ACOLO UNDE-I DOMN PĂCATUL

Traian DORZ

Acolo unde-i domn păcatul
e iadul cel mai fioros,
acolo-i osândită mila,
de-acolo-i alungat Hristos,
acolo moare curăţia
şi piere-al Duhului oleu,
şi sufletul căzut ajunge
un hulitor de Dumnezeu.

Iar unde Dumnezeu, cu ură,
e lepădat şi necinstit
acolo diavolul s-aşază
stăpân tiranic şi cumplit,
şi omul stăpânit de demoni
ajunge-un blestem tuturor
şi cine oare să-l mai scape
când el nu-şi vrea Mântuitor?

O Dumnezeule, ai milă
de toţi aceşti nefericiţi
ce n-au nici minte, nici credinţă
şi nici nu ştiu că-s osândiţi,
şi nici că plata lor e iadul
şi chinul cel mai fioros
– cu Mare Mila Ta cuprinde-i
în Preţul Jertfei lui Hristos!

Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor

Sfântul Nicolae Velimirovici, „Predici”

Oamenii săvâresc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva?
Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume!”
Bieţi oameni, glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul si fiecare strop a prins glas!
Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească.
Dacă buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L.
Adevărat vă spun: dacă voi tăceţi, „pietrele vor striga” (Luca 19,40).
De-ar tăcea toţi oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas.
Dacă oamenii ar şterge numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip.
Atunci nisipul ar fi omenire şi omenirea praf.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, si noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2).
Aşa vorbeşte Văzătorul şi Psalmistul.
Dar voi, oameni, cum vorbiţi?
Voi îl treceţi cu dispreţ sub tăcere pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas! Vorbirea se va lua de la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii pietre.
S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească. | Continuare »

Îndrăcitul din latura Gadarenilor

Preot Iosif TRIFA, EVANGHELIA DUMINICII A 23-A DUPĂ RUSALII

Plină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte du-hovnicească să înţelegem acest lucru.

Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins“ şi e „legat“ şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc. Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? Ba da.
Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel de lanţuri ce nu zornăie. Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor încep a se cu-tremura sau „a se munci“, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată în lanţurile de robie ale diavolului!
Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi tămăduire şi scăpare din robia diavolului! | Continuare »

Sfântul Visarion Mărturisitorul
Mişcarea românească de la 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă, pentru dreptate şi omenie. Cuvântul său simplu, spus cu suflet deschis, e scânteia care răscoleşte adânc conştiinţa maselor şi zădărniceşte în câteva săptămâni înfăptuirile unei jumătăţi de veac de silnicii. S-a vădit încă o dată atunci că Ortodoxia românească este una cu aspiraţiile întregului neam, iar apărarea credinţei înseamnă păstrarea fiinţei naţionale. | Continuare »

Acela care ştie bine ce-i slobozenia a zis:
– Nu-i nimeni liber ca acela ce-atârnă
numai de Hristos!…,
nu-i om mai liber
şi nu este mai libertate
ca a lui
… şi totuşi nici un om din lume nu este mai supus
ca el!

Adevărata libertate nu este cea când poţi să strigi:
«Aicea nu e libertate!» – şi totuşi nu păţeşti nimic…
– Chiar dacă-s blânzi legiuitorii
şi dacă-s temniţele goale
tot nu aceasta-i libertatea, căci, vai,
acolo, în curând,
în toţi va stăpâni dezmăţul
şi lăcomia,
şi ruşinea,
şi va sfârşi în prăbuşire această „libertate“ rea!

Ci-adevărata libertate e doar acolo
şi atunci
când suflete-s dezrobite din lăcomie şi păcat,
din superstiţii şi din patimi,
din ne-răbdare şi desfrâu,
când nu numai cuvântu-i liber,
ci sufletul
şi conştiinţa
eliberate de-ntuneric sunt ’nnobilate de Hristos! | Continuare »

ŢINTA

ŢINTA

Traian Dorz,
CÂNTĂRILE ROADELOR

Cei credincioşi ştiu totdeauna unde se duc
şi unde-ajung,
chiar dacă nu ştiu totdeauna pe unde-i duce
drumul lung.

E-adevărat că drumul duce prin loc
mereu necunoscut,
dar urmele pe care mergem pe el le ştim
de la-nceput.

Întreagă calea vieţii noastre e un urcuş
necontenit
prin umbra şi lumina Crucii, când dureros,
când fericit.

Prin umbra şi lumina Crucii, căci amândouă
au un preţ
atât de scump pentru primirea
şi pacea veşnicei vieţi.

Ades ni-e drumul cu tuneluri ce-ntunecate par
şi lungi,
puţină-i liniştea pe cale, dar nesfârşită-i
unde-ajungi. | Continuare »

Traian Dorz – din Răsplata ascultării,  pg. 46-47

… 12. Pentru cei care slujesc numai pentru o plată lumească, acela care le dă plata aceasta le este singurul împărat.
A l sluji cu ascultare este o datorie dreaptă.
Dar când slujba în care eşti este a lui Dumnezeu, nu a unui om, când Casa în care slujeşti este Sfântă, când Autoritatea de care vorbeşti este Cerească, – a declara că tu n ai alt împărat decât un om, aceasta este cea mai adâncă prăbuşire, cea mai cumplită lepădare, cea mai nefericită stare,
cel mai neiertat păcat şi blestem.
Aceasta este şi va fi primejdia prăbuşirii tuturor „slujitorilor” lui Dumnezeu, câtă vreme ei nu depind de El, ci de om.

13. Când îţi alegi slujba lui Dumnezeu, când te hotărăşti să te predai lui Hristos şi să L urmezi pe El, când pui gând şi legământ să umbli călăuzit de Duhul Sfânt (Gal 5, 16), în Casa lui Dumnezeu, – atunci tu trebuie să faci o întoarcere dinspre tot ce este din lume înspre tot ceea ce este din Dumnezeu.

14. Să o rupi cu tot ceea ce este vechi şi firesc, spre a deveni o făptură nouă în Hristos. Să renunţi la tot ce poate fi doar un folos trupesc, spre a urmări în totul foloasele duhovniceşti.
Dacă nu poţi face acest lucru dintr o totală predare şi încredere în slujba Duhului Sfânt, tu vei fi un nenorocit slujitor permanent la doi stăpâni (Mt 6, 24).

15. Căutând să-L „slujeşti” pe Dumnezeu, dar grijind să nu l superi cumva nici pe mamona, „crezând” în Hristos, dar umblând să nu l superi nici pe potrivnicul, – vei aprinde lumina şi la Sfântul Gheorghe, şi la balaur.
Şi vorbind despre plata Celui de Sus, vei căuta să nu o pierzi cumva nici pe a celui de jos, ca să nu te strici cu nici unul.
În felul acesta, fii sigur că vei fi numai al lui satana.

16. Dacă vei cădea în robia trupului atât de mult încât, când vine răscrucea alegerii, te vei prăbuşi cu totul în blestemul de a spune şi tu ceea ce au spus cei ce L au osândit pe Mântuitorul, atunci, fii sigur că şi tu eşti în braţele balaurului, ale păcatului, ale pierzării.
Încercarea de a sluji la doi stăpâni cam astfel se sfârşeşte totdeauna.

SEMĂNAT ŞI SECERIŞ

Traian Dorz, Întâi să fim cap. 9, pg 60

1. Dacă Domnul ne-a făcut semănători de adevăruri, atunci noi trebuie să cunoaştem bine nu numai sămânţa, ci şi ogorul. Să semănăm sămânţa potrivită în locul potrivit, ca să crească şi să rodească cu folos, – nu să se usuce ori să se înece.

2. Cel dintâi lucru pe care îl face un semănător priceput este pregătirea seminţei. El va alege ce sămânţă merge în ogorul unde va semăna. Apoi o cerne bine şi o tratează, ca s-o ferească de buruieni şi de boli.
Semănătorul adevărului trebuie să facă la fel.

3. Înainte de a începe, semănătorul priceput se uită întâi în Sus, – apoi ia seama de unde suflă vântul… Pentru că dacă cerul va da soare şi ploaie, iar vântul va sufla potrivit, sămânţa lui va cădea acolo unde trebuie să încolţească şi va creşte spre rod sănătos.
Semănătorul adevărului trebuie să facă la fel.
4. Tot timpul semănatului şi după aceea, semănătorul priceput umblă de la o margine a ogorului la cealaltă – nu stă pe loc şi nu se aşază să odihnească – având grijă să alunge păsările răpitoare, să îndepărteze pietrele care usucă sămânţa şi să ardă spinii şi buruienile care o îneacă.
Semănătorul Adevărului trebuie să facă la fel.

5. Înainte de a merge la amvonul predicii ori la masa scrisului sfânt, pregăteşte pe genunchi sămânţa Cuvântului Sfânt pe care vrei să o semeni! Alege bine versetul, ideea, adevărul care trebuie spus.
Tratează totul cu lacrimi şi cu rugăciune şi aşa le du! | Continuare »

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie (14 octombrie)

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducând la lumină pe Cuvioasa, întâi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintând pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.
După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: „Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întâlnit un sărac; ascunzându-se de maica sa şi dezbrăcând hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luându-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă. | Continuare »

TOT CE-AI SEMĂNAT

Traian DORZ

Tot ce-ai semănat plângând
încolţi-va luminând,
tot ce-n lacrimi ai udat
răsări-va minunat
şi va creşte rod plăcut,
precum te-ai rugat şi-ai vrut;
– ce-i cu lacrimă udat
e-n veci binecuvântat.

Tot ce-ai răsădit uşor
va fi pleavă fără spor,
tot ce nu-i udat cu plâns
se usucă-n câmp nestrâns
şi se pierde-n sus şi-n jos,
fără urmă şi folos;
– tot ce nu-i cu jertfă dat
nu-i nici binecuvântat.

Tot ce e muncit cu-amar
creşte grâu şi vin, şi har,
tot ce e păstrat cu greu
va rodi lui Dumnezeu
şi va fi cules în cânt,
pentru preţul cel mai sfânt;
– ce-i cu Domnul adunat
e-n veci binecuvântat.

CÂNTAREA ROADELOR

Cine sunt cei ce-nfruntă vremea atât de aspră şi de grea
arând şi semănând întruna, batjocoriţi de cei din jur?
… Pe feţe, stropii de sudoare
cu stropi de lacrimi se-mpreună,
nici vântul iernii nu le uscă,
nici ploaia verii nu le spală,
doar soarele ce dogoreşte le schimbă-n ceva lucitor
de nu ştii dacă-s stropi de sânge
sau stropi de aur de Ofir…

La ce privesc aşa nainte spre Răsărit, cu bucurie?
Spre unde-aleargă-aşa de grabnic,
chiar dacă duc povară grea?
De ce aşa de tare-apasă pe plugul prea cu greu mergând?
De ce trec aruncând sămânţa
de-atâtea ori pe-acelaşi loc?
De ce pe boabe de seminţe cad boabe de pe fruntea lor?
Când seara este-atât de-aproape
de ce ei nu privesc napoi?
– Sunt cei ce seamănă cu lacrimi
pentru culesul cu cântări! | Continuare »

„CE SEAMĂNĂ OMUL… VA SECERA”

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

„Cine seamănă în firea pământească, va secera din firea pământească putrezirea. Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera” (Gal 6, 7). „Cine seamănă cu lacrimi, va secera cu bucurie” (Ps 126, 7).

Slăvit să fie Domnul!
Când priveşti astăzi în lume şi pe pământ… când priveşti în jurul tău şi în jurul nostru… şi când vezi atâta sămânţă semănată… Cei doi semănători au ieşit.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte numai despre un Semănător care a semănat sămânţă bună, sămânţă curată, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de curat a fost gândul cu care s-a semănat sămânţa! Cât de curată a fost sămânţa aceasta! Cât de binecuvântată este munca ostenitoare şi harnică a Semănătorului celui iubit şi drag! Dar când te gândeşti că atâtea din seminţele aruncate au trebuit plânse, au trebuit stropite cu lacrimi… căci ele au căzut în locuri în care n-au adus nici o roadă. Dar nu numai Domnul Iisus a fost Acel semănător care a semănat sămânţa, ci, de la El până la noi, atâţia dintre cei dragi şi scumpi semănători ai Lui au fost trimişi mereu cu această sămânţă curată… A mai venit şi vrăjmaşul tău şi al meu şi a semănat şi el. A semănat şi el cu atâta hărnicie, căci şi noaptea el seamănă. Seamănă. Seamănă, seamănă, seamănă mereu. Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l auzi aici, mâine trebuie să te trudeşti să ţi-l aduci aminte: | Continuare »

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 42 / 13 oct. 1929, p. 5

Acum duminică avem la rând minunata pildă cu semănătorul şi sămânţa. Această evanghelie o aflaţi tâlcuită pe larg în cartea cu pildele Mântuitorului. Acolo veţi afla ce înseamnă sămânţa căzută lângă drum, în pietre, între spini şi pe pământ bun.
Aici vom aminti ceva despre sămânţa cea căzută lângă drum, pe care „păsările cerului au mâncat-o”. Aceştia sunt – spune evanghelia – „cei ce aud Cuvântul, dar vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Pilda evangheliei spune că „păsările cerului” fură sămânţa cea căzută lângă drum. Noi însă vom spune că păsările fură şi sămânţa cea căzută pe piatră, ba, de multe ori, o fură şi pe cea căzută în pământ bun. Ba încă mai mult decât atât: păsările fură chiar şi sămânţa ce a rodit. „Păsările ceriului” – înşelăciunile diavolului – stăruie neîncetat pe lângă sămânţa cea bună ce cade în inima noastră. Ciorile iadului pândesc neîncetat şi recolta seminţei. Când sămânţa începe a da rod – când creştinul începe a da înainte în cele sufleteşti – ciorile iadului umblă tot roată, să fure rodul.
O, ce lucru grozav este şi acesta! Sămânţa cea cerească se face hrana lui satan. Păsările iadului se hrănesc cu sămânţa cerească pe care omul n-o primeşte şi n-o grijeşte.
Noi trebuie să ne apărăm sămânţa cea bună căzută în inima noastră… noi trebuie să ne apărăm rodul acestei seminţe. Noi trebuie să ne apărăm neîncetat contra „păsărilor” din pilda evangheliei. | Continuare »

Traian DORZ,  din ISTORIA UNEI  JERTFE

… După prima săptămână din octombrie, vremea se răci dintr-o dată. Începură nesfârşitele ploi reci de toamnă, cu noroaie şi cu boli. Lucrul la câmp se încheiase şi nu mai avea nici un rost să mai stăm noi aici.
Aprovizionarea noastră se făcea cu greu… Trebuia cărate şi suite aici pe deal, de undeva de la Bucureşti, toate alimentele şi materialele de care aveau nevoie pentru noi. Aici nu era depozitat nimic, fiindcă brigăzile acestea trebuia să plece imediat ce sezonul muncilor se încheia.
Timpul era rău şi înaintat spre iarnă. Comandantul făcuse nenumărate rapoarte să fim evacuaţi de aici. Paznicii sufereau de frig şi de ploaie, făcând naveta de la depărtări, şi protestau că nu mai avea de mult nici un rost să mai fim ţinuţi aici.
Iar până la 2 noiembrie mai erau încă vreo douăzeci de zile…

Nu mai aveam aici nici lemne pentru bucătărie… Trebuia ca noi, brigada de serviciu pe colonie, să tăiem de fiecare dată câte un lemn verde din parcul vechiului conac brâncovenesc. Apoi să aducem lemnul întreg, pe braţe, în sus, pe urcuşul greu, până în curtea coloniei, la bucătărie, unde să-l tăiem cu un topor rău şi cu un târnăcop ştirb.
Într-o zi, când era brigada noastră de serviciu, am fost trimişi jos la poala dealului să doborâm un fag bătrân şi să-l aducem sus. Eram vreo opt de toţi. Fagul era gros, verde şi greu. | Continuare »

Dinspre Nain

Vlad Gheorghiu

1Convoi se duce lumea către moarte
Pe unul și mai mort ca ei ducând
Chiar dacă-n mâini mai pot încă să poarte
Pe altul ce murise de curând.

Tot moarte e pe fața tuturora,
Și vii și morți același rictus au
Tristețea morții stinge aurora
Și roade dulci niciunii nu mai dau.

Doar când Hristos întoarce drumul morții
Și viață pune-n loc printr-un cuvânt
E sărbătoarea steag în stâlpul porții
Și bucuria-nvinge-orice mormânt.

Doar când Hristos ți-ntinde dulce mâna
Din greu păcat sculând sufletul tău
Nicio putere n-are-atunci țărâna
Și moartea nu-ți mai face niciun rău.

Lumina Lui străluce pe-orice zare,
Sărutul Său alină orice plâns,
Și crucea Lui e sfântă vindecare
La tot amarul lumii cât s-a strâns.

Nu-ntârzia s-asculți a Lui chemare
Tu, suflet drag, ce mergi pe-al morții drum,
Ci-ntoarce-acum și fă-ți o sărbătoare
În mijlocul a câte-s praf și fum.

IISUS HRISTOS, IZVORUL VIEŢII ADEVĂRATE ŞI VEŞNICE

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain

Pe Tine, Izvorul vieţii celei adevărate, Te-am părăsit, şi ne adăpăm din stricăciune şi deşertăciune. Înviază sufletele noastre amorţite de păcat şi de răutate, Doamne, precum ai înviat pe tânărul văduvei!

„Mulţi şi-au dat singuri numele de „Salvator al omenirii“, dar cine dintre aceştia ar fi putut măcar să viseze că ar putea scăpa omenirea de moarte? Mulţi învingători au fost, în istorie, dar câţi dintre ei au biruit moartea? Mulţi regi de pe pământ şi-au numărat cu milioanele supuşii, dar între ei cine şi-a numărat drept supuşi ai săi şi viii, şi morţii?

Nimeni în afară de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemăna. El nu este numai Omul Nou, El este Lumea Noua şi Ziditorul ei. El a arăt câmpia celor vii şi câmpia celor morţi şi în amândouă a semănat sămânţa vieţii. Morţii sunt pentru El ca şi cei vii, viii ca şi cei morţi. Moartea nu este oprelişte pentru împărăţia Sa. A călcat-o în picioare şi a deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte peste veac până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El S-a uitat şi a văzul că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească.
Pe mulţi îi vedem vii în mormânt, şi pe mulţi morţi în trupuri vii. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă (Matei 10, 28), a spus El apostolilor. Moartea trupului nu aduce, aşadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieşte numai păcatul de moarte… | Continuare »

NU PLÂNGEŢI PE CEL VIU!

Traian DORZ

Nu plângeţi pe cel viu cu morţii,
nici pe cel drept, ca pe cei răi,
căci fericit cel drept la Domnul
şi-n veci e el cu sfinţii Săi.

Fericit e cine moare credincios,
căci răsplata lui e mare la Hristos!…

Slăvit în veci să fie Domnul
ce l-a-ntărit şi ajutat
de şi-a păzit deplin credinţa
şi lupta bună s-a luptat.

Nu-i mort cel care moare-n Domnul
dac-a trăit pe-al Lui sfânt plac,
ci-i dus din moarte la viaţă
şi-i fericit în veac şi-n veac.

Nu plângeţi pentru el, ci plângeţi
pentru păcatul vostru greu,
căci dacă nu-i urmaţi credinţa
voi nu veţi fi cu Dumnezeu.

Nu plângeţi, ci-L rugaţi pe Domnul
ca să ne-ajute să-L slujim,
ca-n Raiul Lui, cu scumpul nostru,
şi noi la Dumnezeu să fim!…

… Totul este cu putinţă celui ce crede şi se roagă. Numai dacă sufletul este credincios statornic şi dacă rugăciunea lui este stăruitoare. Căci când omul credincios luptă cu Dumnezeu aşa, omul totdeauna Îl biruie pe Dumnezeu prin rugăciune. Fiindcă Dumnezeu este iubire, iar iubirea nu rezistă rugăciunii.

Hristos poate realiza imposibilul. Dar şi ai Săi pot, în măsura în care cred puternic şi trăiesc în unitate şi părtăşie cu El. Prin Harul Său, şi ei au putut şi vor putea realiza lucruri socotite, omeneşte, imposibile – ca Domnul lor Iisus.
Hristos a înviat morţii. Ai Săi au putut face şi ei aceasta (Fapte 9, 36-41; 20, 7-12).

Hristos a făcut lucruri nemaipomenite. Ai Săi au făcut şi ei la fel. Sfântul Pavel spune: „Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-L fi făcut Hristos prin mine… fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt…“ (Rom 15, 18-19).
Pot chiar şi imposibilul cu Hristos, spune el (Filip 4, 13).
Nu vă temeţi niciodată! Luptaţi-vă cu toată puterea pe care o aveţi, după ce v-aţi pregătit prin rugăciune. Şi apoi aşteptaţi cu încredere neclintită şi tare. Căci oricât ar dura lupta, biruinţa va fi tot a lui Hristos pentru voi. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA
Învierea fiului văduvei din Nain –
EVANGHELIA DUMINICII A 20-A DUPĂ RUSALII

Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum, s a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul. Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi acest fiu al nostru; de multe ori chiar şi moare şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune. Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos.
Da, da, iubite cititorule, aceasta este taina învierii noastre din moartea păcatelor: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar da-că va fi murit“ (Ioan 11, 25).
Şi tu, iubite cititorule, te poţi întâlni cu Hristos oricând: fie că zaci cu sufletul bolnav pe pat, fie că ai plecat şi tu la groapă cu sufletul omorât de păcate. Hristos te aşteaptă ca să-ţi învie sufletul. Îţi trebuie însă ceva învietor de suflete, ca să te întâlneşti şi tu cu Iisus. Îţi trebuie lacrimile văduvei care-şi plângea copilul; îţi trebuie şi ţie lacrimi fierbinţi cu care să-ţi plângi căderea şi moartea ta cea sufletească. Îţi trebuie, dragă cititorule, un dor, o dorinţă fierbinte după Iisus, Doctorul cel bun, Care să te vindece, să te ridice, să te învie la o nouă viaţă. Când vei simţi acest dor şi îl vei stropi mereu cu lacrimile părerii de rău pentru păcatele tale, atunci şi tu eşti un mort ce a înviat la o viaţă nouă.
Eu am văzut astfel de morţi înviaţi. Cu prilejul unei adunări ce au ţinut-o aici, la Sibiu, cei care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi altor păcate grele, un ostaş din Oastea Domnului ne-a spus, în chip mişcător, istoria învierii lui din păcate. | Continuare »

CEI MORŢI VOR AUZI

Traian Dorz, din HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta vor învia.“ (Ioan 5, 25)

Ceasul venirii lui Hristos pe pământ era ceasul când cei morţi în păcate auzeau glasul lui Dumnezeu.
Răsuna, în sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu, iar cei care zăceau în întuneric şi în umbra morţii vedeau lumina şi simţeau viaţa (Isaia 9, 2; Mat. 4, 16)
Cei care erau morţi în păcatele lor auzeau Cuvântul şi Vestea cea Bună a iertării (Efes. 2, 1; Col. 2, 13).
Auzeau Evanghelia mântuirii lor.
Cei care erau fără Hristos, fără drept de moştenire în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără Dumnezeu şi fără nădejde pe lume (Efes. 2, 11-12),
auzeau despre neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi cei care cred în El, fără nici o deosebire (Rom. 3, 22)
Auzeau despre Harul lui Dumnezeu care a fost arătat şi care aduce acum mântuire pentru toţi oamenii (Tit 2, 11).
Venise ceasul ca toţi cei morţi în uitare, morţi în păcate, morţi în deznădejde, în necredinţă şi în rătăcire, să audă…
Să audă şi să aleagă. Hristos era Timpul, Hristos era Cuvântul.

Vine un ceas când orice mort aude.
Când fiecărui mort i se strigă.
Când fiecărui suflet păcătos, personal, i se adresează Hristos, îl strigă Hristos, îl cheamă Hristos.
Tu ai fost mort, dar şi ceasul tău a sosit (Col. 2, 13). | Continuare »