Slăvit să fie Domnul!
Comori Nemuritoare

EVANGHELIA DUMINICII A 10-A DUPĂ RUSALII

(Vindecarea lunaticului)
Cum să scăpăm de patimi şi păcate?

vindecarea unui fiu lunaticUn bolnav s-a apropiat de mine, astă-vară, într un sat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopăta şi nici un alt fel de beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală grea: beţia!
– Am încercat să mă las de beţie, domnule părinte, şi nu pot! mi se plângea omul. Am iscălit hotărârea în «Lumina Satelor», am ţinut-o până la un loc, dar, după o vreme, şi mai cumplit m-am îmbătat. Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?…
Ca răspuns eu i-am deschis Noul Testament şi am citit împreună cu el evanghelia fiului îndrăcit, de mai sus, şi i-am arătat că patru lucruri ne spune această evanghelie:
Întâia dată ne spune că un copil avea „duh mut“, care îl chinuia şi „îl arunca în foc şi în apă“. A doua oară, că părinţii lui l au adus la Iisus. A treia oară, că i a fost mai rău când s-a apropiat Iisus de el şi, a patra oară, că s-a tămăduit deplin.
– Vezi, omule! i am zis bolnavului, şi tu trebuie să treci prin aceste patru stări, ca să te poţi mântui. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut“ din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste voinţa omului ce le primeşte.
Şi tu eşti stăpânit de puterea „duhului mut“ care, când te „cuprinde“, te aruncă în focul beţiilor şi în noroiul păcatelor.
„De la început, diavolul păcătuieşte“ (I Ioan 3, 8); şi de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele (ca beţia, sudalma, mânia, desfrânarea etc.) diavolul prinde putere asupra noastră. Aceasta e starea cea dintâi şi din această stare ar trebui să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem decât la Iisus, Mântuitorul nostru, Care a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului. Ca şi copilul din evanghelie aşa trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile cele sufleteşti de Iisus, Mântuitorul şi tămăduitorul bolilor noastre cele sufleteşti şi trupeşti. ( Continuare ) »


Suflet chinuit

lunaticSuflet chinuit de patimi,
ce plângi fără mângâiere,
vrei să te ridici din boală,
vrei să scapi,şi n-ai putere?
Suflet trist, legat în lanţul
greu al multelor păcate,
nu mai plânge, este-un Doctor
ce te vindecă de toate!

Suflet apăsat de patimi
jos în pulberea ţărânii,
vrei să scapi? Priveşte Crucea
de pe vârful Căpăţânii!
Jertfa lui Iisus te spală
şi te scoală din cădere,
numai cere-I îndurarea
şi iertarea Lui o cere!

Vino, căci cu milă multă
Domnul, Doctorul cel Mare,
peste-adânca ta durere
lasă-adânca-I alinare.
Căci din câţi la El venit-au,
îndurarea Lui s-o ceară,
pe nici unul, niciodată,
nu l-a izgonit afară!

Traian Dorz, Cântările Dintâi


ÎN SUS ORI ÎN JOS

Traian Dorz, Acum să facem (CUGETĂRI NEMURITOARE  – 27)

1. Adevărat este că sufletele unite cu Hristos şi despărţite de păcat şi de satana înaintează şi cresc frumos, din bine în mai bine, din sus în mai sus, până ce ajung părtaşe firii dumnezeieşti (II Ptr 1, 4).
2. Dar tot atât de adevărat este şi că sufletele unite cu păcatul şi cu satana şi despărţite de Hristos se prăbuşesc mereu din jos în tot mai jos, din rău în tot mai rău, până ce ajung părtaşe firii diavoleşti.
3. Fie în bine, fie în rău, nu există o stare pe loc, ci o urcare ori o prăbuşire necontenită.
4. Pe cel bun, faptele lui bune de ieri îl fac să fie mai bun astăzi. Iar pe cel rău, păcatele lui de astăzi îl vor face să fie mai rău mâine.
5. Astfel, omul bun, cel unit cu Hristos, ajunge cu timpul să aibă chipul lui Hristos nu numai pe făptura lui sufletească, ci chiar şi pe înfăţişarea lui trupească (Gal 6, 17). ( Continuare ) »


DAŢI DRUMUL CELOR PRINŞI

5.Vindecarea celor doi demonizati din gadaraDaţi drumul celor prinşi, că nu-i
mai mare har pe lume
ca libertatea orişicui
în Sfântul Crucii Nume!

Desfaceţi pe cei prinşi în laţ
de pofte blestemate,
că-i vai de cei ce mor lăsaţi
în veşnice păcate!

Deschideţi uşile spre Har
la toţi cei robi uitării,
că nu-i în veci mai mare dar
ca clipa liberării.

Desfaceţi lanţuri şi cătuşi,
zăvoare şi lăcate,
toţi cei robiţi să fie-aduşi
la Sfânta Libertate,

La Libertatea ce Hristos,
El singur o aduce,
când liberatul păcătos
devine sfânt prin Cruce.

Iar voi, toţi cei ce preamăriţi
Suprema Libertate,
rămâneţi robi pe veci sfinţiţi
ai Dragostei curate!

Traian Dorz, Cântări Nemuritoare


Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute

Sfântul Ignatie Briancianinov

„Acest neam, le-a zis Domnul Apostolilor Săi despre duhurile răutăţii, cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post“. (Marcu 9, 29)

lunatic1Iată o nouă trăsătură a postului! Postul este primit de Dumnezeu când merge înaintea lui o mare virtute – milostivirea; postului îi este pregătită plată în cer când e străin de făţărnicie şi slavă deşartă; postul lucrează când este îmbinată cu el o altă mare virtute – rugăciunea. Şi cum lucrează? Nu doar că potoleşte patimile din trupul omenesc – intră în luptă cu duhurile răutăţii, le biruie. De ce postul, care este în sine o nevoinţă trupească, poate lucra – sau împreună-lucra cu rugăciunea – în lupta împotriva duhurilor?

Pricina lucrării postului asupra duhurilor răutăţii stă în puternica lui lucrare asupra propriului nostru duh. Trupul, potolit de post, dă duhului omenesc libertate, putere, trezvie, curăţie, subţirime. Numai într-o astfel de stare poate duhul nostru să se împotrivească nevăzuţilor săi vrăjmaşi. Iar eu, când mă supărau aceia, adică dracii, spune de Dumnezeu insuflatul David, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu, şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce (Ps. 34, 12). Postul aduce minţii trezvie, iar rugăciunea este arma minţii, cu care aceasta alungă pe potrivnicii nevăzuţi. Postul smereşte sufletul, slobozindu-l de împietrire şi îngâmfare, care apar din îmbuibare, iar rugăciunea postitorului se face deosebit de puternică, este rostită nu superficial, este rostită din adâncul sufletului, din adâncul inimii, îndreaptă, înalţă postitorul spre Dumnezeu.

Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fost pricina lepădării lor din ceata sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere. În cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. Aruncaţi din cer în tărâmul de sub cer pentru nelegiuita lor încercare, ei au pizmuit fericirea omului nou-zidit şi au săvârşit o nouă fărădelege: amăgindu-l pe om, l-au tras în căderea lor. Cea din urmă nelegiuire a îngerilor căzuţi a hotărât soarta lor pentru totdeauna: prin ea au pus asupra lor pecetea răului pe veci; din pricina ei s-a depărtat de la ei cu desăvârşire harul lui Dumnezeu; au fost lăsaţi în seama lor, în seama răutăţii lor, în seama păcatului lor, pe care l-au zămislit şi l-au născut în ei, de care au îngăduit să se pătrundă firea lor. De atunci nici un gând bun, nici un simţământ bun nu i-a mai venit îngerului lepădat. El este pe de-a-ntregul, cu totul, cufundat în rău, doreşte răul, născoceşte răul. Ars de o sete nepotolită a răului, el caută să se sature prin rău – şi nu poate. Tot răul pe care l-a săvârşit şi îl săvârşeşte i se pare neîndestulător în faţa răului pe care şi-l închipuie el, pe care îl caută setea lui cea cu neputinţă de răbdat după rău. Fiind zidit înger purtător de lumină, el a fost aruncat, pentru nelegiuirile lui, mai prejos decât toate dobitoacele pământului. „Pentru că ai făcut acest omor omului”, i-a zis Dumnezeu mâniat satanei, la locul nelegiuirii – în rai, în apropierea oamenilor pe care tocmai îi aruncase în cădere – „blestemat să fii tu din toate dobitoacele şi din toate fiarele pământului; pe pieptul tău şi pe pântece te vei târî şi pământ vei mânca în toate zilele vieţii tale” (Fac. 3, 14). Duhul netrupesc este sortit doar gândurilor şi simţămintelor pământeşti, pătimaşe! În ele este viaţa lui, în ele este comoara lui. Duhul este lipsit de putinţa îndeletnicirii cu cele duhovniceşti! Îndeletnicirile trupeşti îl cuprind cu totul. Duhul, zidit pentru vieţuire înţelegătoare, este coborât din ceata duhurilor în starea trupească, şi în această tagmă stă mai prejos de toate dobitoacele şi toate fiarele pământului. ( Continuare ) »


PÂNĂ CÂND RĂMÂN PĂRINŢII

Traian DORZ, Cântări Nemuritoare

lunaticul vindecatPână când rămân părinţii
credincioşi, cu suflet tare,
e-o nădejde şi de fiii
cei căzuţi în neascultare;
dar când şi părinţii caută
căile deşertăciunii,
învoind nelegiuirea,
– nu-i nădejde de nici unii.

Preţuiţi pe credincioşii
ce vi-s fraţi, părinţi şi soţi,
cât i-aveţi, mai e-o nădejde,
când nu-s ei, e vai de toţi.

Până soţul bun rămâne
credincios şi-n suferinţă,
e-o nădejde şi de soţul
cel căzut în necredinţă;
dar când soţul bun slăbeşte,
întinându-se-mpreună,
pentru amândoi se pierde
orişice nădejde bună.

Până când mai este unul
credincios într-o cetate,
e-o nădejde că pedeapsa
de la toţi se va abate;
dar când nu mai este nimeni
mâinile spre Cer să-şi ţină,
cine-i mai opreşte focul
şi blestemul să nu-i vină?


Diavolul sau satan

Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Duhul acesta necurat se împotriveşte în toate lui Dumnezeu, ispiteşte pe poporul Său şi conduce lumea, care i se supune, la pierzare. […]

Când un suflet scapă la Hristos, în braţele Lui, satan primeşte o grea înfrângere şi se străduieşte, căutând noi prilejuri de ispită, ca sufletul scăpat să poată fi ademenit iarăşi în mrejile lui, săvârşind nelegiuirea. Toţi acei ce fac voia  diavolului sunt nişte „ucenici“ ai săi. Prin toate cele întreprinse de ei, dezbină fraţii, risipesc adunările, ispitesc cu gânduri necuviincioase, săvârşesc nelegiuiri, făcându-i pe cei slabi să calce legământul făcut cu Dumnezeu, să mintă, să pizmuiască, să clevetească… Mare păcat face acela care îndeplineşte slujba diavolului!

Sf. Ap. Pavel ne spune că satan, pe care îl numeşte dumnezeul veacului acestuia, orbeşte mintea celor care îi cad în cursă. Prin orbirea cea satanică, omul nu mai vede strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4). Mintea orbită de satan nu mai gândeşte liber. Am putea să-i zicem acesteia nu numai orbie, ci paralizie a întregului sistem de conduită morală şi spirituală, singura care ar putea îndrepta pe om spre Hristos-Domnul. Omul păcătos trăieşte cu satan, ca şi satan, şi este mort pentru neprihănire, mort faţă de Hristos, mort sufleteşte, după cum arată Sf. Ap. Pavel: „…voi… eraţi morţi prin greşelile şi prin păcatele voastre, în care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efes. 2, 1-2). Numai că „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos“ (Efes. 2, 4-5). ( Continuare ) »


Eram copil

Iisus-vindeca-copilul-lunatic-1Traian DORZ, DOINA GOLGOTEI

Eram copil când prima dată
în luptă am căzut învins
şi-n biata inimă curată
urâte patimi s-au aprins!

În vâlvătaia lor nestânsă,
de-atunci am aruncat mereu
întreaga bogăţie strânsă
în taina sufletului meu.

Comoara dragostei senine,
frumseţea gândului curat,
curatele simţiri divine,
în focul lor le-am aruncat!

Frumoasa-mi nevinovăţie
acolo-n el s-a mistuit,
iar azi mi-e inima pustie
şi-n suflet gol nemărginit!

Dar când încep a înţelege
al vieţii preţ de la-nceput,
un pumn de spuză se alege
din tot ce-n suflet am avut!

Printre ruinele iubite
eu caut cu plâns îndurerat
atâtea doruri mistuite
de focul crudului păcat. ( Continuare ) »


„Până când vă voi răbda pe voi?”

vindecarea-lunaticuluiSf. Luca al Crimeii

Domnul Iisus Hristos S-a pogorât de pe Muntele Taborului după ce a arătat lumii prin ucenicii Săi aleşi Lumina cerească.
O, cât ar fi vrut El ca această lumină să lumineze în lume, ca oamenii s-o primească în inimile lor, ca toate popoarele să meargă pe calea luminată de lumina Lui cerească!
S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de Mântuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la Doctorul -Făcător de minuni.
Domnul Şi-a amintit de poporul săturat de El în pustie cu pâine şi de poporul grosolan şi trupesc, căruia i-a spus:Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni,ci pentru că aţi mâncat şi v-aţi săturat.
Şi au ieşit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi? ( Continuare ) »


FIECARE BOALĂ

Fiecare boală-şi are începutu-ntr-un păcat,
trupul nu se-mbolnăveşte cât e sufletul curat.
Numai după ce păcatul intră-n suflet, doar apoi,
întinându-se şi trupul, vin al boalelor convoi.

Nu-L rugaţi întâi pe Domnul să vă vindece vreun trup,
câtă vreme-n al lui suflet stau păcatele ca-n stup,
ci rugaţi-vă ’nainte şi-L chemaţi pe Dumnezeu,
ca să-i poată fi dat harul şi iertat păcatul greu.

Poate poţi (prin stăruinţe vinovat de îndelungi)
la vreo slabă vindecare a vreunui trup s-ajungi,
dar când boala sufletească n-a fost vindecată-ntâi,
numai cu o vindecare-nşelătoare-ai să rămâi.

Mulţi, când suferă cu trupul, au un suflet credincios,
dar, cum au scăpat de boală, Îl şi uită pe Hristos.
Dumnezeu le dase boala că să-L afle-n acest fel,
dar când le-a luat durerea s-au şi despărţit de El.

Nu doriţi întâi să scape nimenea de-o boală grea,
ci să lase-ntâi păcatul, că din cauza lui e ea.
Dacă-i vindeci al lui suflet, poţi să-i scapi şi trupul său,
dar când sufletul se pierde, vindecarea-n trup e-un rău.

Traian Dorz, Cântarea Viitoare


…Nebuni… slabi… şi dispreţuiţi

Meditaţii la Adostolul din duminica a X-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi înţelepţi… Noi slabi, voi tari… Voi puşi în cinste, noi dispreţuiţi…
Iată la ce stare ajung, până la urmă, slujitorii lui Hristos şi aleşii Săi… să fie de batjocura şi de dispreţul celor pe care ei înşişi i-au născut în Evanghelie şi i-au crescut cu cuvântul, cu lacrimile, cu jertfele, cu primejdiile şi cu suferinţele lor.
Iată soarta părinţilor care, după ce şi-au născut copiii cu suferinţă şi i-au crescut cu greutăţi şi primejdii, au ajuns să fie judecaţi, ocărâţi şi dispreţuiţi de înşişi aceşti copii.
Iată soarta apostolilor şi a trimişilor lui Dumnezeu, care, după ce au părăsit tot ce era şi pentru ei un drept şi un câştig pământesc (îşi părăsesc familia pentru chemarea Evangheliei,
îşi părăsesc rostul pe care şi ei aveau dreptul să şi-l aibă, cum şi-l au toţi ceilalţi oameni…
renunţă la ceea ce era şi pentru ei o bucurie sau o parte de viaţă cum este şi pentru alţii…),
iau toiagul căutării altora, grija mântuirii altora, povara îndrumării altora…

Iar după ce şi-au cheltuit toată viaţa în munca nerăsplătită decât cu foame, cu lipsuri, cu bătăi şi cu ocări,
după ce trezesc suflete din păcat, le aduc la lumină, le hrănesc cu lacrimile lor, cu nopţile lor nedormite, cu drumurile lor istovitoare, cu primejdii de moarte la fiecare pas, cu sudoarea şi cu sângele vieţii lor sacrificate,
ajung judecaţi, dispreţuiţi şi părăsiţi chiar de către cei pentru care ei au îndurat pe toate acestea.

Acum Sfântul Pavel nu mai tace… Tot ce le spune el fraţilor este o realitate zguduitoare şi dureroasă.
Poate că va fi venit la el vreo delegaţie de fraţi şi acolo îl vor fi mustrat, îl vor fi învinuit şi îl vor fi judecat aspru şi obraznic, pentru cine ştie ce abateri pe care ei, în îngustimea lor, nu le puteau încă pricepe.
Acum ei se considerau înţelepţi, iar pe părintele lor bătrân îl socoteau nebun…
Acum ajunseseră tari, iar el rămăsese tot slab…
Ei aveau acum rostul lor în societate, aveau funcţii, aveau salarii sau pensii, aveau case luxoase, mobilă, îmbrăcăminte, bani, rost,iar el, ajuns la bătrâneţe, nu avea nimic din toate astea… Poate locuia într-un şopru, fără covoare pe jos, fără mobilă, fără haine, bolnav şi singur… Merita să fie dispreţuit, fiindcă el n-a ştiut în viaţa lui să-şi vadă de interesele sale, cum au ştiut alţii.
A avut talent, e adevărat, dar nu s-a ştiut folosi de el, pentru a-şi atinge un scop personal, ca să-şi aibă şi el o casă de frunte într-un oraş mare… O situaţie care să-i îngăduie şi lui să se îngraşe… să poată petrece şi el verile la mare… Să facă şi el reuniuni pompoase…
Şi, atunci, nu-i oare Pavel un nebun? ( Continuare ) »


Apostoli binecuvântaţi

ApostoliCe sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara Harului purtaţi!

Ce sfânt e rostul zbuciumatei
şi răbdătoarei voastre vieţi –
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina
ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi, şi umili,
şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar adevărul şi iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă
şi pe Hristos li-L arătaţi,
jertfiţi-vă, se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi!

Traian Dorz, Cântările Dintâi


Alte materiale la Duminica a X-a după Rusalii

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN – Sf. Teofan Zăvorâtul

Vindecarea lunaticului – Pr. Constantin Galeriu

Tămăduirea fiului lunatic – Sf.Ioan Gură de Aur

Evanghelia despre slăbiciunea necredinţei şi puterea credinţei - Sf.Nicolae Velimirovici


EVANGHELIA DUMINICII A 9-A DUPĂ RUSALII

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Potolirea-furtuniiUmblarea pe mare; potolirea furtunii

Iată o evanghelie pe care o trăim şi noi de atâtea ori în viaţa noastră cea sufletească. Cine oare n‑a avut vifor în marea vieţii lui? Cine oare a avut tot senin şi vreme bună în viaţa lui? Nimeni! Toţi am avut sau avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieţii noastre. Vremea vieţii noastre se trece mai mult în nor decât în senin; mai mult în furtună decât în linişte. Sunt două feluri de valuri şi de furtuni în marea vieţii noastre: de o parte sunt valurile necazurilor şi ale întristărilor, iar de altă parte e viforul ispitelor şi al păcatelor. Pe furtuna cea dintâi – a necazurilor – toţi o cunosc, toţi se tem de ea şi se feresc de ea. Însă nu cunosc toţi oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor şi al patimilor lumeşti. Puţini se înspăimântă de acest vifor şi puţini caută să scape de el. Dimpotrivă. Cei mai mulţi caută în adânc această furtună şi simt plăcere în valurile plăcerilor lumeşti (adică în valurile pieirii sufleteşti). Şi mai puţini sunt apoi acei care-L cunosc pe Acela Care singur poate domoli şi linişti furtuna necazurilor şi viforul ispitelor: pe Iisus Mântuitorul. O, ce privelişti înspăimântătoare se pot vedea în marea acestei vieţi! În toate părţile se văd corăbii ce se cufundă şi corăbieri ce se îneacă; în toate părţile, suflete care se pierd în valurile patimilor şi păcatelor; în toate părţile, corăbieri ce dorm la cârma vieţii în vreme ce corabia lor se cufundă. Dar, iată, în mijlocul acestei grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată pluteşte în jurul unei lumini. E ceata celor puţini, care Îl au pe Iisus Mântuitorul de cârmaci şi cârmuitor al vieţii lor. În mijlocul valurilor, această ceată stă fără frică şi peste valuri umblă ca pe uscat.

Dragă cititorule! Şi tu eşti un călător pe marea acestei vieţi pline de vânturi şi furtuni. Şi viaţa ta este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Însă dacă trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci n-ai de ce să te temi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, El apare mereu în furtunile vieţii tale cu lumină şi scăpare, aşa cum a apărut apostolilor cuprinşi de vifor. ( Continuare ) »


NU NE TRIMITE, DOAMNE

potolirea furtunii1Nu ne trimite, Doamne,
furtuna să ne-nfrunte,
călătorind pe mare
când Tu Te rogi pe munte,
ci ia-ne-n rugăciune
cu Tine împreună
şi-apoi cu noi, şi-apoi cu noi alături
să vii şi Tu, să vii şi Tu-n furtună.

Căci fără Tine, Doamne,
atâtea ne-ameninţă,
atunci vrăjmaşu-i tare,
iar noi, slabi în credinţă.
Atunci furtuna creşte
şi-ncrederea ne piere,
şi inima, şi inima ne-o pierdem
în cea mai grea, în cea mai grea durere.

Nu ne lăsa să mergem,
Iisuse, fără Tine,
căci, orişicând am merge,
sfârşim numa-n suspine.
Ci ia-ne orişiunde
cu Tine pe-orice vreme
şi vină-atunci, şi vină-atunci furtuna,
noi nu ne vom, noi nu ne vom mai teme.

Traian Dorz, Cântarea viitoare


EU SUNT, NU VĂ TEMEŢI!

„Dar Iisus le-a zis: «Eu sunt, nu vă temeţi!»“ (Ioan 6, 20)

Domnul S-a numit El Însuşi: «Eu sunt Cel ce Sunt», «Cel ce Este», « Cel ce Va Fi» (Apoc. 1, 8 etc.), pentru ca totdeauna, în toate locurile şi timpurile, toţi credincioşii Lui să ştie că El Este (Evrei 11, 6). Domnul vorbeşte mereu şi ne spune: «Eu Sunt! Să ştiţi şi să vedeţi că Eu trăiesc veşnic. Eu Sunt neîncetat şi pretu-tindeni…»
Pentru ca cei credincioşi, ştiind că ESTE Dumnezeul lor, că ESTE Mântuitorul lor, că ESTE Mijlocitorul pentru ei, că ESTE El în orice loc şi că ESTE totdeauna Viu şi Prezent şi cu fiecare – să îndrăznească, să nu se teamă de nimic niciunul din ai Lui, niciodată şi nicăieri.
Nu vedem noi înşine oare cum El ESTE? Iată: au fost credincioşi din vremurile străvechi şi ei tot Lui s-au rugat, iar ei tot de El au fost ajutaţi. Au fost credincioşi în locuri felurite în acelaşi timp, s-au rugat în acelaşi timp şi au fost izbăviţi în chip felurit şi în aceaşi timp. Ei au simţit cu toţii că numai Hristos a făcut aceasta faţă de fiecare şi în alt fel.
În timp ce noi ne rugăm aici, alţii se roagă departe alt-undeva, dar fiecare simte că-i ascultat de Acelaşi Domn, Care este Hristosul nostru. Pentru că El ESTE în orice loc, în orice timp şi lângă oricine Îl caută din toată inima şi doreşte părtăşie cu El. Având aceeaşi putere biruitoare asupra oricăror împotriviri şi oricăror potrivnici.
Noi ne temem numai atunci când uităm că Hristos trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi (Evrei 7, 25). Inima noastră se tulbură şi se zbuciumă numai atunci când uităm că Hristos ESTE cu ai Lui şi că VA FI cu ei până la sfârşitul veacurilor (Mat. 28, 20). Ne temem numai atunci când nu credem în Cuvântul făgăduinţei Sale şi în adevărul mai tare ca orice, că El ESTE VIU şi VA FI VIU în vecii vecilor (Apoc. 1, 18; 5, 14). ( Continuare ) »


O, CE VALURI M-AMENINŢĂ

O, ce valuri m-ameninţă
şi ce aspre vânturi bat,
Doamne, marea-i furtunoasă,
oare cum o s-o străbat?

Oare cum să pot prin valuri
să răzbat până la Ţel,
o, cât de departe-i Ţărmul
şi ce valuri, pân’ la el!

Cine-o să mă poată, Doamne,
întări şi ajuta,
dacă nu va fi cu mine
Mila şi Puterea Ta?

Vino, Doamne-n ajutoru-mi,
fii lumină-n noaptea grea,
linişteşte-a mării valuri,
însoţeşte-mi luntrea mea.

Strigă vântului să tacă,
strigă valurilor: Staţi!
Toţi vrăjmaşii Tăi să cadă,
să se-nchine-ngenuncheaţi.

Doamne, fii-mi ajutorul
pân’ la Ţărmul Fericit;
– dacă Tu vei fi cu mine,
eu din toate-s izbăvit.

Traian Dorz, Cântări uitate


Duminica a noua după Rusalii

Umblarea pe mare – Potolirea furtunii,  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

 mersul pe apaCredinţa e primul pas în viaţa duhovnicească. „Credinţa e prin fire începutul virtuţilor.“ Astfel, „binele, fiind sfârşitul virtuţilor, e concentrat înlăuntrul credinţei“. Credinţa este binele concentrat, iar binele e credinţa actualizată.[1]

De fapt nu se poate porni sistematic la nici o acţiune împotriva patimilor şi nu se poate pune începutul nici unei virtuţi dacă nu e prezentă credinţa ca imbold. Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credinţă, iar frica de Dumnezeu presupune credinţa în Dumnezeu. E drept că înfrânarea şi peste tot viaţa virtuoasă întăresc la rândul lor credinţa, dar primul motor al acestora este totuşi credinţa. Mai înainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într-un fel oarecare să căpătăm în noi credinţa, întrucât credinţa o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul să premeargă oricărui bine la care pornim. Astfel, începutul bun e pus de Dumnezeu prin Botez. Toată viaţa virtuoasă a noastră nu e decât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfăşurare automată, fără noi, ci de o desfăşurare voită şi ajutată de noi, prin toată încordarea noastră.

Deci, mai înainte de orice virtute, trebuie să avem credinţa dobândită sau întărită la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuţilor spre desăvârşire. Astfel şi credinţa e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea noastră. Această conlucrare constă la început din simpla voinţă de a crede, şi nu din voinţa de a face ceva. De altfel, în mod inevitabil, prima încordare a voinţei noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede. Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva, în nici o schimbare în bine a vieţii noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă ajunge de poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruinţă să creadă, să nu fi ajuns la putinţa de a crede. Dar faptul că vrând cineva să creadă ajunge de poate crede se datoreşte prezenţei unui har prealabil în noi. Căci, prin simpla voinţă a sa, omul n-ar ajunge niciodată să creadă. Empiric, el tinde să-şi închipuie că totul atârnă numai de voinţa lui, pentru ca să se accentueze necesitatea contribuţiei lui. Dar pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul. Chiar faptul că poate să vrea să creadă e un dar al credinţei, care însă nu-l sileşte să vrea numaidecât să creadă. Iar din momentul în care, vrând cineva să creadă, a ajuns să creadă de fapt, harul ascuns în el de la Botez, sau credinţa ca virtualitate, s-a trezit la actualitate prin faptul că omul şi-a dat contribuţia lui. ( Continuare ) »


LA ŢĂRMUL MĂRII MELE

potolirea furtunii3

La ţărmul mării mele atât de frământate,
ai apărut odată, demult, Iisus Iubit,
vuia atunci furtuna cu valuri spăimântate,
dar Tu mi-ai spus Cuvântul şi tot s-a potolit.

În nopţile tăcerii singurătăţii mele,
ai răsărit odată Tu, Soare Adorat,
şi toată zbuciumarea suspinelor din ele
s-a prefăcut cereşte un imn înfiorat.

În vatra sărăciei pustiului din mine,
Te-ai arătat odată Tu, Prietenul meu Drag,
şi-n locul unde-atuncea plângeam printre ruine
iubirea are-o casă, cântarea are-un steag.

Ce bine-mi este-acuma, Preabunul meu Iisuse,
dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat:
nu-mi mai aduce noaptea singurătăţii duse,
nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!

Traian Dorz, cântările din urmă


VĂD PE IISUS UMBLÂND PE MARE

Traian Dorz, Hristos pâinea noastră

Iisus pe ape„După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, zăresc pe Iisus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat.“

Hristos poate realiza imposibilul.
Dar şi ai Săi, în măsura în care cred puternic şi trăiesc în unitate şi părtăşie cu El, prin Harul Său au putut şi vor putea realiza şi ei lucruri socotite omeneşte imposibile, ca Domnul lor Iisus.
Hristos a înviat morţii. Ai Săi au putut face şi ei aceasta (Fapte 9, 36-41; 20, 7-12 etc.).
Hristos a făcut lucruri nemaipomenite. Ai Săi au făcut şi ei la fel.
Sfântul Pavel spune: «Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine… fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semne-lor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt» (Rom. 15, 18-19).
«Pot imposibilul cu Hristos», spune el (Filip. 4, 13).

«Cu Dumnezeu fac mari isprăvi» — a spus demult şi David. Căci puterea lui Dumnezeu a fost mereu aceeaşi şi ajutorul Său a făcut totdeauna uriaşi pe cei care s-au bucurat de El. Aşa a putut David să spună spre slava lui Hristos: «Nu mă tem de zecile de mii de popoare care mă împresoară din toate părţile» (Ps. 3, 6).
«Împotriviţi-vă diavolului tari în credinţă!» — a spus Sfântul Petru, care adesea a avut de luptat cu el şi a ajuns un mare biruitor (1 Petru 5, 8-9).
«Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!» — spune şi Sfântul Iacov la fel (Iac. 4, 7).
Pentru că în Hristos toţi aceştia au reuşit să realizeze ceea ce, în mod normal, pentru oameni este socotit imposibil (Luca 10, 17-20).
Primejduiţi şi neputincioşi în mijlocul puterii nopţii în rafalele vânturilor vrăjmaşe
şi în largul apelor mării înfuriate,
ucenicii plecaţi singuri se vor fi gândit în urmă cu adâncă părere de rău că n-au luat pe Domnul cu ei. Şi vor fi privit cu multă frică dezlănţuirea furtunii care trebuie să fi fost ne-obişnuit de mare. Chiar pentru ei care erau pescari, învăţaţi cu apele şi cu furtuna. ( Continuare ) »


Pagina 1 din 14212345678910...203040...Ultima »