Slăvit să fie Domnul!
Comori Nemuritoare

Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei

Părintele Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an. La fiecare vom da un alt tâlc. Acum vom spune că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sunt şi azi destui „îndrăciţi“. Oamenii cred – foarte greşit – că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals! Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
„Îndrăciţii“ cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan“.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor. Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc. Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el… Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase. ( Continuare ) »


De câte ori

VindecareaDemonizatuluiSihastriaPutnei2De câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc,
de-adânca vale-a morţii
mereu îmi amintesc.

Nu uit de clipa-n care
spre mine Te-ai plecat
şi din adânc de patimi
şi moarte m-ai scăpat.

Şi n-am să uit vreodată,
Stăpânul meu Milos,
de unde, din ce moarte,
prin harul Tău m-ai scos.

Nu uit din ce, de unde
şi cum am fost scăpat,
când marea-Ţi bunătate
spre mine s-a plecat.

De-aceea, eu, cu lacrimi,
mereu Îţi mulţumesc,
de câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc.

Traian Dorz, Cântări îndepărtate


DU-TE ŞI SPUNE LA AI TĂI

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1981

demonizatii din gadaraÎn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Despre Sfânta Evanghelie de astăzi s-a amintit mereu şi e bine să ne amintim totdeauna despre Cuvântul Domnului şi despre faptele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că tot ce s-a scris acolo pe paginile Sfântului Cuvânt ne priveşte pe fiecare dintre noi şi este istoria fiecăruia dintre noi.
Începutul Evangheliei de astăzi nu-i în Luca la versetul 26 din capitolul 8, ci-i la versetul 22, unde se spune că Mântuitorul i-a silit pe ucenicii Săi să se suie în corabie şi să treacă marea de partea cealaltă… Acolo unde îi aştepta un bolnav.
Cât de mare este dragostea lui Dumnezeu faţă de toţi cei care suferă! Nimeni nu se mai gândea şi la acest nenorocit de la care toţi se întorceau cu groază şi pe care toţi îl uitaseră, părăsindu-l pentru totdeauna. Nici o speranţă nu mai era pentru el. Toţi îşi întorceau feţele cu groază şi se depărtau de la acest om, de acest suflet nenorocit.
Numai Domnul se gândea la el. Domnul nu-l uitase. Din dragoste pentru el, a părăsit ţărmul şi ucenicii, şi prietenii, şi pe toţi cei care Îl înconjuraseră cu dragoste şi a înfruntat furtuna şi valurile apelor, şi primejdia morţii… ca să treacă dincolo, pe ţărmul gadarenilor, unde aştepta acest nenorocit care dorea şi care suspina, şi care suferea aşteptând mântuirea Lui.
Dragii mei fraţi şi surori! În istoria acestui om nenorocit eram fiecare dintre noi. Şi noi am fost robii atâtor duhuri străine şi depărtate de Dumnezeu, şi potrivnice lui Dumnezeu. Şi atâtea fapte rele câte făcea acel nenorocit suflet am făcut mulţi dintre noi, câtă vreme eram stăpâniţi de toate valurile şi ispitele, şi patimile, şi duhurile potrivnice Voii lui Dumnezeu. Atât de mulţi dintre noi îşi pot aminti despre anii vieţii lor cei atât de străini şi depărtaţi, în câte lucruri şi locuri nefericite i-a dus păcatul şi câte fapte urâte şi nevrednice sau vrednice de pierzare i-a făcut duhul străin care-i stăpânea să facă – toate împotriva Voii lui Dumnezeu. ( Continuare ) »


DAŢI DRUMUL CELOR PRINŞI

Traian DORZ

Daţi drumul celor prinşi, că nu-i
mai mare har pe lume
ca libertatea orişicui
în Sfântul Crucii Nume!

Desfaceţi pe cei prinşi în laţ
de pofte blestemate,
că-i vai de cei ce mor lăsaţi
în veşnice păcate!

Deschideţi uşile spre Har
la toţi cei robi uitării,
că nu-i în veci mai mare dar
ca clipa liberării. ( Continuare ) »


[Totdeauna când vrei să faci bine se ridică împotriva ta furtuni]

Vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

gadarenii„La întoarcere, Iisus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl aşteptau”.
De unde Se întorcea Iisus atunci? Din ţinutul gadarenilor, unde Se dusese să vindece, să caute şi să mântuiască un suflet pierdut. Un suflet care nu mai avea pe nimeni, pe care nu-l mai primea nimeni, căci locuia în pustiu, printre morminte dormea. Domnul totdeauna caută astfel de suflete. Toţi în părăsiseră pe acest om nenorocit. Nimeni nu-l mai căuta. Nimeni nu mai avea nevoie de el.
Sunt suflete părăsite de toţi. Dar nu sunt părăsite de Dumnezeu. De unde Se dusese Mântuitorul? De aici Se dusese şi trecuse apa dincolo. Şi ce trecere a fost peste apa aceea în noaptea furtunoasă! Când Mântuitorul S-a urcat în corabie şi S-a dus dincolo ca să-l caute pe nenorocitul [acela şi] să-l vindece, s-a stârnit pe mare o furtună.
Totdeauna când vrei să faci bine se ridică împotriva ta furtuni, primejdii, nenorociri, necazuri. Când vrei să salvezi pe cineva, când vrei să faci bine cuiva, satana stârneşte totdeauna împotriva ta tot felul de valuri, de furtuni, de tulburări. Mântuitorul S-a dus şi a biruit primejdia şi furtuna, pentru ridicarea şi mântuirea acestui suflet. Ce s-a întâmplat însă acolo? În loc să se bucure toţi oamenii aceia la care mersese Domnul şi în faţa cărora făcuse o minune aşa de mare, vindecând un nenorocit ca acela, care era o spaimă şi o groază pentru toată lumea… în loc să se bucure de aceasta, au ieşit cu toţii, grămadă, înaintea Mântuitorului şi L-au rugat să plece de la ei. ( Continuare ) »


Nu Te duce de la noi!

Traian Dorz

Gadareni suntem, Iisuse, plini de patimi şi nevoi,
suntem inimi nesupuse, Te-am gonit, dar, o, Iisuse,
nu Te duce de la noi!

Plini suntem de fapte rele şi-al păcatului noroi,
gemem sub necazuri grele, nu ne părăsi în ele,
nu Te duce de la noi!

Nu Te duce, fără Tine suntem orbi, flămânzi şi goi,
ia-ne tot ce-avem mai bine, toate n-au un preţ cât Tine,
nu Te duce de la noi!

N-asculta pe-aceia care şi-azi Te-alungă iar ’napoi.
Arse-n dor de vindecare, plâng atâtea răni amare,
nu Te duce de la noi! ( Continuare ) »


Demonizaţii din Gherghesa

Ieromonah Arsenie Boca

Printre nenumăratele minuni, pe care le-a săvârşit Mântuitorul Hristos, în timpul cât a petrecut cu oamenii, este şi ceea cu vindecarea îndrăciţilor din ţinutul Gherghesenilor.

Este vorba de doi oameni al căror trecut nu-l cunoaştem şi despre care Sfânta Evanghelie de la Matei ne spune numai că, stăpâniţi de această boală, locuiau prin morminte, că erau groaznici la înfăţişare şi atât de răi, încât nimeni nu se încumeta să treacă pe-aproape de ei.

Vor fi plecat ei de bună voie dintre concetăţenii lor, gherghesenii, sau aceştia, văzându-i stăpâniţi de demoni, îi vor fi alungat ei, luând măsuri de apărare, ca şi în cazul cu bolnavii de lepră. Nu putem şti. Ceea ce putem bănui însă, este că răutatea lor împotriva oamenilor singuratici, trecători pe acolo, era cu atât mai mare, cu cât ea era sporită de setea de răzbunare împotriva comunităţii omeneşti în genere.
Dacă istorisirea evanghelică despre minunea vindecării acestor doi demonizaţi nu ne-ar înfăţişa o seamă de fapte obiective, care să ne încredinţeze că cei doi nefericiţi erau cu adevărat stăpâniţi de demoni, am fi înclinaţi să credem că ar fi vorba doar de doi simpli nebuni, ajunşi în faza critică de furie. ( Continuare ) »


LIBERTATE

Acela care ştie bine ce-i slobozenia a zis:
– Nu-i nimeni liber ca acela ce-atârnă
numai de Hristos!…,
nu-i om mai liber
şi nu este mai libertate
ca a lui
… şi totuşi nici un om din lume nu este mai supus
ca el!

Adevărata libertate nu este cea când poţi să strigi:
«Aicea nu e libertate!» – şi totuşi nu păţeşti nimic…
– Chiar dacă-s blânzi legiuitorii
şi dacă-s temniţele goale
tot nu aceasta-i libertatea, căci, vai,
acolo, în curând,
în toţi va stăpâni dezmăţul
şi lăcomia,
şi ruşinea,
şi va sfârşi în prăbuşire această „libertate“ rea!

Ci-adevărata libertate e doar acolo
şi atunci
când suflete-s dezrobite din lăcomie şi păcat,
din superstiţii şi din patimi,
din ne-răbdare şi desfrâu,
când nu numai cuvântu-i liber,
ci sufletul
şi conştiinţa
eliberate de-ntuneric sunt ’nnobilate de Hristos! ( Continuare ) »


Meditaţii la Apostolul din Duminica a 5-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz11. Dorinţa şi rugăciunea inimii

Nici un credincios adevărat nu s-a mântuit singur, ci numai împreună şi cu alţii.
Nici unul din nesfârşita mulţime a biruitorilor ajunşi în strălucirea Slavei Veşnice n-a ajuns acolo numai cu propria lui mântuire – ci şi cu a altora…
După cum şi Mântuitorul nostru n-a intrat în ceruri numai El singur, cum venise din ceruri – ci, când S-a întors înapoi la Tatăl, a intrat prin Arcul de Triumf al Veşniciei în fruntea unui nesfârşit popor de răscumpăraţi ai Săi. El era doar Pârga celor Adormiţi, Cel Dintâi dintre ei (I Cor. 15, 20). Un popor al cărui sfârşit nimeni nu-l vedea, şi nici nu-l întrevedea, Îl urma pe Iisus.
Tot aşa, fiecare credincios adevărat intră în cer în fruntea unui număr de alţi fraţi şi surori, chemaţi de el şi aduşi de râvna şi ostenelile lui la mântuire…

În cer nu intră singur decât cel mântuit în ultima clipă, cum a fost tâlharul de pe cruce. Cel care nu mai are nici o zi de viaţă şi nici un prilej să-i mai cheme şi pe alţii, să se mai roage şi pentru alţii, să mai facă tot ce poate pentru ca şi alţii să vină la Iisus împreună cu el.
Dar dacă un om, după ce a venit la Dumnezeu şi a aflat calea mântuirii, el pe alţii nu-i cheamă, pentru alţii nu aleargă, nu suferă, nu doreşte, nu luptă să-i aducă la mântuire, – un astfel de om este în cea mai mare primejdie să-şi piardă şi mântuirea sa. Şi, aproape sigur, nici unul dintre aceştia nu a scăpat de pierzare. ( Continuare ) »


Alte materiale la duminica a V-a după Rusalii

 

ÎN CEL MAI GREU ÎNTUNERIC – Traian Dorz

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 5-a după Rusalii - Traian Dorz

Îndrăcitul din latura Gadarenilor - Preot Iosif TRIFA

IISUSE, SOARE DULCE – Traian Dorz

Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor - Sfântul Nicolae Velimirovici

ÎN SUS ORI ÎN JOS – Traian Dorz

Suflet chinuit - Traian Dorz


EVANGHELIA DUMINICII A 4-A DUPĂ RUSALII

vindecarea-slugii-sutasuluiVindecarea robului sutaşului

Evanghelia acestei duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă învăţătură. Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.
În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.
În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Iisus; şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.
Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr o alta, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat!
Din această cunoaştere a stării sale a ieşit smerenia, iubirea şi credinţa sa. Din această cunoaştere a stării celei păcătoase a ieşit şi mântuirea lui Zacheu. Şi iese şi mântuirea noastră. Începutul mântuirii noastre este – trebuie să fie – cuvintele sutaşului: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu! Doamne, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos! Casa sufletului mi s-a ruinat, haina mi s-a pătat… ( Continuare ) »


Vindecarea slugii sutaşului

Sfântul Ioan Gură de Aur

„Intrând Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L pe El şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Şi i-a zis Iisus: „Venind îl voi vindeca”

I
Leprosul s-a apropiat de Domnul, pe când Domnul Se pogora de pe Munte; sutaşul, pe când Domnul intra în Capernaum.
–  Pentru ce nu s-au urcat pe Munte nici leprosul, nici sutaşul ?
– Nu din pricina trândăviei  – că la amândoi credinţa le era fierbinte -, ci ca să nu întrerupă învăţătura Domnului.
Apropiindu-se de Hristos, sutaşul a zis: „Sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se”.
Unii comentatori spun că sutaşul a spus pricina pentru care n-a adus cu el şi sluga, pentru a se scuza. Nici nu era cu putinţă, spun aceştia, să-l aducă; era paralizat, chinuit de dureri şi pe moarte. Că era pe moarte o spune evanghelistul Luca: „Era pe moarte”.
Eu însă susţin că aceste cuvinte ale sutaşului sunt o dovadă a marii lui credinţe, cu mult mai mare decât a acelora care au coborât pe slăbănog prin acoperişul casei.
Sutaşul socotea că e de prisos să-şi aduci sluga la Hristos, pentru că ştia bine că era de ajuns numai poruncii lin Hristos ca să vindece pe cel bolnav.
–  Şi ce-a făcut Iisus?
– N-a făcut ce făcuse mai înainte. Hristos de obicei urmează voinţa celor care-L roagă; acum însă o ia înainte şi nu numai că-i făgăduieşte sutaşului că-i va vindeca sluga, dar şi că se va duce în casa lui. O face ca să aflăm credinţa sutaşului. Dacă nu i-ar fi făgăduit aceasta, ci i-ar fi spus: „Du-te acasă, să fie vindecată sluga ta!”, n-am fi ştiut cit e de mare credinţa lui. La fel şi cu cananeanca, numai că în sens invers.
Sutaşului îi spune, fără să fie chemat, că Se va duce acasă la el, ca să afli credinţa sutaşului şi marea lui smerenie; cananeencei însă îi refuză datul, pentru a face să stăruie în cererea ei.
Doctor înţelept şi iscusit fiind, ştie să dobândească cele contrarii prin contrarii. Într-un caz, prin ducerea Sa de bună voie în casa sutaşului; în celălalt, prin amânarea îndelungată şi prin refuzul Său, descoperă credinţa femeii.
Aşa face şi cu Avraam, spunându-i: „Nu voi ascunde de sluga Mea Avraam”, ca să afli dragostea de oameni a lui Avraam şi purtarea sa de grijă pentru sodomiţi.
La fel şi cu Lot; îngerii trimişi la el au refuzat să intre în casa lui, ca să afli cât de mare era iubirea de străini a dreptului Lot.
–  Ce a răspuns sutaşul?
„Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”. ( Continuare ) »


ÎNDURĂ-TE, O DOAMNE!

Traian DOTZ

Îndură-Te, o Doamne,
de toţi ai Tăi, mereu,
dar şi mai mult Te-ndură
de cei ce plâng mai greu!

Aproape fii, o Doamne,
de toţi cei asupriţi,
dar fii şi mai aproape
de cei mai greu loviţi.

Cu milă caută-i, Doamne,
pe toţi câţi sunt pierduţi,
dar şi mai mult pe-aceia
ce-s mai adânc căzuţi.

Şi mângâie-i cu milă
pe toţi cei amărâţi,
dar şi mai mult să-i mângâi
pe cei mai doborâţi.

Pe toţi ascultă-i, Doamne,
şi scapă-i Tu degrab,
dar şi mai grabnic scapă-l
pe cel bolnav şi slab.

De Tine toţi au lipsă,
dar dintre toţi câţi pier
mai mult au cei ce singuri
şi părăsiţi Te cer!


Vindecarea slugii sutaşului – Duminica a IV-a după Rusalii

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu? Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18)? Apa nu se adună pe crestele munţilor, ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi şi blânzi, care şi-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa. Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează şi se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.
Când fiul uită dragostea părintească şi se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta? Îl va alunga din casa sa pe fiu şi va înfia pe străini.

Cum e în natura, aşa e şi între oameni. Necredincioşi spun: Cutare şi cutare lucru e după natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti şi omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu şi spre binele nostru.
Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri şi întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”. „Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă şi se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta.
De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă şi cruţare.
O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei.
Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte. Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu şi cei cărora El le desluşeşte. ( Continuare ) »


Douăzeci şi şase de ani de la plecarea la Domnul a fratelui Traian Dorz

2-web


Sfinţilor înaintaşi

Vlad Gheorghiu

T-Dorz-070Ce nalt, şi alb, şi strălucit e drumul înainte
când ni-i brăzdat de-naintaşi cu urme dragi şi sfinte.
Când semnul jertfei lor ne e atât de viu în faţă,
să nu uităm nimic din tot ce ei adânc ne-nvaţă.

O, naintaşii noştri dragi au aură de cruce,
iar urma paşilor de sfinţi atâta rod aduce
cu cât mai multe lacrimi ard pe faţa lor slăvită
şi mai prin foc şi spini zoresc spre Patria dorită.

De la Hristos, pân’la Hristos, coloană infinită
de sfinţi martiri vor sângera umblarea cea sfinţită.
Şi fiecare strop căzut străluce cât un soare
desţelenind pentru urmaşi a cerului cărare.

Căci, către Cel ce S-a jertfit, doar drum de cruce suie
şi-acei ce-l vor bătători, pentru urmaşi, să spuie
şi celor care, după noi, pe-a umbrei morţii vale,
vor căuta slăvitul steag din capătul de cale:

Că nu-i alt drum către Hristos şi către-a Lui nuntire,
decât cel tot prin cruce dus şi jertfe, spre sfinţire,
că nu se poate ocoli al suferinţei nume,
– ca urma tălpii noastre-apoi pe fii să ni-i îndrume!


Traian Dorz , Hristos – mărturia mea

Dsc00213

Mi-am ales Calea lui Hristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime, chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Iisus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea, eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire.
Poate că au fost şi în viaţa mea împrejurări când n-am putut vedea pentru o clipă totul limpede, dar acestea n-au ţinut decât puţin. După aceea totul s-a limpezit statornic şi mai frumos. Şi nimeni n-a regretat asta mai mult ca mine însumi, fiindcă am dorit ca toată mărturia vieţii mele să fie o laudă vrednică adusă scumpului meu Mântuitor Iisus Hristos, Salvatorul acestei vieţi. Şi am vrut ca lauda aceasta să fie o cântare nemuritoare adusă dragostei Lui şi Jertfei aduse de această dragoste pentru noi toţi. Şi pentru mine în primul rând.
Nu ştiu cât am reuşit. Domnul şi Mântuitorul meu Iisus o va spune (Mt 10, 32-33).


Acolo unde-afla-mi-voi odihnire

Traian Dorz (din vol. Cântări Îndepărtate)

mormant dorz micAcolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu,
cu cald veşmânt de cântec şi iubire,
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată,
– mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt.

Veniţi acolo, dragi mulţimi plăcute,
căci şi-n mormânt vă voi iubi, dorind
să simt cântări şi lacrimi cunoscute
şi duhul dragostei dintâi trăind…

Cântaţi acolo-n dragostea-nfrăţirii
şi-n neschimbatul primul legământ
cântarea neuitată a iubirii
ce şi-n pământ, şi-n Cer doresc s-o cânt!

Eu voi cânta cu voi Acest Scump Nume,
simţi-mă-veţi alăturea cântând,
căci pentru El eu am trăit pe lume
şi pentru El nu voi muri nicicând.


Pe crucea harfei răstignit

Versuri: Vlad Gheorghiu.
Muzică şi interpretare: Culiţă Mihailă


DRAGOSTE ŞI LACRIMI

Dragoste şi lacrimi ne-a fost calea noastră
de la zarea neagră pân’ la cea albastră,
dragostea cu lacrimi ne-a fost pâinea bună
de când ducem drumul crucii împreună.

Dragoste şi lacrimi am avut în viaţă
câtă rouă are sfânta dimineaţă,
dragoste şi lacrimi câte nu ştim nume
ne-a fost avuţia noastră de pe lume.

Dragoste şi lacrimi ne-am avut trecutul,
dragostea cu lacrimi ne-a sfinţit sărutul,
dragostea cu lacrimi ni-e şi azi trăirea,
ele ne sunt jertfa – ele răsplătirea!

Drag Iisus, din lacrimi, dragostea ne-o-ncântă,
fă-ne scumpă-n ele fericirea sfântă,
fă-ni-le-amândouă zestre şi cunună,
să-mpletim din ele vecii împreună…   (Traian DORZ)


Pagina 1 din 13212345678910...203040...Ultima »