b'LOGOS — Comori Nemuritoare

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 4 / 5 febr. 1922, p. 3

„Zis-a Domnul pilda aceasta: «Doi oameni au intrat în biserică să se roage, unul fariseu şi altul vameş. Fariseul stând, aşa se ruga întru sine: Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni: jefuitori, nedrepţi, preacurvari sau ca acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Zic vouă că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela. Că tot cel ce se înalţă smeri-se-va, iar cel ce se smereşte înălţa-se-va»”.
Iată, doi oameni pune această evanghelie înaintea noastră. Îi pune nu numai ca să ne uităm la ei, ci să şi învăţăm ceva de la ei.
De la vameşul – care îşi dusese păcatele la biserică şi se aşezase cu ele ruşinat acolo înapoi, lângă uşă, unde le stropea cu lacrimile părerii de rău – să învăţăm smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre.
De la fariseul – care tropotea îngâmfat prin biserică şi, în loc de rugăciune, se lăuda pe el şi-i hulea pe alţii, să învăţăm a ne feri de păcatul trufiei. | Continuare »

Preotul Vasile I. Ouatu, ostaş, parohul bisericii «Sf. Treime – Ghencea» din Bucureşti
«Oastea Domnului» nr. 10 / 5 martie 1933, p. 3

Toată Scriptura mărturiseşte că Mântuitorul a avut mult de suferit din partea fariseilor, care Îl urmăreau pas cu pas, dar cu un singur scop. Ei nu doreau învăţătura sănătoasă. Nu căutau alinare şi mântuire. Nu voiau o convingere sinceră, care să-i ducă la mântuire, ci, socotindu-se extraordinari, cu inima plină de viclenie şi răutate, căutau să se scape de Iisus, Care-i chema la mântuire prin „omul cel nou”. Activitatea şi toată lucrarea Mântuitorului era suspectată zi de zi de acest soi de oameni. Ori de câte ori Domnul Iisus a făcut vreo minune sau a învăţat ceva, ei găseau cuvânt de cârtire şi ocară. Niciodată n-au găsit ceva bun în lucrarea Domnului. Veşnic îi găsim nemulţumiţi de Domnul, pe Care L-au învinuit că „le strică legea”. Sărmanii oameni! Inima li s-a împietrit întru atâta, că n-au găsit în Iisus Domnul decât un stricător al legii! Că Iisus a învăţat ca nimeni altul, că a făcut semne şi minuni ce i-au pus chiar şi pe ei în uimire (In 11, 47-48), că a tămăduit bolnavii, că a vindecat orbii şi a înviat morţii, toate acestea pentru farisei au rămas de nici o importanţă şi de aceea în Iisus n-au găsit decât un om vrednic de moarte, un om de care trebuia cu orice preţ să se scape, spre a-şi dormi şi mai departe somnul morţii spirituale. Mereu îi găsim în faţa lui Iisus cu gândul viclean de a-L ispiti, ca astfel, prinzându-L cu ceva, să-L poată acuza şi dispreţui în faţa poporului. Şi atunci, dacă în faţa Domnului şi Mântuitorului nostru, aceşti oameni au rămas până la capăt „orbi”, „surzi” şi „împietriţi la inimă”, noi, ostaşii Domnului, nu ne mai putem mira că fariseii de azi ne urmăresc cu gând viclean. Nu ne mai putem mira că n-au văzut şi nu văd ce a făcut şi ce face Domnul prin Oastea Sa. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 6 / 2 febr. 1930, p. 6-7; «Glasul Dreptăţii» nr. 6 / 6 febr. 1938, p. 4

Acum duminică avem la rând evanghelia cu femeia cananeancă ce venise la Iisus şi Îl ruga să-i tămăduiască fiica cuprinsă de duhul cel necurat. Iisus respinge – de trei ori – rugarea ei, spunând că e trimis numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel; pentru o femeie păgână nu se cade a se lua pâinea fiilor şi a se arunca câinilor. Dar femeia s-a rugat din nou, zicând: „Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmaturile ce cad din masa domnilor”. Atunci Iisus i-a zis: „O, muiere, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti!” (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 15, 21-20).
Femeia din evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră cu învăţătură despre cum trebuie să fie credinţa noastră.
Cananeanca era o femeie păgână ce trăia într-o ţară păgână. Cine a adus-o pe această femeie păgână la picioarele lui Iisus? A adus-o necazul şi credinţa ei. În casa ei, femeia avea un necaz mare, o fiică chinuită de diavolul, iar în sufletul ei avea credinţa tare că numai singur Iisus o poate ajuta. Aşa trebuie să fie, iubite cititorule, şi credinţa noastră. Şi noi trebuie să avem o credinţă vie şi lucrătoare, care să ne aducă în faţa Mântuitorului cu toate necazurile şi bolile noastre sufleteşti. O credinţă ce te lasă să stai liniştit în bolile cele sufleteşti este o credinţă moartă.
Femeia cananeancă nu putea sta acasă, să-şi vadă fetiţa chinuită de diavolul. Şi tu, cititorule, stai liniştit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îţi chinuieşte sufletul şi nu te mişti? Nu pleci să-L afli pe Mântuitorul? | Continuare »

Acum duminică se va citi în biserici evanghelia lui Zacheu, în a cărui casă a intrat Mântuitorul cu mântuire. Această evanghelie trebuie şi ţării noastre celei noi. Şi casa României noastre aşteaptă un Mântuitor şi o mântuire, pentru că prea multe năravuri urâte şi păcate grele s-a aşezat în ea.
Despre Zacheu, evanghelia ne spune că pătimea în beteşugul lăcomiei de a face câştiguri cu orice preţ şi pe orice căi. Şi în casa României noastre avem acest păcat. Lăcomia după bani şi câştiguri a cuprins ca un beteşug şi pe cei mai buni fii ai neamului nostru. Se pare că s-a împlinit prorocia prorocilor:
„Fiecare iubeşte mita şi umblă după plată. Orfanilor dreptate nu fac şi judecata văduvei n-ajunge până la ei” (Isaia 1, 23). „Nimeni nu se îndură de altul. Fiecare jefuieşte în dreapta şi tot flămânzeşte. Înghite în stânga şi tot nu se satură” (Isaia 9, 19-20). „De la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi la câştig” (Ieremia 6, 13).
Dacă Apostolul Pavel scria că „rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint” (I Corinteni 6, 10), apoi şi izvorul celor mai multe rele din ţara noastră este acest păcat. Ori încotro ne-am întoarce ochii, vedem cumplitele stricăciuni ce le face acest beteşug sufletesc. (…)
Şi câte alte năravuri rele mai avem în casa ţării noastre, în afară de acesta (zavistia, împerecherile, munca prea pu¬ţină etc.). | Continuare »

P. Trifa, «Lumina Satelor» nr. 5 / 11 febr. 1923, p. 1

Bătrânii noştri nu erau poate aşa de ocoşi şi învăţaţi ca noi, nepoţii lor de astăzi, dar, în schimb, ei aveau mai multă înţelepciune de viaţa şi o mai adâncă înţelegere a rosturilor vieţii celei adevărate. Aşa, între altele, bătrânii noştri privegheau neîncetat să fie casa lor curata, cinstită şi ferită de pur¬tările cele slabe. Numele de „casă” era, la bătrânii noştri, un nume sfânt, pe care-l apărau de păcate cu ochi de vultur şi mână de fier.
Dar astăzi nu mai este aşa. Din casete oamenilor de azi parcă, pe zi ce merge, ies afară purtările şi datinile cele vechi şi bune şi, în locul lor, intră altele, noi şi rele. În vremea bătrânilor noştri, tata din casă era acela care mişca toate şi fără voia şi ştirea lui nimeni nu se putea mişca. Mulţi taţi de astăzi însă dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile şi îşi otrăvesc sufletul.
Ba încă ceva mai mult decât atâta. Mai zilele trecute, un primpretor îmi spunea că în plasa lui s-au scos câteva sute de drepturi de făcut joc şi petrecere în case private, iar un cititor de-al nostru îmi scrie că „e mai rău de când ni s-au închis crâşmele, că au început casele oamenilor să se facă crâşme. Se mută crâşmele acum, Domnule Părinte, în casele oamenilor” (şi în mijlocul copiilor)! Asta înseamnă că sunt unii părinţi, unii taţi şi unele mame, care cu voia îşi strică casa, în loc să o întărească. Cu asta odată, slăbeşte şi ţara şi neamul, pentru că casa şi familia este temelia pe care se reazemă o ţară şi un neam. | Continuare »

Ioan  Marini, «Viaţa Creştină» nr. 4 / 22 ian. 1939, p. 1

Duminica aceasta avem la rând Evanghelia cu Zacheu, vameşul care s-a mântuit primindu-L pe Domnul în casa sa (citiţi pe larg această Evanghelie la Luca 19, 1-10).
Este aceasta una dintre cele mai frumoase şi mai duioase pagini din Evanghelie; unul dintre cele mai minunate imnuri scrise în cartea mântuirii şi care mai răsună şi azi în cer şi pe pământ ori de câte ori un Zacheu Îl primeşte pe Domnul.
Să cercetăm puţin istoria vieţii şi a mântuirii lui Zacheu.
Cine era el? Evanghelia ne descrie istoria lui în cinci cuvinte care ne spun totul; era mai-marele vameşilor şi era bogat.
Vameşii erau păcătoşii timpului, cunoscuţi de toţi ca nişte oameni încărcaţi de avuţia nedreptăţii şi lăcomiei şi din cauza aceasta, căzuţi în dispreţul tuturor. Zacheu, fiind mai-marele vameşilor, era, desigur, şi mai-marele păcătoşilor. „Şi era bogat”; bogat în aur şi avuţii şi bogat în păcate, care erau mult mai numeroase decât banii lui.
Cine ar mai putea crede că acest om avea să fie într-o zi altul? Cine ar putea crede că într-o zi Zacheu avea să se schimbe, să urască avuţia păcatului şi să devină un om nou, un sfânt? Nimeni! Omeneşte vorbind, acest lucru nici nu se poate. Lumea zice despre viaţa ăstor fel de oameni că nu se mai poate repara. „Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr” (Ecles 1, 15). Dar ceea ce nu se poate face de oameni se poate de Dumnezeu. Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. | Continuare »