Pilda datornicului neiertător

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul. Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii“ de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile. Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini. Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.
Când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că, în scaunul mărturisirii, la îndemnurile mele, de a se împăca cei sfădiţi şi de a se ierta, cei mai mulţi răspundeau: „Asta una n o pot face, părinte, nu mă lasă inima să iert!“. „Ba, diavolul nu te lasă!“ – răspundeam eu. El te opreşte, nu mânia, ca să nu-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu care te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi. Diavolul te opreşte să nu-ţi dai seama că tu ai stat de faţă la o judecătorie care te-a condamnat la moarte şi pieire veşnică în numele „paragrafului de lege“ care zice răspicat: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Din această osândă te-a scăpat Iisus Hristos, Care a murit în locul tău, te-a scăpat prin Jertfa Lui, prin bunătatea şi mila Lui; şi tu nu poţi să ierţi o nimica toată ce se cere de la tine?
Jertfa Crucii este iertarea cea mare ce ni s-a dat nouă, creştinilor. În faţa acestei iertări, toate micile noastre datorii şi duşmănii ce le avem faţă de semenii noştri dispar ca nişte lucruri netrebnice. În faţa Crucii Mântuitorului se topeşte ca şi ceara la faţa focului toată zgura duşmăniilor şi toate greşelile oamenilor şi ale de aproapelui. Cine a primit cu adevărat iertarea cea mare n-are duşmani, n-are răzbunări, n-are zavistuiri… Toate s au topit în dragostea cu care ne-a iubit Mântuitorul şi S-a jertfit pentru noi. | Continuare »

Datornicul-nemilostiv-2Traian DORZ, LA GOLGOTA

Rugăciunea mea, Stăpâne,
în târziul miez de noapte,
către Tine se ridică,
plânsă-n lacrime şi-n şoapte.

Pleacă-Ţi milostiv urechea
şi suspinul meu ascultă:
– nu mai pot plăti, Stăpâne, datoria mea
cea multă.

Apăsat de-a ei povară, rugăciunea mi se curmă;
mai îngăduie-mă, Doamne,
şi plăti-voi tot pe urmă!

De pe Crucea Ta, Iisuse, glasul Tău coboară-n vale:
„Fiule, iertată-i toată datoria vinei Tale“…

O, Tu mi-ai iertat, Iisuse, datoria mea cea mare
când, pe Golgota, viaţa Tu Ţi-ai dat răscumpărare.

Peste toată datoria sufletului care plânge,
Tu ai scris atunci: „IERTARE“
cu sudoare şi cu sânge.

Însă sluga păcătoasă
care plânge-acum fierbinte
chiar şi după-aceasta, Doamne,
a păcătuit ’nainte. | Continuare »

1. Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El.
Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).

2. Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „… De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Luca 17,18).
Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi!
Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?

3. „…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2).
Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră.
Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…

4. Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire!
Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.

5. Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui…
Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20).
Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28). | Continuare »

Datornicul-nemilostiv-5Nu-i nimeni mai dator ca mine,
Iisus, Mântuitorul meu,
căci nimeni altul, de la Tine,
n-a mai primit atât cât eu!

Mie Tu mi-ai dat
har aşa bogat,
o, cât sunt dator,
Scump Mântuitor,
sunt cel mai dator,
Drag Mântuitor!

Din câte oi pierdute-odată
aveai căzute cel mai jos,
eu am fost cea mai depărtată,
pe mine cel mai greu m-ai scos!

Din câţi fii rătăciţi în moarte
au părăsit pe Tatăl Bun,
eu mă dusesem mai departe
şi eu trăisem mai nebun.

Din câţi Ţi-au fost datornici Ţie,
Stăpâne Sfânt şi Prea-ndurat,
n-a trebuit să ierţi cât mie,
eu cel mai mult Ţi-am datorat. | Continuare »

1 pilda-datornicului-nemilostiv

Traian DorzPăşunile dulci

1. Cât de binecuvântaţi sunt şi vor fi veşnic acei oameni care fac totul să fie recunoscători pentru fiecare bine care li s a făcut!
Acei care, pentru orice binefacere, vin cu recunoş¬tinţă curată atât spre Dumnezeu, cât şi spre oameni.

2. Singurul temei pentru care putem cere şi putem nădăjdui binecuvântarea lui Dumnezeu este numai mila Lui.
Pentru că nici bunătatea, nici iubirea, nici dărnicia Lui nu le merităm, din pricina împietririi şi răutăţii inimilor noastre.
Cât de nerecunoscători suntem adesea pentru binefacerile Domnului…

3. Purtarea aceloraşi poveri este cea mai obositoare şi nesuferită greutate.
Cine, în afară de iubire, le mai poate suporta?
Care inimă, care mâini, care răbdare, decât a mamei iubitoare, mai poate suporta zilnic povara vegherii, povara grijii, povara hranei, a curăţirii şi a purtării pe braţe?
Şi a neascultării copilului ei?
Cât de puţină recunoştinţă arătăm noi părinţilor noştri faţă de tot ce fac ei pentru noi!

4. V am purtat şi tot vreau să vă mai port. Până la bătrâneţile voastre Eu voi fi Acelaşi, ne spune Domnul.
Care altă iubire decât a lui Dumnezeu mai poate vorbi astfel?
Iată atunci pentru ce trebuie şi noi să I răspundem la fel cu recunoştinţa noastră.
Nu frica morţii şi nu groaza iadului,
şi nu spaima Veşniciei ar trebui să ne cutremure,
– ci dragostea nebănuit de mare cu care ne a iubit şi ne iubeşte pe noi Dumnezeu în Hristos!
Şi lipsa noastră de recunoştinţă pentru aceasta.

5. Oricât ar fi de grea povara celorlalte păcate pe care le facem zilnic înaintea Tatălui Ceresc
şi le aruncăm – povară – pe Crucea din spatele Domnului Iisus,
nici unul din ele cred că nu este atât de greu ca ne¬recunoştinţa noastră.

6. Câte minuni a făcut şi face zilnic Dumnezeu pentru noi!
Dar câţi dintre acei cu care Dumnezeu face atâtea minuni
şi dintre cei pentru care se fac acestea
văd într adevăr ce face El?
7. O, câte întâmplări salvatoare se petrec zilnic printre oameni! | Continuare »

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Eu nu ştiu cum Te-ai îndurat
de m-ai ales şi m-ai chemat,
căci eu nimic n-am făptuit
să fiu iertat şi miluit!

…Ce oare să-Ţi fi arătat,
că n-am avut decât păcat?
…Cum, oare, Tu la un tâlhar
i-ai dăruit atâta har?
…Cum oare-atât Te-ai aplecat
şi din adânc m-ai ridicat?

…O Doamne, ştiu: Tu m-ai primit
şi mai ales căci m-ai iubit!
…Pe tot întinsul viitor
doresc să-Ţi fiu ascultător,
recunoştinţă arătând
iubirii Tale orişicând.

Căci, Doamne, tot ce Tu mi-ai dat
e numai har nemeritat!

Traian Dorz, Cununile slăvite

Datornicul-nemilostiv-31. O, Marele nostru Dumnezeu, Ocrotitorul părinţilor noştri,
Tu Singur ai fost Salvatorul neamului nostru şi Singurul lui loc de adăpost, din an în an şi din generaţie în generaţie, până azi.
Poporul nostru, chiar de la naşterea lui, a fost luminat de cunoaşterea Ta
şi istoria lui s-a născut o dată cu credinţa lui cea dreaptă în Tine, pe care au mărturisit-o părinţii noştri până astăzi.
Sub Scutul Tău s-au adăpostit în toată crâncena lor istorie, din care cea mai mare parte este îngropată şi azi în cel mai nepătruns întuneric.
Ajută-ne şi nouă să Te credem şi să Te iubim ca ei!

2. O Doamne, cât de recunoscător ar trebui să-Ţi fie Ţie tot neamul nostru
şi cât de nedespărţit de Tine ar trebui să fie sufletul lui pe totdeauna!
Căci numai datorită bunătăţii şi grijii Tale, Doamne, pe care Tu i-ai arătat-o în chip cu totul deosebit, a rămas neamul nostru cu viaţă până azi.

3. Tu, Doamne, ai avut un plan binevoitor şi milostiv cu neamul nostru şi cu poporul nostru.
De aceea i-ai trimis atâtea înştiinţări şi chemări minunate.
Nu înceta, Doamne, să-l iubeşti şi să-l chemi, până va veni la Tine.

4. Tu, Doamne, ai trimis neamului nostru şi solia Oastei Tale, spre a-i da astfel un mijloc binecuvântat prin care să poată a Te sluji mai fericit.
O Doamne, ai milă şi nu ne lăsa acum să ne lăsăm de Tine,
ci dăruieşte-i acestui popor o minte sănătoasă cu care să vină iarăşi într-o şi mai fierbinte dragoste la Tine.
Şi apoi să rămână pe veci la Tine.

5. Cele mai multe păcate le face omul pe faţă,
– dar cele mai mari le face în ascuns.
Oricât de căzut ar fi cineva în stricăciune, tot mai are o parte de ruşine şi de frică în săvârşirea unor păcate
şi nu le face chiar în văzul altora…

6. Deşi, în nebunia lui, omul care păcătuieşte cu uşurinţă de multe ori se laudă cu păcatele lui,
– totuşi sunt unele păcate pe care până şi celui mai ticălos om îi este greu să şi le spună cu glas tare.
Aceste păcate întrec orice margine.
Făptaşul lor le ascunde cât se poate mai tare şi cât se poate mai mult,
fiindcă acestea sunt păcatele în urma cărora ar avea de suferit pedeapsa ce-i aduce ruşine din partea tuturor.

7. Dar oricât de bine ar căuta făptaşul să se ascundă, este totuşi Cineva care îl vede şi îl urmăreşte pas cu pas.
Cineva care îl ştie în tot ce face
şi chiar atunci când se aşteaptă mai puţin îi dă pe faţă tot ce căutase el atât de mult şi atât de bine să ascundă.
Păcate ascunse ani de zile ies dintr-o dată la iveală din te miri ce nimic.
Asta este numai lucrarea lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Copii ai Mulţumirii, popor de biruinţă,
cât datoraţi voi oare azi Domnului, o ştiţi?
Ce multă mulţumire şi ce recunoştinţă,
că-n faţa Lui de-atâtea aţi fost învredniciţi!

Copii dragi ai Credinţei, popor de biruinţă,
sunteţi puţini şi umili? Fiţi tari şi-ncrezători.
Voi nu pe altă cale, ci numai prin credinţă
putea-veţi pân’ la capăt să fiţi biruitori!

Copii ai Rugăciunii, popor de biruinţă,
supuşi fiţi ca şi Domnul şi blânzi ca nişte miei,
slăvită-i rugăciunea făcută-n umilinţă
puternică-i aceasta! Voi fiţi copii ai ei!

Copii ai Mărturiei, popor de biruinţă,
voi numai cât vesti-veţi pe Domnul veţi trăi
şi veţi pieri în clipa când slaba nevoinţă
s-ar ruşina sau teme de El a mai grăi.

Copii ai Înfrăţirii, popor de biruinţă,
uniţi-vă-ntr-un suflet, o inimă având,
să-L aşteptaţi pe Domnul şi-a Lui făgăduinţă,
căci doar atunci staţi bine,
când sunteţi într-un gând!

Traian Dorz, Crucea mântuitoare

duminica_a_xi-a_dupa_rusalii_-_pilda_datornicului_nemilostiv_21. Nimic nu m a amărât mai mult decât când am văzut pe unul care fusese cândva un băiat sărac şi apoi crescut la mesele frăţeşti,
îmbrăcat cu hainele dăruite de surorile evlavioase, adăpostit, miluit, crescut şi învăţat carte înaltă de către dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos,
– iar după ce a ajuns să aibă avuţie, grăsime şi situaţie înaltă, din coşurile lui pline nu s a îndurat să dea nici două pere la un copil către care nu-i era ruşine să se laude arătându i perele lui,
deşi vedea cum copilul se uita la grămada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţe şi de ruşine…

2. Ce să mai zici despre o fiinţă nerecunoscătoare? Că e om?
Îţi vine aşa de greu să zici că e om!
Căci până şi un câine ţine minte un bine care i s a făcut. Şi caută să şi întoarcă recunoştinţa într un fel, fie şi numai printr o prietenoasă clătinare din coadă către cel care i a dat o bucată de pâine!
Nerecunoscătorul om este mai rău decât recunoscătorul animal.

3. Sufletele scumpe fac daruri scumpe.
Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împărat a făcut dar unui prieten al său o comoară de mare preţ, acela i a zis uimit:
– Maiestate, dar este prea mult!
– Pentru tine poate părea prea mult, i-a zis împăratul, dar pentru mine nu. Eu pot oricât, eu sunt împăratul!
Atunci cât poate Dumnezeu!

4. Suflete al meu, dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Hristos, păstrează numai pentru El ceea ce ai tu mai scump: El este Împăratul tău!
Fă-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ, căci este dovada supremei iubiri, jertfa supremă!
El aşa a făcut pentru noi! | Continuare »

Credinţa mea, sub crunte uragane
Se clatină adesea, tremurând…
Când valuri uriaşe spumegând
Se-abat să-mi sfarme luntrea mea trecând
Însingurată către sfintele-Ţi limane.

Nădejdea mea în mâini cu frântă spadă
Timidă-abia se-ntinde către cer
De sub deşertăciunile ce pier
Precum plăpânda floare-n aspru ger
Abia spărgându-şi stratul de zăpadă.

Dar dragostea-mi din toate se aprinde
Chiar dacă vifor suflă peste ea
Sau buzele îi ard de sete grea…
Căci simt, Iisuse bun, iubirea Ta
Cum înspre mine mâna şi-o întinde.

Ş-apoi, cât stânca-mi creşte-a mea credinţă
Şi din cenuşă iar nădejdea mea
Se-aprinde din firava ei scântea –
Iisuse, Soare către Care-aş vrea,
Cât vecii toţi să-aduc recunoştinţă.

Vlad Gheorghiu

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor de peste an
lunaticUn bolnav s-a apropiat de mine, astă-vară, într un sat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopăta şi nici un alt fel de beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală grea: beţia!
– Am încercat să mă las de beţie, domnule părinte, şi nu pot! mi se plângea omul. Am iscălit hotărârea în «Lumina Satelor», am ţinut-o până la un loc, dar, după o vreme, şi mai cumplit m-am îmbătat. Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?…
Ca răspuns eu i-am deschis Noul Testament şi am citit împreună cu el evanghelia fiului îndrăcit, de mai sus, şi i-am arătat că patru lucruri ne spune această evanghelie:
Întâia dată ne spune că un copil avea „duh mut“, care îl chinuia şi „îl arunca în foc şi în apă“. A doua oară, că părinţii lui l au adus la Iisus. A treia oară, că i a fost mai rău când s-a apropiat Iisus de el şi, a patra oară, că s-a tămăduit deplin.
– Vezi, omule! i am zis bolnavului, şi tu trebuie să treci prin aceste patru stări, ca să te poţi mântui. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut“ din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste voinţa omului ce le primeşte.
Şi tu eşti stăpânit de puterea „duhului mut“ care, când te „cuprinde“, te aruncă în focul beţiilor şi în noroiul păcatelor.
„De la început, diavolul păcătuieşte“ (I Ioan 3, 8); şi de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele (ca beţia, sudalma, mânia, desfrânarea etc.) diavolul prinde putere asupra noastră. Aceasta e starea cea dintâi şi din această stare ar trebui să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem decât la Iisus, Mântuitorul nostru, Care a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului. Ca şi copilul din evanghelie aşa trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile cele sufleteşti de Iisus, Mântuitorul şi tămăduitorul bolilor noastre cele sufleteşti şi trupeşti.
Doctorul şi izvorul tămăduirii noastre, a bolilor sufleteşti, este Iisus Mântuitorul. Fără de El noi nu putem face nimic. Însă cei mai mulţi nu se ştiu apropia aşa cum trebuie de acest Izvor şi de aceea îi auzim plân-gându-se: „Am încercat, dar nu pot… Mi am pus în gând să mă las de ceea şi ceea, dar n-am putut…“. N-au putut, pentru că au încercat să facă acest lucru din puterile lor. Iar Domnul Iisus a spus apriat că fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Cei care spun că „nu pot“ au luat hotărârea fără Hristos, iar o astfel de hotărâre n-are putere. | Continuare »

5.Vindecarea celor doi demonizati din gadaraDaţi drumul celor prinşi, că nu-i
mai mare har pe lume
ca libertatea orişicui
în Sfântul Crucii Nume!

Desfaceţi pe cei prinşi în laţ
de pofte blestemate,
că-i vai de cei ce mor lăsaţi
în veşnice păcate!

Deschideţi uşile spre Har
la toţi cei robi uitării,
că nu-i în veci mai mare dar
ca clipa liberării.

Desfaceţi lanţuri şi cătuşi,
zăvoare şi lăcate,
toţi cei robiţi să fie-aduşi
la Sfânta Libertate,

La Libertatea ce Hristos,
El singur o aduce,
când liberatul păcătos
devine sfânt prin Cruce.

Iar voi, toţi cei ce preamăriţi
Suprema Libertate,
rămâneţi robi pe veci sfinţiţi
ai Dragostei curate!

Traian Dorz, Cântări Nemuritoare

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

Slăvit să fie Domnul!
Din toată inima dorim să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru această întâlnire frăţească în care cu bucurie ne privim feţele unii altora şi slăvim pe Dumnezeu în ceasul acestei bucurii. Am înţeles de la început că seara aceasta trebuie să fie o seară de mulţumire…
Am fost martori aşa de rar la zile şi la clipe de mulţumire către Dumnezeu! Ştim toţi că primăvara se fac rugăciuni pentru holde, ieşim să cerem îndurarea lui Dumnezeu peste câmpurile noastre, peste holdele noastre, peste locul în care am aruncat sămânţa şi privim în sus…
Dacă Dumnezeu dă soare, dacă Dumnezeu dă ploaie, dacă Dumnezeu dă vânt la vreme potrivită… noi, în urma muncii noastre, vom putea strânge vara, vom putea strânge toamna ceea ce, cu nădejde şi cu rugăciune, am cerut primăvara de la Dumnezeu.
Dar toamna n-am mai văzut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu, Care a făcut să rodească sămânţa pe care am pus-o noi. E adevărat că noi muncim, arăm şi săpăm, şi punem acolo sămânţa. Dar numai atât putem face.
Şi-apoi ne uităm în sus. Dacă dă Dumnezeu, avem şi noi. Dacă nu dă Dumnezeu, ce putem face? Cu cine ne putem judeca? | Continuare »

Traian DORZ, Cântări Nemuritoare

lunaticul vindecatPână când rămân părinţii
credincioşi, cu suflet tare,
e-o nădejde şi de fiii
cei căzuţi în neascultare;
dar când şi părinţii caută
căile deşertăciunii,
învoind nelegiuirea,
– nu-i nădejde de nici unii.

Preţuiţi pe credincioşii
ce vi-s fraţi, părinţi şi soţi,
cât i-aveţi, mai e-o nădejde,
când nu-s ei, e vai de toţi.

Până soţul bun rămâne
credincios şi-n suferinţă,
e-o nădejde şi de soţul
cel căzut în necredinţă;
dar când soţul bun slăbeşte,
întinându-se-mpreună,
pentru amândoi se pierde
orişice nădejde bună.

Până când mai este unul
credincios într-o cetate,
e-o nădejde că pedeapsa
de la toţi se va abate;
dar când nu mai este nimeni
mâinile spre Cer să-şi ţină,
cine-i mai opreşte focul
şi blestemul să nu-i vină?

Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Duhul acesta necurat se împotriveşte în toate lui Dumnezeu, ispiteşte pe poporul Său şi conduce lumea, care i se supune, la pierzare. […]

Când un suflet scapă la Hristos, în braţele Lui, satan primeşte o grea înfrângere şi se străduieşte, căutând noi prilejuri de ispită, ca sufletul scăpat să poată fi ademenit iarăşi în mrejile lui, săvârşind nelegiuirea. Toţi acei ce fac voia  diavolului sunt nişte „ucenici“ ai săi. Prin toate cele întreprinse de ei, dezbină fraţii, risipesc adunările, ispitesc cu gânduri necuviincioase, săvârşesc nelegiuiri, făcându-i pe cei slabi să calce legământul făcut cu Dumnezeu, să mintă, să pizmuiască, să clevetească… Mare păcat face acela care îndeplineşte slujba diavolului!

Sf. Ap. Pavel ne spune că satan, pe care îl numeşte dumnezeul veacului acestuia, orbeşte mintea celor care îi cad în cursă. Prin orbirea cea satanică, omul nu mai vede strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4). Mintea orbită de satan nu mai gândeşte liber. Am putea să-i zicem acesteia nu numai orbie, ci paralizie a întregului sistem de conduită morală şi spirituală, singura care ar putea îndrepta pe om spre Hristos-Domnul. Omul păcătos trăieşte cu satan, ca şi satan, şi este mort pentru neprihănire, mort faţă de Hristos, mort sufleteşte, după cum arată Sf. Ap. Pavel: „…voi… eraţi morţi prin greşelile şi prin păcatele voastre, în care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efes. 2, 1-2). Numai că „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos“ (Efes. 2, 4-5). | Continuare »

Meditaţii la Adostolul din duminica a X-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
TDorz1În primul apostol din Epistola către Corinteni, Sfântul Pavel constată starea de dezbinare dintre fraţi, datorită păcatului şi necurăţiei în umblarea lor cu Hristos. Şi îi îndeamnă în numele Domnului Iisus Hristos să se pocăiască fiecare de vina sa, ca să ajungă iarăşi la starea cea bună.
E vorba aici de o stare rea a Lucrării lui Dumnezeu şi despre o îndreptare a ei.
În al doilea apostol din aceeaşi epistolă, este privită mai îndeaproape starea lucrătorilor din adunare şi se stăruieşte în mod deosebit asupra felului cum clădeşte fiecare în adunarea frăţească, fiindcă ea este Templul lui Dumnezeu…
Iar acum, în acest al treilea apostol, Sfântul Pavel vorbeşte mai mult despre starea sa însăşi. Despre conştiinţa sa cinstită, despre umblarea sa curată, despre râvna lui sinceră, despre toată viaţa lui jertfită şi topită, zi şi noapte, strop cu strop, cu toată dăruirea în slujba lui Hristos şi a fraţilor…
Şi, drept răsplată din partea tuturora – a lumii, ca şi a Bisericii, a străinilor, ca şi a fraţilor, a celor care nu-l cunoşteau, ca şi a celor care-l cunoşteau ce a făcut – el vorbeşte în chip atât de dureros şi de amar despre felul în care a ajuns să fie privit.

E, până la urmă, această mărturie zdrobitoare – mi se pare – soarta tuturor celor care îşi pun şi şi-au pus viaţa cu toată dăruirea şi fără nici o cruţare în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor lor.
Din câte istorii de vieţi predate total în slujba lui Dumnezeu cunoaştem până azi, în frunte cu viaţa Domnului Iisus Hristos Însuşi, se pare că nici una n-a avut o altă soartă, mai bună decât cea descrisă aici de Sfântul Apostol Pavel că era soarta şi viaţa lui. | Continuare »

RECUNOŞTINŢĂ, DOAMNE – Traian Dorz

Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute – Sfântul Ignatie Briancianinov

NU-I NIMENI MAI DATOR– Traian Dorz

RUGĂCIUNEA ŞI MULŢUMIREA – Traian Dorz

„Până când vă voi răbda pe voi?” – Sfântul Luca al Crimeii

…Nebuni… slabi… şi dispreţuiţi – Traian Dorz., Meditaţii la Apostolul Duminicii

Suflet chinuit – Traian Dorz

Tămăduirea fiului lunatic – Sf. Ioan Gura de Aur

Eram copil – Traian Dorz

Vindecarea lunaticului – Pr. Constantin Galeriu

[Nu vă temeţi, Eu sunt! Am venit să vă scap]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni – duminică, 9 septembrie 1984

… Odată, când Mântuitorul a vrut să-i încerce pe ucenicii Săi şi să vadă ce dragoste au ei faţă de El, era într-o seară. Şi i-a trimis să se suie într-o luntre şi să treacă de cealaltă margine a mării. El, zice, S-a dus în munte, să Se roage. Ucenicii au făcut un lucru atunci pe care şi noi prea adesea îl facem, dar pe care n-ar trebui să-l facem niciodată. El le-a spus: „Duceţi-vă voi pe marginea cealaltă a lacului, de partea cealaltă. Eu Mă duc în munte să Mă rog.” Ei, nici unul, n-au zis: Doamne Iisuse, nu ne trimite singuri. Dacă Tu Te duci să Te rogi, ia-ne şi pe noi, să mergem să ne rugăm cu Tine. El i-a încercat, să vadă dacă într-adevăr ei Îl iubesc atât de mult, încât nu doresc să fie nici o clipă despărţiţi de El. Şi a văzut cu tristeţe că ei au acceptat să meargă fără Iisus noaptea… pe o mare. Ce adeseori facem şi noi greşeala aceasta, pornind fără El… Şi ce s-a întâmplat cu ucenicii atunci? Abia au ajuns undeva pe mare şi s-a stârnit o furtună puternică, şi s-au stârnit nişte valuri mari şi au ajuns în primejdie de moarte. Domnul Iisus a ştiut în ce stare sunt ei. A lăsat rugăciunea şi, cu toată întristarea inimii, văzând lipsa lor de dragoste faţă de El, S-a dus El la ei, pentru că ştia în ce stare se găsesc. Şi atunci când L-au văzut venind, nu mai puteau să creadă că este El. Unii ziceau că este o nălucă şi, de frică, au ţipat. A trebuit să spună El: „Nu vă temeţi, Eu sunt! Am venit să vă scap. Voi nu v-aţi gândit la rugăciune. Nu v-aţi gândit să Mă chemaţi cu voi. Eu M-am gândit în ce stare nefericită sunteţi voi fără Mine.” De câte ori ni s-a întâmplat şi nouă aşa! Aduceţi-vă aminte de câte ori aţi fost în primejdie de moarte. Aţi trecut prin accidente, a trecut o maşină la un deget depărtare, la un fir de păr, a trebuit o fracţiune de secundă să nu vi se întâmple moartea şi nenorocirea. Nici nu vă daţi seama cum aţi scăpat. Nu ştiu, omeneşte este cu neputinţă să-mi închipui cum a fost posibilă scăparea. Şi totuşi s-a produs. De ce? | Continuare »

1 a schimbarea-la-fataAcatistul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos
Troparul:
Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătându-le ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Străluceşte şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condacul 1
Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându-Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-au cutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii, aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă închinare de mulţumire, împreună cu Petru din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!
Icosul 1
Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Bun şi Puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului;
Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe noi în lăcaşurile raiului;
Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi, cei ce stăm în întuneric;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii pe noi, cei ce dormim în umbra morţii;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!
| Continuare »

Pagina 1 din 15212345678910...203040...Ultima »