de-acum pentru Hristos
îşi va câştiga viaţa
cea din Veacul Glorios.


Maria la picioarele Domnului

Părintele Iosif TRIFA, tâlcuire la pericopa evanghelică a Cuv. Maria Egipteanca – (Lc 7, 36-50).

O, ce plină de iubire şi iertare cerească este această evanghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţătură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această femeie desfrânată la picioarele lui Iisus? Maria era o femeie vestită în desfrânări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de Iisus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc, de la care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi desfrânările lumeşti.

Cercetătorii evangheliilor spun că această femeie desfrânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli (Lc 8, 2). Această greutate sufletească o adusese pe Maria la picioarele Domnului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luăm aminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest lucru? Dar eu te întreb: îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele care sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, desfrânarea, lăcomia, pizma etc., etc.)? Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mântuitorul şi n a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! De ai avea şi ai da cuiva tot aurul şi toate bogăţiile acestei lumi, nici atunci nu poate să-ţi ia nimeni, nici măcar pentru o clipă, sarcina şi greutatea păcatului de pe suflet şi nu poţi plăti datoria păcatelor. ( Continuare ) »


CINE-I OARE CEL MAI MARE?

Traian DORZ

Cine-i oare cel mai mare
pentru Dumnezeu oricând?
– Cel ce poate fi asemeni
cu-n copil curat şi blând.

Cine-i mai văzut ’naintea
Domnului în orice loc?
– Cel ce, dacă face-un bine,
nu se laudă deloc.

Cine-i cel mai pus în frunte
de cinstirea lui Hristos?
– Cel ce ştie totdeauna
sta pe locul cel mai jos.

Cine-i cel mai fără vină
pentru Domnul cel Curat?
– Cel care numai pe sine
se socoate vinovat. ( Continuare ) »


Cugetul vostru

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a V-a  Postului Mare – a Cuv. Maria Egipteanca

Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropite peste cei întinaţi, îi sfinţesc şi le aduc curăţirea trupului, cu cât mai mult Sângele lui Hristos, care prin Duhul cel Veşnic S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu… (Evrei 9, 13-14)

IH_225Dacă se face cu adevărat în cineva lucrarea curăţitoare a Sângelui Sfinţit şi Sfinţitor al lui Hristos, această lucrare curăţitoare începe neapărat din cea mai ascunsă şi mai profundă parte a fiinţei acelui cineva, adică din cugetul său. Căci cugetul este în fiecare om această cea mai ascunsă şi tainică parte a fiinţei sale.
Tot ce vine din afară, fie bun, fie rău, în fiinţa oricărui om, vine mai întâi şi mai întâi în cugetul său. Dar cugetul acesta este ceva pe care nu-l poţi spune dacă este în minte, ori dacă este în inimă. Se pare că el este în amândouă, după cum poate fi şi gândul omului în amândouă aceste părţi ale fiinţei noastre.
Cuvântul Domnului scrie într-un loc: cuget adânc înlăuntrul inimii mele (Ps 76, 6). Am păstrat cuvintele acestea şi am cugetat la ele în inima mea (Dan 7, 28). Maria păstra toate cuvintele acestea şi cugeta la ele în inima ei (Lc 2, 19).
Iar în altă parte scrie: …Despre această lucrare mărturisesc cugetul lor şi gândurile lor…
Cugetul este deci o însuşire şi a inimii şi a gândului. Şi a simţirii care este în inimă, şi a gândirii care este în minte. Aceste două părţi sunt cele care hotărăsc toate faptele, umblările şi cuvintele fiecărui suflet omenesc.
Acest cuget la începutul vieţii omului nu poate fi decât bun şi curat, cum sunt toate însuşirile unui copil, atât cele trupeşti, cât şi cele sufleteşti. Dar, cu timpul, în urma felului de viaţă pe care o trăieşte omul, cugetul acesta ori se păstrează curat, ori se face rău. După cum este scris: Fraţilor, eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu (Fapte 23, 1). Ori: Mulţumesc lui Dumnezeu Căruia Îi slujesc cu un cuget curat din moşi strămoşi (II Tim 1, 3). ( Continuare ) »


VIAŢA SFINTEI MAICII NOASTRE MARIA EGIPTEANCA

sf-maria-egipteanca-bis-din-betania-casa-mariei-si-marteiScrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului

Taina împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu, zice Sfântul Sofronie, temându-mă a ascunde în tăcere cele dumnezeieşti, aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii cei leneşe, carele luând dela Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pre cel dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrându-l, nu voi tăcea povestirea aceasta sfântă carea a ajuns până la mine; nimenea însă să nu fie necredincios celor ce voi scrie, pre care eu singur le-am auzit, nici să socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de asemenea lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi celor sfinte. Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de lucrul acesta minunându-se, nu vor voi cu lesnire să crează, milostiv le fie Domnul şi acelora: De vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti cugetând-o, socotesc că sânt cu neputinţă cele ce pentru oameni preaslăvite se grăiesc. Să începem dară povestirea de lucrul acesta preaminunat, carele s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima [Cuviosul Zosima, prãznuit la 4 aprilie, a trãit în veacul al V-lea. Nu ştim cine a fost ereticul Zosima.], carele atât era de îmbunătăţit şi atât de vestit întru fapta bună, cât mulţi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori alergau la dânsul ca să auză cuvânt din gura lui. Acesta a petrecut în Monastirea unde trăia, cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceştei vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi o a păzit, şi toate acestea făcându-le, niciodinioară n’a fost nebăgător de seamă de învăţăturile Dumnezeeştilor cuvinte, ci şi culcându-se, şi sculându-se, şi în mâini având lucrul, şi hrană gustând, un lucru avea netăcut şi necontenit: de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din Dumnezeeştile cuvinte. ( Continuare ) »


Alte materiale la Duminica Sfintei Maria Egipteanca

O răscumpărare veşnică - Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Evanghelia despre slujirea şi patimile Fiului lui Dumnezeu - Sfântul Nicolae Velimirovici

SĂ UMBLĂM NUMAI DUPĂ HRISTOS – Traian Dorz

Îmbinarea postului cu milostenia şi rugăciunea - Sfântul Ignatie Briancianinov

Cu Însuşi Sângele Său - Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

La Duminica a cincea din Postul Mare – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Când ţi-am venit - Traian Dorz

Predică la Duminica a 5-a din Post -  IPS  Bartolomeu Anania

 


PREAFERICITA FECIOARĂ MARIA, Maica Domnului nostru IISUS HRISTOS

Traian Dorz, la 25 martie 1985
din volumul
Minune şi Taină, Imne, colinde, cântece şi plângeri cu MAICA DOMNULUI

Din marea şi eterna Clipă a minunii Bunei Vestiri – când sfântul înger Gavril, trimis de Domnul Dumnezeu, i-a adus Preafericitei Fecioare Maria vestea cea unic de mare şi fericită că ea a fost aleasă pentru cea mai mare Taină şi Minune prin care a început lucrarea de mântuire a omenirii – această fiinţă a căpătat o slavă eternă atât în faţa cerului, cât şi a pământului.

Asupra ei s-a coborât atunci tot Harul Dumnezeirii, căci arătarea prezenţei Sfintei Treimi S-a făcut pentru prima oară în istoria omenirii nu la Botezul Mântuitorului în Iordan, ci s-a făcut pentru Sfânta Fecioară Maria la Buna Vestire, când cerescul trimis îi spune: „Puterea Tatălui te va umbri, Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi Fiul Se va naşte prin fiinţa ta“.

Deci iată – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (Luca 1, 35).
Deci iată toată frumuseţea şi strălucirea Prezenţei şi a Lucrării Sfintei Treimi.
Deci iată începutul şi felul minunat al marii noastre mântuiri.

Ce nebănuit de mare Taină şi Minune este aceasta!
Uimit de mesajul pe care îl aducea – mesaj neînţeles nici chiar de el însuşi – strălucitul arhanghel Gavril se închină profund mişcat înaintea Sfintei Fecioare, zicân­du‑i: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har!“

Ce mult spun aceste cuvinte mari! Şi ce adânc gră­itoare este închinarea puternicului mesager ceresc care, stând cel mai aproape de Faţa Domnului Dumnezeu, este trimis să împlinească cea mai aleasă dintre poruncile înţelepciunii şi voii Lui, după cum scrie Sfânta Scriptură la Daniel 9, 21-23; Luca 1, 19; Evrei 1, 14 etc. ( Continuare ) »


MAICĂ PREACURATĂ

Buna-Vestire_5Traian Dorz,
din volumul
«Minune şi Taină»

Maică Preacurată, din inima toată,
de-a ta sărbătoare, ţi-nălţăm cântare.

Tu, ce-ai fost aleasă
Cerului Mireasă,
fii de lumea toată
binecuvântată,
Maică Preacurată;
fii de toţi cinstită,
Maică Fericită!

Mai presus de lună, stele te-ncunună,
soare te-nveşmântă, îngerii te cântă.

Fiul tău te ţine veşnic lângă Sine
şi pe tron de rază lângă El te-aşază.

Maică din Mărire, să dea mântuire,
Fiului te roagă, pentru lumea-ntreagă.

Maică Preacurată, omenirea toată
cântă şi te-adoară, Pururea Fecioară.


Evanghelia Arhanghelului Gavriil

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predică la Buna Vestire

Soarele se oglindeşte în apă cea limpede şi cerul în inima curată.
Dumnezeu Duhul Sfânt are multe sălaşuri în această lume întinsă, dar inima neprihănită a omului este locaşul în care Îi este cel mai bine-plăcut să Se sălăşluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaş; toate celelalte sunt numai locuri în care Îşi face lucrarea.

Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plină cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se află în inimă este prin sine legat de curăţia ei.
Era o vreme când inima omului era plină numai cu Dumnezeu – o oglindă a frumuseţii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme când totul se afla într-adevăr, în mâna lui Dumnezeu, în afară de primejdii; dar când omul, în nebunia lui, a luat lucrurile în mâinile sale, multe fiare sălbatice au atacat inima omului; şi de aici a venit în lăuntru robia inimii omului şi, în afară, ceea ce se înţelege ca istorie a omenirii.
Fiind neputincios să ia în mâinile sale purtarea de grijă a inimii, omul a căutat sprijin în lucrurile – însufleţite şi neînsufleţite – pe care le avea în jurul său. Dar tot ce a găsit omul ca să-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti şi a i-o răni.
O, sărmana inimă de om, care eşti stăpânită de mulţi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un mărgăritar în mijlocul porcilor! Cât de greu ai străbătut robia ta îndelungată şi cât de înnegurată eşti de povara întunericului! Domnul Însuşi S-a coborât din Ceruri ca să te slobozească din robie, să te izbăvească din întuneric, să te tămăduiască de lepra păcatului şi să te întoarcă iarăşi în mâna Lui.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai înalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curată şi a celui mai zguduitor eveniment pentru inimă cea necurată.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stâlp care arde în întunericul cel mai adânc. Vestea acestei veniri a început cu un înger şi o fecioară, cu o convorbire între curăţia cea cerească şi cea pământească. ( Continuare ) »


Taină-a fost FECIOARA-MAMĂ


Plecăciune ţie, Maică şi Fecioară

Traian Dorz, din volumul «Minune şi Taină»

Buna-Vestire_2Plecăciune ţie, Maică şi Fecioară,
binecuvântată eşti tu-ntre femei,
tu ai fost aleasa Cerului Comoară
pentru Taina Slavei şi-Ntruparea Ei.

Plecăciune ţie, Maică Preacurată,
cu măritul înger îţi cântăm şi noi,
nalţă către Fiul rugă ne-ncetată
pentru mântuirea noastră din nevoi.

Plecăciune ţie, Maică Fericită,
ce-ai purtat în braţe şi-ai hrănit la sân
pe Iisus cel Dulce, Taina profeţită,
Fiul tău, şi totuşi Veşnicu-ţi Stăpân.

Plecăciune ţie, Maică-ndurerată,
care-ai plâns la cruce şi-ai văzut murind
Fiul tău dat jertfă pentru lumea toată,
jertfa ta curată cu a Lui unind.

Plecăciune ţie, Maică Rugătoare,
chip al bunătăţii, grai mângâietor;
fii a rugăciunii noastre-ajutătoare
pentru alinarea câtor răni ne dor.

Plecăciune ţie, Maică Preacinstită,
care stai la dreapta Fiului Divin;
fii pentru viaţa noastră chinuită
pildă şi putere, şi-ajutor. Amin.


Binecuvântare Ţie


Cântarea rugăciunii

Rastig-55Cum creanga-mbobocită de cais
deschide primăverii porţi de vis,
cum mugurii în soare înfloresc,
din legământ, cântarea să mi-o cresc!

Cum şopotul izvorului în munţi,
cum adierea vântului pe frunţi,
cum fâlfâitul aripei în zbor,
ca-n rugăciune, cântul mi-nfior.

Cum necuprinsul curcubeu pe cer,
cum picurile ploii-n soare pier,
cum frunza-şi soarbe roua de pe ea,
ca-n lacrimi, cântul rugăciunii-aş vrea.

Cum buciumul răsună peste zări
cum turmele se strâng de pe cărări,
ca-n sunete de cântece fierbinţi
îmi nalţ ecoul sfintei juruinţi.

Cum taina se-nfiripă pe Tabor
cum zorile minunii se cobor,
ca-n locul sfânt picioarele-mi descalţ
cântarea rugăciunii să-mi înalţ.

Cum Golgota a Crucii Taină-a dus,
cum Sângele din Jertfa ei a curs,
cum toţi prin ea am fost răscumpăraţi,
genunchi ai mei, în rugăciune staţi!

Vlad Gheorghiu


EVANGHELIA DUMINICII A IV-A DIN POSTUL MARE (a Sfântului Ioan Scărarul)

Părintele Iosif Trifa – Ceva despre rugăciunea cea adevărată

Să luăm aminte! „Duhul cel mut“ care-l chinuia pe tânărul din evanghelie se află şi astăzi printre noi. Patimile cele rele şi păcatele sunt tot atâtea duhuri rele care tulbură şi chinuiesc pe oamenii cuprinşi de ele. Mântuitorul ne spune că aceste „duhuri mute“ nu se pot alunga cu nimic altceva decât cu post şi rugăciune. Despre post am vorbit mai înainte. Acum vom vorbi ceva despre rugăciune.
Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Domnul de Sus vom scrie cândva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare ne este nouă rugăciunea!… Ce lipsă mare avem noi de acest dar… şi ce binecuvântări revarsă asupra noastră rugăciunea cea adevărată!
Mare dar este nouă rugăciunea. Prin rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu. „Eu, care sunt pământ şi cenuşă – zice Avraam – am început să grăiesc cu Dumnezeu“ (Fac. 18, 27).
Când mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauţi pe la toate uşile, cu pălăria în mână; şi întrebarea e: te ascultă ori ba? Pe la uşile miniştrilor din Bucureşti am văzut mulţime de oameni şi puţini aveau norocul să fie primiţi şi ascultaţi. Într o audienţă mai înaltă, la rege, nu poate pătrunde orice muritor. De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un om ce spunea şi se lăuda pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Şi, iată, prin rugăciune, noi putem vorbi oricând şi oriunde cu Regele regilor şi cu Domnul domnilor. Ce dar mare!
Ce lipsă mare avem noi de acest dar! Rugăciunea este răsuflarea sufletului, este graiul vieţii noastre celei sufleteşti. Un creştin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel care nu se roagă este un fel de mort cu sufletul… este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muţi. Un adevărat copil al lui Dumnezeu vorbeşte neîncetat prin rugăciune cu Tatăl Ceresc.
Ce daruri şi binecuvântări ne aduce rugăciunea! Prin ea ne atingem neîncetat cu Cerul, cu Dumnezeirea. Prin ea primim neîncetat daruri şi putere de Sus pentru lipsurile vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti. ( Continuare ) »


FIECARE BOALĂ

Iisus-vindeca-copilul-lunatic-4Fiecare boală-şi are începutu-ntr-un păcat,
trupul nu se-mbolnăveşte cât e sufletul curat.
Numai după ce păcatul intră-n suflet, doar apoi,
întinându-se şi trupul, vin al boalelor convoi.

Nu-L rugaţi întâi pe Domnul să vă vindece vreun trup,
câtă vreme-n al lui suflet stau păcatele ca-n stup,
ci rugaţi-vă ’nainte şi-L chemaţi pe Dumnezeu,
ca să-i poată fi dat harul şi iertat păcatul greu.

Poate poţi (prin stăruinţe vinovat de îndelungi)
la vreo slabă vindecare a vreunui trup s-ajungi,
dar când boala sufletească n-a fost vindecată-ntâi,
numai cu o vindecare-nşelătoare-ai să rămâi.

Mulţi, când suferă cu trupul, au un suflet credincios,
dar, cum au scăpat de boală, Îl şi uită pe Hristos.
Dumnezeu le dase boala că să-L afle-n acest fel,
dar când le-a luat durerea s-au şi despărţit de El.

Nu doriţi întâi să scape nimenea de-o boală grea,
ci să lase-ntâi păcatul, că din cauza lui e ea.
Dacă-i vindeci al lui suflet, poţi să-i scapi şi trupul său,
dar când sufletul se pierde, vindecarea-n trup e-un rău.

Traian Dorz, Cântarea viitoare


Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Sfântului Ioan Scărarul

„Acest neam, le-a zis Domnul Apostolilor Săi despre duhurile răutăţii, cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post“. (Marcu 9, 29)

Iisus-vindeca-copilul-lunatic-2Iată o nouă trăsătură a postului! Postul este primit de Dumnezeu când merge înaintea lui o mare virtute – milostivirea; postului îi este pregătită plată în cer când e străin de făţărnicie şi slavă deşartă; postul lucrează când este îmbinată cu el o altă mare virtute – rugăciunea. Şi cum lucrează? Nu doar că potoleşte patimile din trupul omenesc – intră în luptă cu duhurile răutăţii, le biruie. De ce postul, care este în sine o nevoinţă trupească, poate lucra – sau împreună-lucra cu rugăciunea – în lupta împotriva duhurilor?

Pricina lucrării postului asupra duhurilor răutăţii stă în puternica lui lucrare asupra propriului nostru duh. Trupul, potolit de post, dă duhului omenesc libertate, putere, trezvie, curăţie, subţirime. Numai într-o astfel de stare poate duhul nostru să se împotrivească nevăzuţilor săi vrăjmaşi. Iar eu, când mă supărau aceia, adică dracii, spune de Dumnezeu insuflatul David, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu, şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce (Ps. 34, 12). Postul aduce minţii trezvie, iar rugăciunea este arma minţii, cu care aceasta alungă pe potrivnicii nevăzuţi. Postul smereşte sufletul, slobozindu-l de împietrire şi îngâmfare, care apar din îmbuibare, iar rugăciunea postitorului se face deosebit de puternică, este rostită nu superficial, este rostită din adâncul sufletului, din adâncul inimii, îndreaptă, înalţă postitorul spre Dumnezeu.

Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fost pricina lepădării lor din ceata sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere. În cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. Aruncaţi din cer în tărâmul de sub cer pentru nelegiuita lor încercare, ei au pizmuit fericirea omului nou-zidit şi au săvârşit o nouă fărădelege: amăgindu-l pe om, l-au tras în căderea lor. ( Continuare ) »


Eram copil

Iisus-vindeca-copilul-lunatic-1Traian DORZ, DOINA GOLGOTEI

Eram copil când prima dată
în luptă am căzut învins
şi-n biata inimă curată
urâte patimi s-au aprins!

În vâlvătaia lor nestânsă,
de-atunci am aruncat mereu
întreaga bogăţie strânsă
în taina sufletului meu.

Comoara dragostei senine,
frumseţea gândului curat,
curatele simţiri divine,
în focul lor le-am aruncat!

Frumoasa-mi nevinovăţie
acolo-n el s-a mistuit,
iar azi mi-e inima pustie
şi-n suflet gol nemărginit!

Dar când încep a înţelege
al vieţii preţ de la-nceput,
un pumn de spuză se alege
din tot ce-n suflet am avut!

Printre ruinele iubite
eu caut cu plâns îndurerat
atâtea doruri mistuite
de focul crudului păcat. ( Continuare ) »


Pagina 1 din 13112345678910...203040...Ultima »