Slăvit să fie Domnul!
Comori Nemuritoare

TAINĂ ŞI MINUNE

Traian DORZ

Taină şi Minune e viaţa ta,
Maică şi Fecioară, cine-o va cerca.
Dac-o-ncerci cu lacrimi, o vezi imn divin,
dac-o-ncerci cu cântec, e profund suspin.

Taină şi Minune
ce n-o ştie spune
nimeni pe pământ,
Maică şi Mireasă,
tu lumini frumoasă
Noul Legământ.

Taina şi Minunea nu ţi-au dezlegat
nici cei dinainte, nici cei ce-au urmat;
şi-acei care-o caută, şi-acei care-o ştiu
mai mult tac şi-acopăr decât spun şi scriu.

Taina şi Minunea toţi ţi-o tac mereu,
au lăsat s-o ştie numai Dumnezeu;
magii ori păstorii, azi, ca şi-n trecut,
spun numai cu ochii, graiul lor e mut.

Maică şi Fecioară, ce-ai fost şi ce nu,
Roabă şi Regină nu eşti decât tu.
Taină şi Minune eşti şi jos şi Sus.
Plecăciune ţie, Maica lui Iisus!


POSTIREA ŞI ÎNSOŢIREA

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz de la o nuntă

Emaus_22În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul şi Hristos a Înviat!
Trăim într-una dintre zilele Săptămânii Luminate. [După] învierea Mântuitorului nostru, patruzeci de zile, El a umblat mereu printre ai Săi. Într-o seară ca asta poate, Mântuitorul a călătorit cu ucenicii Săi spre Emaus. Li S-a arătat, a vorbit cu ei pe drum în aşa fel, încât inimile lor ardeau la ascultarea Cuvântului Său. Pe drum, întorcându-se şi aducându-şi aminte de clipele petrecute cu Mântuitorul pe drumul lor, vorbeau şi-şi spuneau unul celuilalt: „Nu ardea inima în noi când ne deschidea Scripturile?”.
Ce minunat este atunci, în momentul când Domnul şi Dumnezeul nostru călătoreşte cu noi, stă cu noi, intră la noi, poposeşte cu noi, ospătează cu noi, cinează cu noi şi ne deschide Scripturile! Cum ar trebui atunci să ardă inimile noastre de dragoste pentru Dumnezeu, de credinţă în tot ceea ce spune şi ne descoperă El…
Trăim într-una dintre zilele frumoase ale Săptămânii Luminate. Şi pe drumurile noastre, şi în locul acesta a poposit Hristos. Toată seara aceasta, toate ceasurile petrecute aici în Cuvântul Său, în cântările Sale, în rugăciunile Sale, împreună cu copiii Lui adunaţi în Numele Său, Hristos a fost de faţă. Prin tot ce s-a spus şi prin tot ce s-a cântat, a fost Iisus Hristos cel Sfânt. Cum ar fi trebuit să vibreze inimile noastre ascultând aici Cuvântul Lui sfânt! Poate că şi noi eram – mult timp, când petrecea El împreună cu noi şi ne vorbea din Cuvântul Său cel sfânt – cu urechile noastre acoperite, cu inima noastră închisă, cu ochii noştri închişi şi cu mintea noastră întunecată. Spune însă aşa de minunat Cuvântul lui Dumnezeu că, în momentul în care Domnul a vrut să li Se facă descoperit, li s-au deschis ochii şi ei L-au cunoscut.
Ce moment potrivit a fost în seara aceasta aici să ni se deschidă şi nouă ochii şi să vedem că Cel care ne vorbeşte nu e fratele; cea care ne cântă nu e sora. Cea care ne declamă o poezie şi ne spune un cuvânt al lui Dumnezeu sub forma aceasta în care să vibreze inima noastră ascultându-l e glasul lui Hristos! ( Continuare ) »


BIRUINŢE

Sf_GheorgheBiruinţa omenească totdeauna înjoseşte
şi adeseori aduce pierderi de ne-nlocuit.
Biruinţele Credinţei totdeauna dau nălţare
şi-aduc bogăţii de haruri
şi în om,
şi în mulţimi.

Biruinţa urii lumii asupreşte şi ucide,
Biruinţele Iubirii bucură şi nalţă tot…
Biruinţa omenească e robie şi teroare,
Biruinţa lui Hristos e libertate
şi-Adevăr.

După orice biruinţă omenească-i decădere
şi mizerii,
deopotrivă pentru-nvinşi şi-nvingători –
După orice biruinţă a lui Dumnezeu e însă
înălţare,
bunăstare,
libertate
şi progres.

Biruinţa omenească are temelie ura
şi se nalţă pe durerea şi pe jertfele altora.
Dar a lui Hristos îşi are temelie-n veci Iubirea
şi se nalţă prin iertare
doar pe propria-I Jertfire.

Biruinţa lui Hristos e Duhul şi Învăţătura,
Adevărul şi Iubirea,
ambele de neînvins,
ele-s fericirea noastră
şi a fiecărui suflet
din poporul fără număr de „învinşi“
învingători. (Traian DORZ)


Nenorocirea celor drepţi şi bunăstarea păcătoşilor nu trebuie să ne facă să rătăcim de la credinţa în Dumnezeu

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Poate să fie, oare, ceva mai nebunesc şi mai fără de minte decât nesocotinţa acelora care, cu toată rânduiala ce domneşte în lume, totuşi se îndoiesc şi nu pricep ocârmuirea dumnezeiască a lumii? Cine ar dori să dovedească că soarele este întunecat şi rece, prin aceasta ar da dovadă că mintea lui nu este întreagă.

Tot aşa de nesocotit, şi încă mai mult, este cel care tăgăduieşte pronia şi ocârmuirea dumnezeiască a lumii. Nici soarele nu poate să strălucească aşa de luminos, precum străluceşte pronia dumnezeiască pretutindeni! Noi vedem soarele de veacuri mergând pe calea cea rânduită lui, vedem cum aşezarea stelelor păzeşte rânduiala hotărâtă lor şi cursul lumii niciodată nu se întrerupe; vedem cum ziua şi noaptea urmează una alteia, şi toate, atât cele de sus, cât şi cele de jos, ca într-un dans armonios păstrează locul şi poziţia lor, fără a trece peste hotarele ce le-a însemnat Dumnezeu de la început.

Dar poate veţi răspunde: „Ce ne foloseşte pe noi că cerul, şi soarele, şi luna, şi stelele, şi toate celelalte se bucură de o aşa de bună rânduiala, când împrejurările şi legăturile noastre omeneşti, dimpotrivă, sunt pline de amărăciune şi neorânduială?” Ce amărăciune şi neorânduială socoteşti tu, omule? Îmi răspunzi: „Acela este bogat şi, pe lângă aceasta, jefuieşte, înşeală, răpeşte în toate zilele averea săracilor, şi, totuşi, nu-l ajunge nici o supărare. Altul, dimpotrivă, trăieşte cu umilinţă, în cumpătare şi cu dreptate, împodobit cu toate faptele bune, şi, totuşi, este lovit de boală şi sărăcie, de cele mai mari şi felurite rele”.

Aşadar, acestea sunt lucrurile care te mâhnesc pe tine? „Acestea sunt”, răspunzi tu. Da, dar când tu vezi că mulţi dintre cei ce fac rău sunt pedepsiţi, dimpotrivă, nenumăraţi dintre cei cu fapte bune trăiesc bine, pentru ce nu părăseşti părerea ta şi întârzii a lăuda pe Dumnezeu? Iarăşi îmi răspunzi: „Pentru aceasta nu părăsesc părerea mea, că tocmai această nepotrivire mă scandalizează cel mai mult. Pentru ce din doi păcătoşi, numai unul se pedepseşte şi celălalt se cruţă, şi din doi oameni buni, unul trăieşte bine, iar altul este plin de nenorocire?”. Dar ascultă, că tocmai aceasta este una din faptele cele mai mari ale proniei Iui Dumnezeu. ( Continuare ) »


O, FERICIT BIRUITOR

Traian DORZ

O, fericit biruitor,
grăbeşte spre cunună,
Iisus Te-aşteaptă iubitor
şi pe-al tău cap s-o pună;
mai luptă-te, nu te lăsa,
mai sus privirea ţine,
Hristos, în strălucirea Sa,
te-aşteaptă şi pe tine;
– nu te lăsa, nu te lăsa,
Hristos, în strălucirea Sa,
te-aşteaptă şi pe tine.

O, încercat biruitor,
veghează-n rugăciune,
balaurul ispititor
pândeşte-a te răpune
şi lenea şi mândria vrea
lumina să-ţi doboare,
– numa-n genunchi te poţi ’nălţa
cel mai frumos spre soare;
– nu te lăsa, nu te lăsa,
numa-n genunchi te poţi ’nălţa
cel mai frumos spre soare. ( Continuare ) »


SLAVĂ, SLAVĂ, SLAVĂ

Pogorarea-la-iadTraian DORZ

Slavă, slavă, slavă
cânte Sus şi Jos,
Cerul şi pământul:
– a-nviat Hristos!

– A-nviat, – a-nviat, da, cu-adevărat
Domnul a-nviat, Domnul a-nviat!

Slavă, slavă, slavă
Învierii Lui,
nici o sărbătoare
ca aceasta nu-i!

Slavă, slavă, slavă
Numelui Său Sfânt,
astăzi Se Sfinţeşte
Noul Legământ!

Slavă, slavă, slavă
Lui, Ce ne-a adus
astăzi moştenirea
raiului de Sus!

Slavă, slavă, slavă
să cântăm voios,
iată Mântuirea,
a-nviat Hristos!


ÎNDRĂZNEALA ŞI BIRUINŢA

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).

Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.

O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n‑au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…

O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.

Să n-o laşi singură, căci singură e slabă, e biruită şi cade, cum a şi fost. Şi după aceea, ce uşor i-a fost şarpelui să-l biruie şi pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită şi pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soţului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?

Şi aşa au fost biruiţi cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste faţa fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că şi-a pierdut copilul iubit în lupta cu şarpele care l-a biruit. ( Continuare ) »


Meditaţii la întâmplările de după Învierea Mântuitorului

Traian Dorz, HRISTOS – MÂNTUITORUL NOSTRU

Maria-Magdalena_la-mormantul-Domnului

MORMÂNTUL ŞI ÎNVIEREA

Invierea_OcnaTraian Dorz, Răsplata ascultării

1. Mormântul nu este „casă de veci”, cum i se spune, căci din „casa” aceea vom ieşi odată, cum ieşim acum din aceastalaltă. Şi din „patul” acela ne vom scula odată, cum ne sculăm acum din acesta.
Şi abia cel de-al treilea loc va fi cel veşnic pentru noi. Cel în care vom merge după învierea din mormânt.
Abia locul unde vom pleca din faţa Marelui Tron Alb al Judecăţii lui Hristos, acela va fi cu adevărat locul nostru de veci (Mt 25, 46).

2. Ce frumoasă şi cât de plăcută lui Dumnezeu este credinţa acelora care nu privesc la nimic din lumea asta ca la ceva veşnic. Nici chiar la mormânt.
Câtă încredere dovedesc aceştia faţă de făgăduinţele sfinte al Domnului Iisus!
Şi faţă de adevărul Cuvântului Său!

3. Cuvântul spune că L au pus în mormânt, nu că L au înmormântat pe Iisus, – după cum grăuntele de grâu este pus sub brazdă, şi nu înmormântat.
Ce este pus este pentru un timp. Ce este înmormântat este pentru totdeauna.
Credinţa în înviere se vede din tot ce facem noi.

4. Dacă noi trăim îngropaţi în grijile lumii acesteia, dacă suntem îngropaţi în plăcerile vieţii acesteia, dacă suntem îngropaţi în felul deşert de vieţuire al oamenilor fireşti, al lumii acesteia, – atunci în noi nu există nici o sămânţă, nici o nădejde, nici o dorinţă a Învierii mântuitoare.

5. O, ce nădejde scumpă avem noi însă, cei ce credem prin Hristos şi în El, Mântuitorul nostru, Mirele nostru şi Domnul nostru!
Prin El, noi suntem încredinţaţi că vom învia.
Prin Iisus, noi trăim în lumea aceasta ca nişte puşi pe un timp scurt. ( Continuare ) »


Felicitare-Pasti


EVANGHELIA DIN ZIUA DE PAŞTI

Invierea_DomnuluiPărintele Iosif  Trifa

Această evanghelie cuprinde în sine întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. De aceea începe cu vorbele: „La început era Cuvântul“, adică prin Cuvânt a făcut Dumnezeu lumea, dar cel dintâi om, Adam, şi, cu el, omenirea toată a căzut din starea cea dintâi (nemuritoare şi fără de păcat) într-o stare de păcat, de moarte şi osândă. Pentru această omenire căzută în osândă şi moarte, S-a făcut trup Cuvântul lui Dumnezeu şi S-a pogorât la noi, S-a răstignit şi a murit pentru noi şi păcatele noastre şi, prin această Jertfă, ne-a iertat şi ne-a înviat prin învierea Sa şi pe noi la o nouă viaţă şi ne-a scos din osânda şi împărăţia morţii şi a întunericului.
Dar, pentru ca să dobândim această înviere şi mân­tuire, trebuie să-L primim cu adevărat pe Hristos.

Cititorule, începutul şi sfârşitul mântuirii tale sunt vorbele: „Şi celor câţi L-au primit pe El (adică pe Iisus) le-a dat lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu“. Şi „câţi L‑au primit pe Dânsul“ asta înseamnă să-L primeşti şi tu pe Hristos ca pe un Mântuitor al tău, Care S‑a născut, S-a răstignit, a murit şi a înviat pentru tine şi mântuirea ta sufletească. Această primire a lui Hristos îţi dă şi ţie dar şi putere să învii şi tu cu El, să ieşi şi tu din starea ta cea păcătoasă şi să te faci fiul lui Dumnezeu.

Dar să luăm aminte! Evanghelia zice: „Şi celor câţi L-au primit pe Dânsul le-a dat lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu“. Asta înseamnă că nu toţi L-au primit pe Iisus şi darul Lui. Aşa era pe vremea când umbla Iisus pe pământ şi aşa e şi acum. „Lumină“, ne spune Evanghelia că este Iisus, „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume“. Însă osânda aceasta este că „Lumina a venit în lume, dar oamenii iubiră mai mult întunericul decât Lumina“ (Ioan 3, 19). Viaţă, ne spune Evanghelia că este Iisus: „Eu sunt înviera şi viaţa! Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit“, a zis Iisus (Ioan 11, 25), dar nu toţi oamenii primesc această viaţă. Păcătoşii care nu vor să se îndrepte sunt nişte morţi care trăiesc numai cu trupul, dar cu sufletul au murit de mult. Ne spune Evanghelia că vor lua dar toţi cei care Îl primesc pe Iisus, însă mulţi n‑au primit niciodată acest dar, pentru că nu L-au primit cu adevărat pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care S-a jertfit pentru noi. ( Continuare ) »


Slavă

Invierea_Domnului_3Vlad Gheorghiu

Slavă, slavă, azi Hristos din morţi a înviat!
De iubire, universu-ntreg s-a luminat.

Nici în cer şi nici sub soare
nu-i altă putere mare
să ne-arate cât de tare
ne-a iubit Iisus.
Învierea Lui ne-arată
dragostea nemăsurată
ce s-a dat ca lumea toată
să-aibă parte sus.

Slavă, slavă, din mormânt pe veci S-a ridicat
Mântuirea pentru cei căzuţi în greu păcat.

Dă, iubite, la o parte
piatra ce te ţine-n moarte,
ca lumina să te poarte
către ceruri sus.
Orice lanţ, orice zăbrele
astăzi cad, căci dintre ele
curăţind de patimi grele,
a-nviat, Iisus.

Slavă, slavă, ce măreaţă e-nvierea Lui!
Nimeni altu-n lume să ne dea iertare nu-i. ( Continuare ) »


HRISTOS A ÎNVIAT!

Ioan Marini, «Viaţa Creştină» nr. 15/1939

Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre; Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El e veşnic biruitor, de aceea orice se va întâmpla în lume cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!

Hristos a înviat! Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua învierii la mormântul pe care l-au găsit gol. Nu este aici ci a înviat (Luca 24, 6) a spus îngerul femeilor, care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele, să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor. E viu! Trăieşte! A înviat!… Eu L-am văzut! Mi-a vorbit! – adăuga Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar, toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.

Bucuria păcătoasă a Cărturarilor şi Fariseilor le-a fost de scurtă durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi, care au auzit marea veste: Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
Oarba necredinţă a crezut şi mai crede încă şi azi că poate omorî pe Fiul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în lume, prin fel de fel de mijloace omeneşti; dar se înşală şi se va înşela amarnic, fiindcă în oricâte morminte va fi închis Iisus, El va rupe peceţile şi va învia, căci e viu în vecii vecilor şi El e veşnic biruitor. Fiara va face război cu sfinţii şi îi va birui. Dar până la sfârşit Domnul Iisus îl va nimici pe Antihrist cu suflarea gurii Sale (II Tes).
El a biruit, biruie şi va birui, căci e veşnic biruitor! ( Continuare ) »


Hristos a înviat!

de Vasile Militaru

Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori, creştine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireş.
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta, creştine,
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine,
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte,
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!


LA ÎNVIERE, PRIN MOARTEA ŞI ÎNGROPAREA NOASTRĂ ÎN HRISTOS

Invierea_Domnului_2„Amin, amin zic vouă, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă“ (Ioan 12, 24-25).

Cât de simplu şi cât de adânc a lămurit Mântuitorul moartea şi învierea Sa prin asemănarea grăuntelui de grâu! Cât de simplu şi cât de adânc le-a arătat Apostolilor şi lumii întregi pentru ce a trebuit să moară! Întocmai ca grăuntele de grâu, El a trebuit să moară ca să dea altora viaţă.
Moartea, Jertfa Mântuitorului, este miezul creştinismului. Moartea lui Hristos – zicea un vestit predicator – este viaţa învăţăturii Sale.
Iisus Mântuitorul a învăţat timp de trei ani şi jumătate pe pământ. Dar El putea să trăiască o viaţă întreagă. Şi ce lucruri minunate ar fi putut face El pe pământ într-o viaţă întreagă! Cu vraja cuvântului Său ar fi putut cutreiera întreg pământul şi ar fi putut „sintetiza“ învăţăturile Sale în sute de cărţi. Ar fi putut strânge mii de învăţăcei în jurul Său. Ar fi putut răscoli întreg pământul pentru Dumnezeu şi mântuire. Cu pilda vieţii Sale, cu minunile Sale, cu predicile Sale, ar fi cucerit lumea. Şi poate nici n-ar mai fi fost lipsă de dureroasa sângerare de pe dealul Golgotei.
Dar la toate aceste gânduri de ispită, Scripturile strigă într-un glas că Fiul lui Dumnezeu trebuia să moară; numai moartea Lui putea răscumpăra şi mântui omenirea. Şi Se ridică Însuşi El, Domnul Hristos, spunând lămurit că grăuntele de grâu trebuia să intre în pământ ca să aducă roadă.
O! Dacă ar fi trăit Hristos o sută de ani, dacă ar fi trăit chiar două-trei sute de ani… dacă ar fi colindat întreg pământul… dacă ar fi lăsat sute de cărţi şi pilde neîntrecute de viaţă, totuşi, dacă El n-ar fi murit pentru noi, lumea ar fi plină de moarte şi de morţi. Nici un suflet n-ar fi gustat încă din viaţă. Căci viaţa cea duhovnicească ne-a venit prin moartea şi Jertfa Lui. Nici unul din noi n-am fi înviat la o viaţă nouă dacă Hristos n-ar fi murit şi n-ar fi înviat pentru noi. „Grăuntele“ Cuvântului ne-a putut aduce roadă de mântuire numai intrând în pământ şi „murind“ pentru noi. ( Continuare ) »


Hristos a înviat… şi S-a arătat viu

Traian Dorz, Meditaţie la 1 Corinteni cap. 15, vers 4

( Continuare ) »


E NOAPTEA ÎNVIERII!

Hristos-a-inviat-2Traian DORZ

E Noaptea Învierii!…
o, pân’ aici afund
chemările de clopot, căutându-mă, pătrund,
pe glasul lor de-afară vin gândurile, stol,
umplându-mi dintr-o dată întreg mormântul gol!

O Paştile din anii copilăriei, când
era atâta soare pe faţă şi pe gând,
când primul clopot, noaptea, trezindu-ne, venea,
lumina dintr-o dată pe toate strălucea!

O, cămăşuţa nouă… şi oul înroşit,
bisericuţa albă pe dealul înflorit,
lumina Învierii, fiorul neuitat
din clipa sărutării: Hristos a Înviat!…

– De amintirea sfântă a tuturor luat
aş vrea să spun spre-un suflet: Hristos a înviat! –
dar sunt atât de singur
şi gândurile, roi,
pe-acelaşi glas de clopot le retrimit napoi!


Evanghelia despre biruinţă asupra morţii

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI,
Predică la Învierea Domnului – Sfintele Paşti

Cei îngheţaţi se strâng în jurul focului, ce flămânzi se strâng în jurul mesei; cei care au răbdat suferinţa mare în noaptea cea lungă se bucură la venirea zorilor; cei sleiţi de lupte aprige se veselesc la venirea biruinţei neaşteptate. O, Doamne, prin Învierea ta, Tu Te-ai făcut toate lucrurile pentru toţi oamenii! O, Preabogatule Împărate, cu un dar, Tu ai umplut toate mâinile noastre întinse către cer! Bucuraţi-vă, o, tu, cerule şi, o, tu, pământule, bucuraţi-vă! Bucură-te, o, tu, cerule, precum se bucură mama care îşi hrăneşte copiii cei flămânzi; bucură-te, o, tu, pământule, precum se bucură copiii la primirea hranei din mâinile mamei lor!

Biruinţa lui Hristos este singura biruinţă întru care se poate bucura întreaga lume, chiar de la începuturi până la sfârşit. Oricare altă biruinţă de pe pământ a deosebit şi încă îi deosebeşte pe oameni, unii de alţii. Atunci când un împărat pământesc câştigă o victorie asupra altui împărat, unul dintre ei se bucură, iar celălalt se plânge. Atunci când omul iese biruitor asupra vecinului său, sub un acoperiş este cântare, iar sub celălalt este plângere. Nici o izbândă de bucurie de pe pământ nu este lipsită de otrava răutăţii: biruitorul obişnuit, de pe pământ, se bucură atât prin râsul său, cât şi prin lacrimile duşmanului său biruit. El nici nu vede cum loveşte râul prin mijlocirea bucuriei.

Când Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe biruit într-o cuşcă de fier în faţa căreia a mâncat un ospăţ al biruinţei. Răutatea lui i-a fost întreaga sa bucurie; ticăloşia lui a fost hrana veseliei lui. O, fraţii mei, ce scurtă bucurie este răutatea! O, răul este hrana prea otrăvitoare pentru veselie! Când regele Ştefan Dusan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat în pământul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adâncă, a plecat la o mănăstire ca să postească şi să se roage. Acest biruitor a fost mai nobil decât cel dintâi. Dar această biruinţă, ca fiecare biruinţă, nu era lipsită de tăişul pregătit pentru cel care a biruit. Dar chiar şi cea mai înflăcărată istorie a lumii este ca un soare, ale cărui raze sunt pe jumătate luminoase, pe jumătate întunecate. ( Continuare ) »


Iosif din Arimateea – sfetnicul soborului

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 5 septembrie 1981

Coborarea-de-pe-Cruce_4… La vremea patimilor Mântuitorului, citim în sfintele Evanghelii nişte nume pe care nu le-am întâlnit nici înainte, nici după aceea. Dumnezeu i-a pregătit tocmai pentru aceea. Despre Maria Magdalena, despre Simon Cirineanul, despre Iosif din Arimateea nu se vorbeşte decât acum. Când a fost nevoie de ei, ei au fost acolo.
Un mare scriitor italian a scris o carte despre martorii patimilor; şi a urmărit, după patimile Mântuitorului, ce s-a întâmplat cu cei care au luat parte la acestea, fie în sens bun, fie în sens rău…
(…) Dar scrie aşa de frumos despre Iosif din Arimateea. El era sfetnicul soborului, adică un responsabil cu o funcţie deosebită în sinedriul acela care trebuia să-L condamne pe Mântuitorul. Şi tocmai el, acest om cu funcţia aceasta de răspundere, alege riscul de a se duce la Pilat şi a cere Trupul lui Iisus. Ce mare risc este acesta! Dumnezeu să-i binecuvânteze pe acei care deţin o autoritate în mijlocul poporului şi au curajul să apere un nevinovat şi au curajul să-şi asume un risc, dacă e nevoie, ca să-l ajute pe cel nevinovat şi să împlinească voia lui Dumnezeu.
Aşa a făcut Iosif din Arimateea, care era responsabilul soborului, al adunării naţionale care Îl condamnase pe Hristos, al parlamentului aceluia care Îl condamnase pe Hristos. Iosif a zis: „Mă duc la stăpânitor şi îmi asum riscul şi răspunderea să Îl cer eu pe Hristos”. Nimeni altcineva nu putea să facă lucrul acesta decât el, care avea şi autoritatea, şi prestanţa, şi curajul s-o facă. Şi Dumnezeu l-a pregătit pentru aceasta şi l-a binecuvântat să facă aşa.
Se spune că în Vinerea Patimilor, după ce Mântuitorul murise, Iosif s-a hotărât să meargă al Pilat, să ceară Trupul Mântuitorului de pe Cruce.
Iosif acesta avea un fiu, un fiu bolnav. Un fiu pe care-l iubea aşa cum iubesc părinţii pe singurul lor fiu. În timpul cât Iosif întârziase ducându-se la Pilat, mergând după aceea să ia Trupul Mântuitorului de pe Cruce, timpul a trecut, se făcuse ora târzie.
Şi mama era singură cu copilul bolnav. Copilul întreba mereu despre tatăl:
– Nu mai vine tata? Eu ştiu că mor… Aş vrea să mai văd odată pe tata…
Mama plângea şi-i spunea copilului:
– Tata trebuie să vină… A apus soarele, a trecut Ziua Pregătirii, vine Sabatul, el trebuie să fie acasă, în mijlocul familiei; şi, la ceasul acesta, nu ştiu de ce întârzie.
Iosif întârzia pentru că trebuia să coboare Trupul Mântuitorului de pe Cruce. După ce L-a luat pe Domnul pe umărul lui şi L-a coborât jos, după ce L-au pus şi L-au aşezat în mormânt, până au făcut treaba asta, timpul a trecut. Acasă, copilul se lupta cu moartea; şi mama, lângă el, aşteptându-l pe tatăl. Timpul a trecut şi copilul n-a mai vorbit, a închis ochii şi a rămas mort. ( Continuare ) »


IOSIF DIN ARIMATEEA

Coborarea-de-pe-CruceVorbirea fratelui Moise Velescu (Arad)
la adunarea de la Petrileni – 9 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Când s-a înserat, fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului, a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat, ca să ceară trupul lui Iisus. Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat un sutaş şi l a întrebat dacă a murit de mult. După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Iisus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in şi l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” (Mc 15, 42-46)

Din cele arătate nouă aici în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, se desprind o mulţime de învăţături care pot folosi şi totdeauna ele au folosit pe drumul vieţii celor care socoteau că în altă parte nu pot să găsească lumina necesară, nici ceva care poate să le ajute mai bine. De aceea noi din toată inima mulţumim lui Dumnezeu când ne putem aduna, când ne putem întâlni şi când, cu ajutorul Domnului, ne putem sfătui din Cuvântul Său, spre a putea trage şi învăţăturile care ne sunt necesare. Atât de necesare, încât nu există pe lumea asta termen de comparaţie.
„Când s-a înserat, fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului, a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu.”
De atâtea ori suntem gata să spunem ceva despre cineva, să ne pronunţăm referitor la cineva… Dar e bine să cunoaştem ce este în inimile oamenilor.
Uitaţi, aici, în mijlocul unui sobor de talia aceea, unde mai-mari erau Ana şi Caiafa, se găsea şi un sfetnic cu vază care, după cum spune Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, aştepta Împărăţia lui Dumnezeu… Omul acesta a îndrăznit să meargă la Pilat, să ceară trupul Domnului Iisus.
Puţin mai înainte, dacă răsfoim pagina Cărţii Sfinte, avem să găsim foarte puţini lângă Cruce… Ceilalţi s-au dus de-acolo. Cine ştie în ce situaţii şi la ce meditau ei acolo unde stăteau îngroziţi în urma celor văzute. Că într-adevăr, din ce s-a întâmplat, numai povesteşte cineva câte ceva… Acolo unde în bătaie, în sânge şi moarte, un fior străbătea… A trecut prin starea aceasta şi Iosif din Arimateea, care „aştepta Împărăţia lui Dumnezeu”; şi Sfântul Matei spune că era şi el un ucenic al lui Iisus. Omul ăsta, în inima lui, în sinea lui, cine ştie ce gândea şi el! Că probabil o fi fost şi el cu mulţimea, asistând la răstignire; văzuse ce s-a întâmplat acolo… Nu-i uşor să vezi o asemenea scenă. ( Continuare ) »


Pagina 1 din 12812345678910...203040...Ultima »