Slăvit să fie Domnul!
Comori Nemuritoare

Beţia şi jocul au tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul

Taierea-capului-sf-Ioan-BotezatorulPreot IOSIF TRIFA, «ALCOOLUL — DUHUL DIAVOLULUI»

Moartea Sf. Ioan Botezătorul ar trebui să stea neîncetat în faţa noastră şi în gândul nostru căci e plină de adânci învăţături.
Ioan era urât de Irod pentru că îl mustra că ţine pe muierea fratelui său (Marcu 6, 18). Ioan nu putea suferi păcatul, ci striga după el oriunde îl vedea, chiar şi la curtea lui Irod. Desigur, să fi fost un predicator „modern“ din zilele noastre, ar fi închis ochii faţă de păcatul lui Irod (aşa cum se închid şi azi ochii faţă de păcatele celor mari).
Dar diavolul – „tatăl minciunii“ – urăşte cu toate puterile sale adevărul şi pe mărturisitorii adevărului. Aşa a fost şi cu Sfântul Ioan. Prin ura lui Irod şi Irodiada, diavolul umbla să-l piardă pe Ioan. Nu putea însă pentru că Ioan era foarte iubit de popor.
Dar diavolul n-a disperat. Pentru planul lui, a aşteptat un prilej „potrivit“. A aşteptat o zi cu „bun prilej“, iar ziua aceea a fost ziua naşterii lui Irod. A aşteptat dracul ziua beţiei şi a jocului căci, ştia el, tartorul cel bătrân, că atunci e „prilej“ să-l piardă pe Ioan. Şi planul diavolului a reuşit pe deplin. În faţa lui Irod cel beat, diavolul a jucat cu fata Irodiadei. Şi lui Irod cel beat i-a plăcut atât de mult acest joc drăcesc încât pentru el a tăiat capul lui Ioan. Beţia şi jocul au tăiat capul Sfântului Ioan.
Cu ajutorul jocului, o fată mică a tăiat capul unui om mare.
Pentru izbânzile sale, dracul pândeşte şi azi zile cu „bun prilej“. Iar aceste zile sunt şi azi zilele în care se fac beţii şi jocuri. În astfel de zile, „taie“ diavolul şi azi „capuri“ şi ucide suflete. Pe oriunde se fac jocuri şi beţii, se „taie“ şi azi „capuri“, se pierd suflete. Câteodată, pe la jocuri şi beţii se junghie şi se omoară trupuri – dar suflete, regulat, la orice joc şi petrecere.
Durere, şi „ziua numelui “ creştinilor de azi e – ca pe vremea lui Irod – un „bun prilej “ pentru diavolul. În loc de rugăciune, de ziua numelui lor, creştinii de azi fac beţii şi păcate.
Jocul a tăiat capul Sfântului Ioan. Cu ajutorul jocului a secerat diavolul o astfel de biruinţă. De aceea, toţi Sfinţii Părinţi spun că jocurile sunt lucrul dracului şi le osândesc cu cele mai grele cuvinte. Toţi Sfinţii Părinţi, toate canoanele şi toate pravilele osândesc jocurile ca pe lucrul dracului şi pun la afurisanie pe preoţii şi laicii care joacă (vom strânge cândva într-o carte întreagă aceste lucruri).
Din ziua în care jocul a tăiat capul lui Ioan, jocul ar trebui blestemat şi afurisit de toţi creştinii cei adevăraţi.
Dar, durere, jocurile sunt azi apărate de multe ori chiar de cei ce ar trebui să le blesteme.


Alte materiale despre Sfântul Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan Gură de Aur- Cuvânt la Tăierea Cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul

Traian Dorz – N-AI SĂ NE-NFRÂNGI, IROD NECREDINCIOS

Popa Petru (Săucani) – SEMNELE UNUI TRIMIS AL LUI DUMNEZEU

Traian DORZ – TREBUIE SĂ STRIGI

VIAŢA SFÂNTULUI IOAN BOTEZATORUL

 


EVANGHELIA DUMINICII A 11-A DUPĂ RUSALII

Pilda datornicului neiertător

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul. Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii“ de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile. Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini. Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.
Când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că, în scaunul mărturisirii, la îndemnurile mele, de a se împăca cei sfădiţi şi de a se ierta, cei mai mulţi răspundeau: „Asta una n o pot face, părinte, nu mă lasă inima să iert!“. „Ba, diavolul nu te lasă!“ – răspundeam eu. El te opreşte, nu mânia, ca să nu-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu care te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi. Diavolul te opreşte să nu-ţi dai seama că tu ai stat de faţă la o judecătorie care te-a condamnat la moarte şi pieire veşnică în numele „paragrafului de lege“ care zice răspicat: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Din această osândă te-a scăpat Iisus Hristos, Care a murit în locul tău, te-a scăpat prin Jertfa Lui, prin bunătatea şi mila Lui; şi tu nu poţi să ierţi o nimica toată ce se cere de la tine?
Jertfa Crucii este iertarea cea mare ce ni s-a dat nouă, creştinilor. În faţa acestei iertări, toate micile noastre datorii şi duşmănii ce le avem faţă de semenii noştri dispar ca nişte lucruri netrebnice. În faţa Crucii Mântuitorului se topeşte ca şi ceara la faţa focului toată zgura duşmăniilor şi toate greşelile oamenilor şi ale de aproapelui. Cine a primit cu adevărat iertarea cea mare n-are duşmani, n-are răzbunări, n-are zavistuiri… Toate s au topit în dragostea cu care ne-a iubit Mântuitorul şi S-a jertfit pentru noi. ( Continuare ) »


TU AI FOST PREABUN CU MINE

Datornicul-nemilostiv-6Traian DORZ

Tu ai fost Preabun cu mine,
Dumnezeul meu,
– atunci, faţă de oricine,
cum să pot fi eu?
Când Tu-mi dai cu-atâta milă,
mie, braţul plin,
cum să pot eu da cu silă
stropul meu puţin?

Tu-ai fost iertător cu mine,
Dumnezeul meu,
– atunci cum mi se cuvine
ca să iert şi eu?
Când Tu, vina mea cea mare,
toată mi-ai plătit,
atunci cum să nu-mi iert oare
micul meu greşit?

Tu-ai fost neschimbat cu mine,
Dumnezeul meu
– atunci cum să nu-mi pot ţine
legământul, eu?
Vină-mi orice pentru Tine,
gheaţă ori văpăi,
ce-am promis pe veci voi ţine
Ţie şi-alor Tăi!


Despre iertare și împăcare

Datornicul-nemilostiv-4Sfântul Nicolae Velimirovici,
Pilda datornicului nemilostiv -
Predica la Duminica a XI-a după Rusalii

Am recitit în seara aceasta (rostită în 4 martie 1984) din Sfânta Evanghelie cuprinzătoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora stăpânului sau zece mii de talanţi. În bani de-ai noştri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce aparţine Părintelui Sofian, dânsul ţinând cont de cursul leului de atunci.)

Stăpânul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica îngăduinţă stăpânului sau și acesta, cu bunătate negrăită, i-a iertat toată datoria. Dar nu se uscaseră bine lacrimile cu care ceruse omul indurare de la stăpânul sau și întâlneşte pe cale pe unul dintre mărunţii lui datornici, care ii datora o suma foarte mica – o suta de dinari – o suta de lei. I-a pus mana în gat să-l sugrume, strigându-i cu răutate: “Plăteşte-mi ce eşti dator” (Matei 18, 28). Lui i se iertaseră definitiv milioane, iar el, pentru o suta de lei, este gata să-l sugrume confratele.
Când auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui căruia i s-a iertat atât de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grăbim să-l osândim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne gândim pe noi înşine. Caci și noi ne purtam la fel cu semenii noştri.

Istorioara din Sfânta Evanghelie este o parabola în care datornicul cu zece mii talanţi poate fi oricare dintre noi – dator cu păcate multe fata de Dumnezeu, iar stăpânul care iartă datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii noştri. Datornicul hain, căruia i s-a iertat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cărora Dumnezeu ne iartă tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru. ( Continuare ) »


NU-I NIMENI MAI DATOR

Datornicul-nemilostiv-5Nu-i nimeni mai dator ca mine,
Iisus, Mântuitorul meu,
căci nimeni altul, de la Tine,
n-a mai primit atât cât eu!

Mie Tu mi-ai dat
har aşa bogat,
o, cât sunt dator,
Scump Mântuitor,
sunt cel mai dator,
Drag Mântuitor!

Din câte oi pierdute-odată
aveai căzute cel mai jos,
eu am fost cea mai depărtată,
pe mine cel mai greu m-ai scos!

Din câţi fii rătăciţi în moarte
au părăsit pe Tatăl Bun,
eu mă dusesem mai departe
şi eu trăisem mai nebun.

Din câţi Ţi-au fost datornici Ţie,
Stăpâne Sfânt şi Prea-ndurat,
n-a trebuit să ierţi cât mie,
eu cel mai mult Ţi-am datorat. ( Continuare ) »


DESPRE NERECUNOŞTINŢĂ

Datornicul-nemilostiv-3Sfântul Luca al Crimeei

„O imagine grava de o cruzime exclusivă a inimii ne-a arătat în pilda Sa despre datornic Domnul Iisus Hristos. Noi am văzut în această pildă limita extremă a necinstei omeneşti, a păcătoşeniei omeneşti.

A cui inimă nu se va cutremura, nu va fierbe de indignare şi de revoltă, ascultând cum acest om necredincios, căruia i s-a iertat recent o mare datorie, a procedat inuman cu aproapele său! Se cutremură inimile noastre când vedem manifestările îndrăzneţe ale patimilor sau ale păcătoşeniei omeneşti. Nu în zadar a spus Prorocul David: Sufletul meu este între lei; eu stau între cei care aruncă foc, între fiii oamenilor, dinţii cărora sunt suliţe şi săgeţi şi limba cărora este sabie ascuţită (Psalmul 56, 5).

Priviţi, el vorbeşte nu doar despre răufăcători şi ucigaşi, ci şi despre noi, oamenii obişnuiţi. El ne numeşte „cei care aruncă foc”, ne numeşte „haită de lei”, spune că noi avem dinţii suliţe şi săgeţi şi că limba noastră este sabie ascuţită. Iar sabia este arma uciderii.

Dacă limba noastră este asemenea săbiei ascuţite înseamnă că putem ucide cu ea oameni. Şi ucidem, deseori ucidem, şi nu ne indignăm de noi, nu ne considerăm ucigaşi. Necruţător străpungem inima aproapelui nostru cu defăimarea noastră grosolană, îi înjosim demnitatea omenească, îi zdruncinăm inima cu cuvinte rele – oare nu este aceasta o ucidere duhovnicească?

Auzim că unul dintre oamenii cunoscuţi nouă săvârşeşte desfrânare si ni se umple inima de o profundă indignare. Nu este greu să ne indignăm de alţii. Este dificil să ne indignăm de noi înşine. Avem oare dreptul si ne indignăm de alţii, dacă noi înşine suntem departe de acea înălţime a înţelepciunii despre care ne-a învăţat Hristos? Sunt mulţi între noi cei care niciodată nu au fost robiţi de privirea pătimaşă la o femeie sau la un bărbat? Puţini, foarte puţini.
Iar Domnul Iisus Hristos numeşte privirea necurată la o femeie adulter. Chiar dacă nu în faptă, dar în inimă acesta a fost săvârşit. ( Continuare ) »


Plânge datornicul

Datornicul-nemilostiv-2Traian DORZ, LA GOLGOTA

Rugăciunea mea, Stăpâne,
în târziul miez de noapte,
către Tine se ridică,
plânsă-n lacrime şi-n şoapte.

Pleacă-Ţi milostiv urechea
şi suspinul meu ascultă:
– nu mai pot plăti, Stăpâne, datoria mea
cea multă.

Apăsat de-a ei povară, rugăciunea mi se curmă;
mai îngăduie-mă, Doamne,
şi plăti-voi tot pe urmă!

De pe Crucea Ta, Iisuse, glasul Tău coboară-n vale:
„Fiule, iertată-i toată datoria vinei Tale“…

O, Tu mi-ai iertat, Iisuse, datoria mea cea mare
când, pe Golgota, viaţa Tu Ţi-ai dat răscumpărare.

Peste toată datoria sufletului care plânge,
Tu ai scris atunci: „IERTARE“
cu sudoare şi cu sânge.

Însă sluga păcătoasă
care plânge-acum fierbinte
chiar şi după-aceasta, Doamne,
a păcătuit ’nainte. ( Continuare ) »


RUGĂCIUNEA ŞI MULŢUMIREA

1. Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El.
Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).

2. Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „… De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Luca 17,18).
Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi!
Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?

3. „…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2).
Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră.
Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…

4. Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire!
Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.

5. Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui…
Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20).
Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28). ( Continuare ) »


EVANGHELIA DUMINICII A 10-A DUPĂ RUSALII

(Vindecarea lunaticului)
Cum să scăpăm de patimi şi păcate?

vindecarea unui fiu lunaticUn bolnav s-a apropiat de mine, astă-vară, într un sat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopăta şi nici un alt fel de beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală grea: beţia!
– Am încercat să mă las de beţie, domnule părinte, şi nu pot! mi se plângea omul. Am iscălit hotărârea în «Lumina Satelor», am ţinut-o până la un loc, dar, după o vreme, şi mai cumplit m-am îmbătat. Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?…
Ca răspuns eu i-am deschis Noul Testament şi am citit împreună cu el evanghelia fiului îndrăcit, de mai sus, şi i-am arătat că patru lucruri ne spune această evanghelie:
Întâia dată ne spune că un copil avea „duh mut“, care îl chinuia şi „îl arunca în foc şi în apă“. A doua oară, că părinţii lui l au adus la Iisus. A treia oară, că i a fost mai rău când s-a apropiat Iisus de el şi, a patra oară, că s-a tămăduit deplin.
– Vezi, omule! i am zis bolnavului, şi tu trebuie să treci prin aceste patru stări, ca să te poţi mântui. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut“ din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste voinţa omului ce le primeşte.
Şi tu eşti stăpânit de puterea „duhului mut“ care, când te „cuprinde“, te aruncă în focul beţiilor şi în noroiul păcatelor.
„De la început, diavolul păcătuieşte“ (I Ioan 3, 8); şi de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele (ca beţia, sudalma, mânia, desfrânarea etc.) diavolul prinde putere asupra noastră. Aceasta e starea cea dintâi şi din această stare ar trebui să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem decât la Iisus, Mântuitorul nostru, Care a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului. Ca şi copilul din evanghelie aşa trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile cele sufleteşti de Iisus, Mântuitorul şi tămăduitorul bolilor noastre cele sufleteşti şi trupeşti. ( Continuare ) »


Meditaţii la Apostolul din Duminica a 10-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… Fraţii mei din Lucrarea credinţei şi dragostei în care ne-am născut noi, nu vă gândiţi voi, oare, ce om sfânt a fost Părintele nostru Iosif, care ne-a născut pe noi în Hristos? Nu v-am spus noi, oare, atât de mult ce pildă de viaţă şi credinţă am avut noi şi am văzut în el? Nu v-a lăsat el însuşi şi vouă, ca unor copii ai săi, cărţile sale, învăţăturile sale, urmele sale, ca nişte îndemnuri strălucite şi iubitoare: Călcaţi pe urmele mele, căci şi eu calc pe urmele lui Hristos şi ale înaintaşilor mei?
De ce atunci, oare, mai sunt încă printre noi unii care ne arată alte urme, ale unor străini şi de învăţătura noastră, şi de credinţa noastră? …Ale unor necunoscuţi, care n-au nici nume de ale noastre, nici cuvinte de ale noastre, nici suflet de al nostru, nici credinţă de a noastră? De ce sunt încă între noi unii care sunt gata să le primească pe ale acelora şi să le lepede pe ale părinţilor noştri? De ce mai pot fi printre noi unii care mai degrabă se duc după un străin mincinos, decât după un părinte adevărat? De ce, nici după ani de chemări stăruitoare, de dovezi nenumărate, de aşteptări dureroase, acei unii dintre noi tot nu pot să vadă că urmele străinului ne duc numai spre rău – şi tot nu pot lua drumul cel bun, pe urmele celui care s-a jertfit pentru noi şi printre noi?

Scumpii mei fraţi şi surori, vă rugăm veniţi-vă în fire cum se cuvine, deschideţi-vă ochii şi inima şi lăsaţi pe cei care sunt uneltele străinului care caută să vă abată de pe urmele părintelui nostru duhovnicesc! Şi veniţi pe urmele lui curate! Lăsaţi-l pe neascultător să meargă el singur pe urmele străine pe care a apucat şi pe care vă tot cheamă să mergeţi şi voi cu el. Înţelegeţi bine ce vă spunem: calea pe care merge el e rătăcită. Învăţătura pe care vi-o dă el este dezbinătoare. Locul spre unde vă duce el este pierzarea. Câtă vreme se mai poate, opriţi-vă, întoarceţi-vă, lăsaţi-l să se nenorocească numai el singur, dacă chiar tot nu vrea să mai asculte de nimeni.
Veniţi voi pe urmele frumoase ale Părintelui nostru şi ale Părinţilor noştri. Fiindcă numai aceste urme ne duc după Domnul nostru Iisus, unde au ajuns ei şi la Care vom ajunge şi noi, pe urmele lor.


Vindecarea lunaticului

Iisus-vindeca-copilul-lunatic-3Părintele Constantin Galeriu

Evocăm momentul în care Petru mărturisise „Tu eşti Hristosul“, iar Mântuitorul, coborând de acolo pe malul Iordanului, îi vestise pe ucenici că: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi, care-L vor prinde, batjocori, judeca, osândi, omorî, dar a treia zi va învia“. Când au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei, care părăsiseră tot şi mergeau după Iisus, cu gândul că El avea să fie Mesia în chip pământesc; un împărat care să scuture jugul împărăţiei romane şi să instaureze regatul iudaic de odinioară.
Atunci, tot Petru spune: „Doamne, să nu se întâmple una ca asta!“. Cu alte cuvinte: ce sunt gândurile astea? Noi ştim de Mesia în felul nostru, iar Tu ne vorbeşti de Cruce şi moarte? Şi Mântuitorul îi răspunde lui Simon Petru: „Mergi înapoia Mea, satano!“. Aşadar: tu eşti vrăjmaş acestei rânduieli dumnezeieşti; tu nu o înţelegi, ba, mai mult, te opui.
Şi atunci, în această situaţie, a luat pe cei trei apostoli şi i-a urcat pe muntele Taborului. Vrei să înţelegi Crucea şi Învierea? Iată, avem o pregustare a lor. Nu ne închipuim noi ce taină este aceasta. Cât aş vrea s-o trăim fiecare dintre noi!… ( Continuare ) »


Tămăduirea fiului lunatic

VindecareaDemonizatului2Sfântul Ioan Gură de Aur

 Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede“; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: „Ajută necredinţei mele!“; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfârşit din cele spuse de om lui Hristos: „Dacă poţi!“
Aş putea fi însă întrebat:
– Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?
– Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobândi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvârşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amândouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întâmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temându-se de tâlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfântului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stâlpii nu erau acolo. ( Continuare ) »


„Până când vă voi răbda pe voi?”

vindecarea-lunaticuluiSf. Luca al Crimeii

Domnul Iisus Hristos S-a pogorât de pe Muntele Taborului după ce a arătat lumii prin ucenicii Săi aleşi Lumina cerească.
O, cât ar fi vrut El ca această lumină să lumineze în lume, ca oamenii s-o primească în inimile lor, ca toate popoarele să meargă pe calea luminată de lumina Lui cerească!
S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de Mântuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la Doctorul -Făcător de minuni.
Domnul Şi-a amintit de poporul săturat de El în pustie cu pâine şi de poporul grosolan şi trupesc, căruia i-a spus:Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni,ci pentru că aţi mâncat şi v-aţi săturat.
Şi au ieşit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi? ( Continuare ) »


PREA PUŢIN

Prea puţin credinţa noastră
este-a unor fii cereşti
şi prea mult a unor oameni
slabi, nevrednici şi lumeşti.

Prea puţin ni-e rugăciunea
ca un soare cald pe cer
şi prea mult ne e ca norii
ce se-mprăştie şi pier.

Prea puţin e postul nostru
ca al sfinţilor smeriţi
şi prea mult e rar şi rece,
postul unor prea grăbiţi.

Prea încet suntem spre bine,
prea grăbiţi suntem spre rău,
voia Domnului uitând-o
şi călcând Cuvântul Său.

Prea gol sufletul ne doarme
fără-al harului olei
şi, prea plini de duhul lumii,
lenevim cu ochii grei.

…Doamne, ce vom face-n clipa
când va arde unde stăm?
Când Îţi vom vedea Venirea,
cum o să Te-ntâmpinăm?

Traian Dorz, Cântarea viitoare


Acatistul Sfinților Martiri Brâncoveni

SF-BrancoveniSlavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin
Troparul, glasul al 3-lea

Voia Tatălui Mântuitorul răstignindu-Se a împlinit-o, rămânând întru dragostea Tatălui, ci pe Acesta urmând Brâncovenilor și slava lumii călcând-o, Slăviților voia tatălui mucenicește ați împlinit cu care încununându-vă Stăpânului a toate pomeniți-ne.
Condac 1:
Veniți, binecinstitorilor creștini, să aducem cuvioase laude și cântare duhovnicească dreptcredinciosului voievod Constantin, căci pentru Împărăția cerurilor și pentru neam acestă moarte mucenicească a primit, dimpreună cu fiii săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și cu sfetnicul Ianache. Pentru aceasta, din adâncul inimilor, cu veselitoare glasuri să le strigăm: Bucurați-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credință mult v-ați nevoit!
Icos 1:
Întregind lanțul de aur al noilor martiri, cu neasemănare mai curat decât cel de Ofir, în cetatea marelui Constantin cu îndrazneală pe Hristos Dumnezeu l-ați mărturisit și lepădările pentru bunătățile vremelnice ale acestui veac trufaș și nestatornic, desăvârșit le-ați zdrobit. Drept aceea, minunându-ne de mărimea voastră de suflet, vă aducem cu umilință graiuri ca acestea:

Bucurați-vă, că avuția cea stricăcioasă ați defăimat;
Bucurați-vă, că bogăția cea gândită ați aflat;
Bucurați-vă, că de frumusețea materialnică nu v-ați biruit;
Bucurați-vă, că pentru dragostea lui Hristos toate gunoaie le-ați socotit;
Bucurați-vă, preaînțelepților, voi partea cea bună ați ales;
Bucurați-vă, că roadele blagocestiei cu bucurie ați cules;
Bucurați-vă, că vitejească răbdare împreună până în sfârșit ați arătat;
Bucurați-vă, că biruință deplină asupra lumii, a trupului, și a diavolului ați câștigat.
Bucurați-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credință bine v-ați nevoit! ( Continuare ) »


Când trebuie o jertfă

De Traian Dorz, din vol. Cântările Căinţei

Când trebuie o jertfă, – eu mă gândesc la tine,
iubirea mea cerească, frumos şi drag copil,
şi simt că tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vină-altarul, să-l văd cerându-ţi-l!

Când gloatele sărmane tânjesc spre dezrobire
şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar,
eu simt că tu eşti preţul, frumoasa mea iubire,
tu ai să arzi, ca alţii s-ajungă-n stări de har!

Când gurile flămânde vor leşina-n pustie
şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ,
eu ştiu că tu eşti preţul, iubire scumpă mie,
şi-ai să te frângi pe tine, să scapi a lor vieţi!

Când mâinile crispate vor cere-o răstignire
şi pentru-a lumii ură se cere-un preţ de dat,
eu ştiu că tu eşti preţul, frumoasa mea iubire,
căci cerul nu primeşte decât un dar curat!

Când trebuie o jertfă, iubirea mea tăcută,
tu n-aştepta ca alţii să fie răstigniţi;
păşeşte tu ’nainte şi crucea ne-o sărută,
tu ştii c-am fost, în lume, la asta rânduiţi!

…Atunci şi când veni-va Hristos în strălucire,
cu răpslătirea celor ce-au ars cu El pe-altar,
răbdarea ta smerită, frumoasa mea iubire,
va fi-ntre-a Lui podoabe un scump mărgăritar…


DESPRE CINSTIREA MAICII DOMNULUI

Traian Dorz, «Întâi să fim»

sfanta-mariaCredinţa părinţilor noştri a cinstit dintotdeauna însemnătatea, numele şi fiinţa Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi orice cuget evlavios de creştin adevărat se va uni totdeauna, cu toată fiinţa sa, întru această cinstire.

Din marea şi eterna clipă a Bunei-Vestiri, când slăvitul arhanghel Gavril – îngerul care stă chiar în faţa lui Dumnezeu, cum a spus el însuşi –, a fost trimes să ducă preafericitei Fecioare Maria vestea cea strălucită, ea a fost acea taină şi minune prin care s-a început lucrarea mântuirii noastre.
Această fiinţă unic de mare şi de aleasă a căpătat o slavă eternă, atât în faţa cerurilor, cât şi a pământului. Asupra ei s-a coborât atunci tot harul Dumnezeirii.

Arătarea prezenţei Sfintei Treimi şi împreună-lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh s-a arătat pentru prima dată clar în istoria omenirii şi în scrierile Sfintelor Scripturi nu la Botezul Domnului, în Iordan – cum de obicei se spune –, ci S-a arătat pentru prima dată prin vestirea marelui arhanghel Gavril către Sfânta Fecioară Maria. Sfântul arhanghel îi spune uimitoarele cuvinte – unice de la o fiinţă cerească atât de strălucită spre o fiinţă pământească –, zicându-i: Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har! Puterea Tatălui te va umbri, Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi Fiul lui Dumnezeu Se va naşte din fiinţa ta… (Lc 1, 35). ( Continuare ) »


Cântări în cinstea Maicii Domnului

Corul «Timotheos»


[...Te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu]

Părintele Iosif Trifa

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.

«Oastea Domnului», nr. 14/1930 şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935


Pagina 1 din 12912345678910...203040...Ultima »