Îndrăcitul din latura Gadarenilor

Preot Iosif TRIFA, EVANGHELIA DUMINICII A 23-A DUPĂ RUSALII

Plină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte du-hovnicească să înţelegem acest lucru.

Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins“ şi e „legat“ şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc. Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? Ba da.
Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel de lanţuri ce nu zornăie. Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor încep a se cu-tremura sau „a se munci“, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată în lanţurile de robie ale diavolului!
Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi tămăduire şi scăpare din robia diavolului! | Continuare »

ŢI-AI TOT PIERDUT

Traian DORZ

Ţi-ai tot pierdut din clipe, din zile şi din ani,
pe mulţi dintre prieteni ţi i-ai făcut duşmani
şi multe gânduri bune le-ai tot lăsat ’napoi
şi-acum o ceaţă groasă te-mpinge spre noroi.

Rânjind, satana vine spre tine-ncet, încet,
făcându-ţi ce-a fost dulce în fiere şi-n oţet;
prietenii şi fraţii ţi-a spus să-i laşi de mult
şi ce-aveai bun în tine, la-ndemnul lui, ţi-ai smult.

Câte prilejuri sfinte pe rând le-ai lepădat,
îndemnurile bune le-ai frânt şi le-ai călcat,
vrăjmaş privind la ceruri, sfidai pe Dumnezeu,
iar astăzi, iată, plata ţi-e blestemul cel greu.

Cu ce-ai rămas din toate câte-ai sperat cândva,
acum când vine moartea şi n-o poţi alunga?
Ce-aştepţi să-ţi dea satana în iad, sărman ateu,
când ai ucis lumina şi-ai râs de Dumnezeu!

…O, dacă-n cea din urmă clipită-ai mai putea
să-ţi plângi zdrobit păcatul cu jalea cea mai grea,
Hristos ţi-ar mai întinde şi ţie-un ultim har
– dar în clipita morţii, minuni se fac prea rar.

DU-TE ŞI SPUNE LA AI TĂI

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1981

demonizatii din gadaraÎn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Despre Sfânta Evanghelie de astăzi s-a amintit mereu şi e bine să ne amintim totdeauna despre Cuvântul Domnului şi despre faptele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că tot ce s-a scris acolo pe paginile Sfântului Cuvânt ne priveşte pe fiecare dintre noi şi este istoria fiecăruia dintre noi.
Începutul Evangheliei de astăzi nu-i în Luca la versetul 26 din capitolul 8, ci-i la versetul 22, unde se spune că Mântuitorul i-a silit pe ucenicii Săi să se suie în corabie şi să treacă marea de partea cealaltă… Acolo unde îi aştepta un bolnav.
Cât de mare este dragostea lui Dumnezeu faţă de toţi cei care suferă! Nimeni nu se mai gândea şi la acest nenorocit de la care toţi se întorceau cu groază şi pe care toţi îl uitaseră, părăsindu-l pentru totdeauna. Nici o speranţă nu mai era pentru el. Toţi îşi întorceau feţele cu groază şi se depărtau de la acest om, de acest suflet nenorocit.
Numai Domnul se gândea la el. Domnul nu-l uitase. Din dragoste pentru el, a părăsit ţărmul şi ucenicii, şi prietenii, şi pe toţi cei care Îl înconjuraseră cu dragoste şi a înfruntat furtuna şi valurile apelor, şi primejdia morţii… ca să treacă dincolo, pe ţărmul gadarenilor, unde aştepta acest nenorocit care dorea şi care suspina, şi care suferea aşteptând mântuirea Lui.
Dragii mei fraţi şi surori! În istoria acestui om nenorocit eram fiecare dintre noi. Şi noi am fost robii atâtor duhuri străine şi depărtate de Dumnezeu, şi potrivnice lui Dumnezeu. Şi atâtea fapte rele câte făcea acel nenorocit suflet am făcut mulţi dintre noi, câtă vreme eram stăpâniţi de toate valurile şi ispitele, şi patimile, şi duhurile potrivnice Voii lui Dumnezeu. Atât de mulţi dintre noi îşi pot aminti despre anii vieţii lor cei atât de străini şi depărtaţi, în câte lucruri şi locuri nefericite i-a dus păcatul şi câte fapte urâte şi nevrednice sau vrednice de pierzare i-a făcut duhul străin care-i stăpânea să facă – toate împotriva Voii lui Dumnezeu. | Continuare »

IISUSE, SOARE DULCE

vindecarea indracitului din GadaraIisuse, Soare Dulce
al Harului Slăvit,
din noaptea morţii-ntâmpin
slăvitu-Ţi răsărit.

Cu raza Ta cea sfântă,
Mărit Izbăvitor,
Tu mi-ai trezit în suflet
al altei vieţi fior.

Din lanţurile grele
de pofte şi păcat,
Puterea Ta, Iisuse,
venind, m-a dezlegat.

M-ai sos din întuneric
şi lanţul greu mi-ai rupt,
nălţându-mă spre slavă
din locul dedesubt.

O, Soarele Iubirii,
un rob răscumpărat
Ţi-aduce-al mulţumirii
prinos înlăcrimat.

Atras de-a Ta chemare,
spre ceruri mă petreci
până-n clipita-n care
vom fi uniţi pe veci.

În marea de iubire
cu cât am să m-afund,
cu-atâta, prin trăire,
mai cald am să-Ţi răspund.

Că dintr-un rob netrebnic,
căzut şi-nlănţuit,
Tu m-ai făcut, Iisuse,
un fiu pe veci iubit.

Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele

ÎN SUS ORI ÎN JOS

Traian Dorz, Acum să facem (CUGETĂRI NEMURITOARE  – 27)

1. Adevărat este că sufletele unite cu Hristos şi despărţite de păcat şi de satana înaintează şi cresc frumos, din bine în mai bine, din sus în mai sus, până ce ajung părtaşe firii dumnezeieşti (II Ptr 1, 4).
2. Dar tot atât de adevărat este şi că sufletele unite cu păcatul şi cu satana şi despărţite de Hristos se prăbuşesc mereu din jos în tot mai jos, din rău în tot mai rău, până ce ajung părtaşe firii diavoleşti.
3. Fie în bine, fie în rău, nu există o stare pe loc, ci o urcare ori o prăbuşire necontenită.
4. Pe cel bun, faptele lui bune de ieri îl fac să fie mai bun astăzi. Iar pe cel rău, păcatele lui de astăzi îl vor face să fie mai rău mâine.
5. Astfel, omul bun, cel unit cu Hristos, ajunge cu timpul să aibă chipul lui Hristos nu numai pe făptura lui sufletească, ci chiar şi pe înfăţişarea lui trupească (Gal 6, 17). | Continuare »

CÂŢI NE-AM ATINS DE DOMNUL

vindecarea indracitului din GadaraCâţi ne-am atins de Domnul
şi El ne-a vindecat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat!

Să spunem, să spunem mereu
ce mult ne-a făcut Dumnezeu,
să spunem mereu, da, mereu şi mereu,
noi şi voi – tu şi eu,
cât de mult, cât de mult
ne-a iubit Dumnezeu!

Toţi câţi zăceam în moarte
şi El ne-a înviat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Toţi cei ce-am fost în lanţuri
şi El ne-a liberat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Toţi cei ce-am fost robi lumii,
iar El ne-a înfiat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Recunoştinţa noastră
să strige-n lung şi-n lat,
cu slava Lui să umplem
pământul ne-ncetat!

Traian Dorz, Cântarea Învierii

El ne-a înviat împreună

Meditaţii la Adostolul din duminica a XXIII-a după RusaliiTDorz1
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Deşi lucrarea harului dumnezeiesc în viaţa fiecăruia dintre noi este personală, individuală, totuşi El a făcut ca taina aceasta minunată să ne unească într-un singur Trup al Său, pe noi, toţi copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (In 11, 52).
Într-un singur Staul, pe noi, toate oile Sale cele risipite (In 10, 16).
Într-o singură Unitate, pe noi toţi, părticelele Lui cele atât de împrăştiate (Efes 2, 14-16).

Porunca unităţii noastre este atât de sfântă şi atât de însemnată încât nu numai că toate făgăduinţele mântuitoare şi fericite pentru ai Săi Domnul Iisus le-a făcut numai unităţii lor, ci şi toate judecăţile şi pedepsele le-a rostit împotriva celor ce vor face dezbinarea unităţii dintre ei.
Începând din clipa când Iisus a spus ucenicilor Săi că oriunde doi sau trei dintre ei vor fi împreună El va fi în mijlocul lor, şi până în seara despărţirii de ei, la Cina cea de Taină, apoi la înălţarea Sa la Cer, El le-a poruncit şi le-a cerut mereu unitatea alor Săi.
Fiecare ucenic al Său, fiind numai un mădular, ei numai împreună vor alcătui Trupul Său cel Tainic.
Numai împreună au primit revărsarea Duhului Sfânt.
Numai împreună au primit binecuvântarea Tatălui, chemarea Fiului şi harul Duhului Sfânt.
Şi noi numai împreună am fost înviaţi în Hristos şi numai împreună suntem rânduiţi să şedem în locurile cereşti în Hristos Iisus. Numai împreună aici şi în veşnicie.

Iată deci cât de însemnată este părtăşia noastră cu fraţii şi cât de însemnat este ca noi să ne ştim bine locul şi slujba noastră în mijlocul familiei duhovniceşti unde am fost născuţi prin Cuvântul şi Duhul Sfânt de către părinţii noştri duhovniceşti din familia aceasta.
Oricine nu este născut în familia noastră, din părinţii noştri ,este un străin în casa noastră.
Oricine nu-şi are şi nu-şi ştie familia sa duhovnicească, acela este un fără familie, un fără ţară, un fără loc. Acela va fi al nimănui şi nu va fi de nicăieri. | Continuare »

Alte materiale la Duminica a 23-a după Rusalii

Ai necazuri?… Traian Dorz

Vindecarea demonizatului din Ghergheseni – Sfântul Chiril al Alexandriei

Nu Te duce de la noi! – Traian Dorz

DAŢI DRUMUL CELOR PRINŞI -Traian Dorz

Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor – Sfântul Nicolae Velimirovici

Suflet chinuit – Traian Dorz

DEMONISM SI SECULARITATE – Nicolae Steinhardt

Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei – Pr. Iosif Trifa

LIBERTATE – Traian Dorz

Vindecarea demonizatului din ţinutul gherghesenilor – Părintele Constantin Galeriu

CU CINE MERGI? – Traian Dorz

Măcar că eram morţi… – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Dumnezeu Care este bogat… – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

 Am fost zidiţi în Hristos… – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Darul lui Dumnezeu… – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

De câte ori – Traian Dorz

ACOLO UNDE-I DOMN PĂCATUL – Traian Dorz

DAŢI DRUMUL CELOR PRINŞI – Traian Dorz

„Slava Bisericii noastre“ – Vrednici sunt…

Sărbătorim astăzi ziua în care mai mulţi mărturisitori români au plătit cu viaţă mucenicească pentru dreapta credinţă. Vrednici sunt!…
În însăşi rugăciunea de canonizare a acestor Sfinţi: Visarion şi Sofronie, Oprea, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, Biserica noastră cea strămoşească şi în veci drept-măritoare aduce laude astfel:
„Cu inima smerită şi cu grai de laudă cutezăm a preamări astăzi pe Hristos, Cel ce v-a arătat pe voi, preafericiţi mărturisitori ai dreptei credinţe, slava Bisericii noastre! Şi început cinstirii voastre de obşte făcând, ne plecăm genunchii cu umilinţă şi negrăită dragoste şi rugăciune înălţăm vouă, celor ce aţi pus mai presus de toate cele vremelmce, credinţa cea drept-măritoare…“
Aceasta este Biserica cea Ortodoxă pe care o cunoştem şi recunoaştem noi, cei umili şi mulţi, mult mai mulţi decât ne ştie conducerea ecumenistă a Bisericii de astăzi, care semnează eretic în Creta.
Dacă cei care îşi dădeau viaţa pentru apărarea credinţei împotriva samavolnicei papistăşii, au fost numiţi „slava“ Bisericii noastre chiar de Patriarhia Ortodoxă Română care i-a canonizat, ceea ce se face astăzi în fruntea aceleiaşi Patriarhii e „ruşinea“ Bisericii noastre.
Am putea fi numiţi noi, cei mulţi mărturisitori ai dreptei credinţe, că învinuim pe nedrept conducerea Bisericii de unitate cu papistaşii, că nimeni nu a propus unirea cu aceştia. Nu încă… zicem noi.
Unirea aceasta nu se proclamă, ci se pune în practică pe teren. Şi atât. Nu se flutură încă steagul unirii cu papistaşii, dar unitatea este un „deziderat“ rostit tot mai des de către mai-marii Bisericii.

Am putea spune că se trage la indigo o „unitate“ despre care fraţii ostaşi au dureroasă cunoştinţă. Câtă ruptură a făcut această dorinţă de „unitate“, Oastea Domnului a simţit din plin.
Încă din 1998, frământările tot mai grele ale aşa-zisei „unităţi“ au săpat adânc şanţ de despărţire – nu între Simeria şi Sibiu, ci între dreapta ostăşie şi amestecătura de tot felul. Atunci nu ştiam noi s-o numim ecumenism. Îi spuneam simplu, cum am găsit-o în vocabularul înaintaşilor Oastei: amestecătură…
În urma unor astfel de dezbinătoare încercări de unire, am scris o poezie al cărei titlu l-am tot schimbat de-a lungul anilor, zicându-i când Corbii „unităţii“, când Corbii dezbinării. O redau mai jos:

Corbii dezbinării
Vârtej de vorbe bat la poarta minţii
În haos să scufunde-a păcii stea.
Se-ntrec să nege ce lăsară sfinţii
Mai valoros şi drept în lumea rea.

Corbi fioroşi se-nvârt în jur să-nşface
Când nu-i nici încă stârv durerea grea,
Cu ochi vicleni pândesc cum se desface
Izvorul rănii mute, ca s-o bea. | Continuare »

Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea

Sfântul Visarion Mărturisitorul
Mişcarea românească de la 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă, pentru dreptate şi omenie. Cuvântul său simplu, spus cu suflet deschis, e scânteia care răscoleşte adânc conştiinţa maselor şi zădărniceşte în câteva săptămâni înfăptuirile unei jumătăţi de veac de silnicii. S-a vădit încă o dată atunci că Ortodoxia românească este una cu aspiraţiile întregului neam, iar apărarea credinţei înseamnă păstrarea fiinţei naţionale. | Continuare »

Sfinții nărturisitori ai Ardealului

În această zi, pomenirea Cuviosului mărturisitor Visarion.

sf_marturisitoriCuviosul părintele nostru Visarion, s-a născut în Bosnia, din părinţi creştini ortodocşi, Maxim şi Maria, în anul mântuirii 1714, şi a primit din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânăr, călătorind pe la multe locaşuri de închinare, a poposit adesea la Locurile Sfinte. Acolo, la mănăstirea Sfântul Sava, de lângă Ierusalim, a îmbrăcat schima monahicească, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion. După un timp, a venit în Slovenia şi s-a aşezat la mănăstirea Pacra, unde pentru râvna sa către cele sfinte, s-a învrednicit de darul preoţiei.

La trei ani după hirotonirea să întru preot, cuviosul Visarion a mers din nou la Locurile Sfinte, ca să-şi întărească şi mai mult sufletul în dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului. La puţină vreme după întoarcerea sa din această călătorie, a venit în Ţara Ardealului, unde papistaşii căutau prin silnicie să smulgă credinţă dreptmăritoare din sufletele românilor ortodocşi.

Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci însuşi Ziditorul tuturor, ca să mântuiască din pierzare pe românii drept-credincioşi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credincioşilor râvna pentru credinţa cea adevărată. Trăia o viaţă de aspră înfrânare, hrănindu-se numai cu mâncare slabă de legume. Pentru chipul mult îmbunătăţit al vieţii sale, drept-credincioşii români nu numai că-l ascultau şi urmau poveţele lui, dar cuprinşi de o mare însufleţire duhovnicească, îi sărutau mâinile şi picioarele cele sfinte.

În drum spre Sibiu a fost prins de stăpânirea catolică şi târât la judecată. În faţa celor care-l judecau, el a stat drept şi fără frică, mărturisind că dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului este singura adevărată şi mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta să arate uniţilor rătăcirea lor şi să-i îndemne să se lase de ea. Pentru această mărturisire a dreptei credinţe, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temniţă din Kufstein, în creierul munţilor tirolezi, unde după suferinţe grele departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vieţii celor vrednici, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi se face pomenirea Cuviosului mărturisitor Sofronie.

Cuviosul Sofronie se trăgea din familia Popovici de la Cioara Sebeşului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în călugărie numele de Sofronie. A sihăstrit multă vreme în Ţara Românească, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara, unde râvna sa pustnicească l-a mânat să-şi facă un mic schit în mijlocul codrului şi să ţină acolo câţiva tineri la învăţătură. Dar diavolul, care pururea caută să strice cele bune, l-a izgonit prin oameni răi din schitul sau şi l-a silit să plece în străine locuri. | Continuare »

SĂMÂNŢA ÎNECATĂ DE SPINI

SĂMÂNŢA ÎNECATĂ DE SPINI

Acum duminică avem la rând evanghelia cu pilda semănătorului. În cartea cu Pildele Mântuitorului aflaţi tâlcuită pe larg această evanghelie.
Aici vom spune câteva cuvinte despre sămânţa cea căzută între spini. Despre pământul cel cu spini, zice evanghelia că îi închipuie pe aceia „care ascultă Cuvântul”, dar, cu grijile şi cu bogăţiile, şi cu dulceţile vieţii acesteia umblând, „se îneacă şi nu săvârşesc roadă”.
Şi cât de mulţi sunt aceştia! E plină lumea de creştini înecaţi în grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. „Spinii” i-au copleşit cu totul.
Precum un pământ bun şi roditor – zice Sf. Ioan Gură de Aur –, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă şi spini, tot aşa se întâmplă şi cu noi oamenii. Firea noastră e aplecată a produce roadele faptei bune, însă dacă nu se lucrează cu plugul cucerniciei şi nu se seamănă cu sămânţa cunoştinţei de Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate…
Aici am ajuns noi, creştinii de azi; la pădurea de spini şi păcate. Viaţa cea sufletească a oamenilor de azi este o pădure fioroasă de spini şi păcate în care s-a înecat aproape cu totul Cuvântul lui Dumnezeu şi grija de cele sufleteşti.
Dragă cititorule! Ia seama, poate şi ogorul inimii tale este înecat de spini şi pălămidă. Te-au copleşit cu totul grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. Spinii cei răi au înecat cu totul sămânţa cea bună. Din această stare grozavă, un singur lucru te poate scăpa: focul Duhului Sfânt. | Continuare »

CÂNTAREA ROADELOR

CÂNTAREA ROADELOR

Cine sunt cei ce-nfruntă vremea atât de aspră şi de grea
arând şi semănând întruna, batjocoriţi de cei din jur?
… Pe feţe, stropii de sudoare
cu stropi de lacrimi se-mpreună,
nici vântul iernii nu le uscă,
nici ploaia verii nu le spală,
doar soarele ce dogoreşte le schimbă-n ceva lucitor
de nu ştii dacă-s stropi de sânge
sau stropi de aur de Ofir…

La ce privesc aşa nainte spre Răsărit, cu bucurie?
Spre unde-aleargă-aşa de grabnic,
chiar dacă duc povară grea?
De ce aşa de tare-apasă pe plugul prea cu greu mergând?
De ce trec aruncând sămânţa
de-atâtea ori pe-acelaşi loc?
De ce pe boabe de seminţe cad boabe de pe fruntea lor?
Când seara este-atât de-aproape
de ce ei nu privesc napoi?
– Sunt cei ce seamănă cu lacrimi
pentru culesul cu cântări! | Continuare »

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 42 / 13 oct. 1929, p. 5

Acum duminică avem la rând minunata pildă cu semănătorul şi sămânţa. Această evanghelie o aflaţi tâlcuită pe larg în cartea cu pildele Mântuitorului. Acolo veţi afla ce înseamnă sămânţa căzută lângă drum, în pietre, între spini şi pe pământ bun.
Aici vom aminti ceva despre sămânţa cea căzută lângă drum, pe care „păsările cerului au mâncat-o”. Aceştia sunt – spune evanghelia – „cei ce aud Cuvântul, dar vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Pilda evangheliei spune că „păsările cerului” fură sămânţa cea căzută lângă drum. Noi însă vom spune că păsările fură şi sămânţa cea căzută pe piatră, ba, de multe ori, o fură şi pe cea căzută în pământ bun. Ba încă mai mult decât atât: păsările fură chiar şi sămânţa ce a rodit. „Păsările ceriului” – înşelăciunile diavolului – stăruie neîncetat pe lângă sămânţa cea bună ce cade în inima noastră. Ciorile iadului pândesc neîncetat şi recolta seminţei. Când sămânţa începe a da rod – când creştinul începe a da înainte în cele sufleteşti – ciorile iadului umblă tot roată, să fure rodul.
O, ce lucru grozav este şi acesta! Sămânţa cea cerească se face hrana lui satan. Păsările iadului se hrănesc cu sămânţa cerească pe care omul n-o primeşte şi n-o grijeşte.
Noi trebuie să ne apărăm sămânţa cea bună căzută în inima noastră… noi trebuie să ne apărăm rodul acestei seminţe. Noi trebuie să ne apărăm neîncetat contra „păsărilor” din pilda evangheliei. | Continuare »

V-am scris…

V-am scris…

V-am scris atâtea nopţi amare
şi-atâta viaţă mistuită
am pus în gânduri şi-n cântare
şi în solia fericită.

Am semănat cu plină poală
seminţe rodnice de slavă
şi nu mi-a fost nici mâna goală,
cum n-a fost inima bolnavă!

De-a fost vreo trudă sau osândă,
le-a ars a dragostei văpaie
şi de-a fost mâna tremurândă,
s-a întărit în vâlvătaie.

Am dus cu drag această viaţă,
chiar dacă-am strâns adesea hrană
de seară şi de dimineaţă
tăcuta lacrimilor mană,

Chiar de-am văzut sporindu-mi şirul
cu-atâtea prigoniri de soarte
şi-atât de-ntins că-i cimitirul
de visuri şi speranţe moarte,

Chiar dacă-n orice zi-n tăcere
am plâns o nouă prietenie,
mai mult cu încă o durere
şi mai puţin cu-o bucurie…

…Din tot trecutul se-nfiripă
un gând ce toate le dezleagă,
Tot cât am semănat, e-o clipă,
dar am să strâng vecia-ntreagă.

Traian DORZ, din CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

VREMEA SEMĂNATULUI…

VREMEA SEMĂNATULUI…

din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

[…] Astăzi am avut în toate bisericile noastre Evanghelia cu pilda semănătorului. E vremea semănatului, e vremea când pământul aşteaptă sămânţa şi sămânţa caută pământul. Da, în timpul existenţei noastre, al unui an din viaţa noastră, toamna este anotimpul semănatului de grâu.
Dar în cuprinsul vieţii noastre duhovniceşti, vremea semănatului nu ţine numai un anotimp, numai o lună, numai o săptămână, numai o zi. Vremea semănatului duhovnicesc ţine toată viaţa noastră şi pentru primirea Cuvântului, şi pentru semănat. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât fiecare dintre noi să fim şi semănători, şi primitori ai Cuvântului Sfânt.
Fiecare avem şi o inimă în care să primim Cuvântul, şi o gură cu care să-l semănăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe noi plini de datorii şi de obligaţii şi de a-l primi, şi de a-l semăna.
Nu numai cei care se pot ridica în fruntea altora, care pot mărturisi cu glas puternic în mijlocul mulţimii Evanghelia sunt semănătorii… Ci fiecare dintre noi, toţi cei care am fost chemaţi la El suntem semănători. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel dintâi până la cel din urmă. […]

S-a aşezat citirea Evangheliei cu semănătorul acum, în vremea semănatului, şi s-a mai spus – de la început – şi bine facem mereu dacă ne-amintim de acest lucru de fiecare dată când la biserică este o Evanghelie, că uneori se explică, alteori nu se explică. Însă noi avem nevoie totdeauna ca, din Evanghelie, să tragem înţelesul cel mântuitor pentru viaţa noastră. Şi pilda cu semănătorul e ca o oglindă vie, ca un îndrumător pe care Dumnezeu a vrut ca să ni-l lase nouă pentru viaţa noastră de fiecare zi şi a fiecăruia dintre noi. | Continuare »

Alte materiale la duminica a XXI după Rusalii

Grâu curat – Traian DORZ

PILDA SEMĂNĂTORULUI – Sfântul Luca al Crimeei

PLOAIA ŞI CUVÂNTUL – Traian Dorz, Acum să facem

„CE SEAMĂNĂ OMUL… VA SECERA” – Popa Petru (Săucani)

ÎNTR-O PACE CA DE SEARĂ – Traian DORZ

VREMEA SEMĂNATULUI… – Traian DORZ

Evanghelia Semănătorului – Sfântul Nicolae Velimirovici

TOT CE-AI SEMĂNAT –  Traian DORZ

PÂNĂ NU-ŢI ZIDEŞTI CĂLDURA – Traian DORZ

ÎMPREUNĂ-LUCRĂTORI CU DUMNEZEU – Traian DORZ

PRECUM LUMINA – Traian DORZ

 SEAMĂNĂ CU HĂRNICIE – Traian DORZ

Am murit… ca să trăiesc – Traian DORZ

PENTRU EI MĂ ROG – Traian DORZ

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie (14 octombrie)

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducând la lumină pe Cuvioasa, întâi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintând pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.
După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: “Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întâlnit un sărac; ascunzându-se de maica sa şi dezbrăcând hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luându-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă. | Continuare »

De ce să te tulburi

Vlad Gheorghiu

invierea tanarului din-nainDe ce să te tulburi prăpădul că vine
când Domnul iubirii pe palme te ţine?
Căci nu e furtună să nu-I ştie glasul
şi nu sunt abisuri să nu-I ţină pasul.
Atunci când vârtejul loveşte să rupă
slăbita nădejde, întinde-te după
seninul ce-ntins e de-asupra furtunii
şi calcă pe nori către zarea minunii.

De ce să te sperii când moartea te cheamă,
că-n spate-i lumină şi pace, nu teamă,
iar îngerii slavei cu slavă te-mbracă,
pe porţile slavei uşor să te treacă.
Şi-atunci, ca să nu simţi a morţii aripă,
să laşi pentru iad strălucirea de-o clipă,
cu mâinile-ntinse spre veşnica zare
să calci pe deasupra a ceea ce moare.

De ce ţi-e tot teamă că vine sfârşitul?
şi lumea, ca ziua, îşi are-asfinţitul,
odihna urmându-i şi dulcea nuntire,
şi Domnul, ce-aşteaptă cu-atâta iubire.
Şi ca să nu suferi în ceasul sfârşirii,
te-ntreabă de astăzi ce laşi ispăşirii
şi caută suişuri de lume desprinse,
că-n capăt, Stăpânu-i cu mâinile-ntinse.

„Şi s-a sculat mortul şi a început a grăi“…

Preot Iosif TRIFA
Învierea fiului văduvei din Nain – EVANGHELIA DUMINICII A 20-A DUPĂ RUSALII

Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum, s a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul. Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi acest fiu al nostru; de multe ori chiar şi moare şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune. Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos.
Da, da, iubite cititorule, aceasta este taina învierii noastre din moartea păcatelor: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar da-că va fi murit“ (Ioan 11, 25).
Şi tu, iubite cititorule, te poţi întâlni cu Hristos oricând: fie că zaci cu sufletul bolnav pe pat, fie că ai plecat şi tu la groapă cu sufletul omorât de păcate. Hristos te aşteaptă ca să-ţi învie sufletul. Îţi trebuie însă ceva învietor de suflete, ca să te întâlneşti şi tu cu Iisus. Îţi trebuie lacrimile văduvei care-şi plângea copilul; îţi trebuie şi ţie lacrimi fierbinţi cu care să-ţi plângi căderea şi moartea ta cea sufletească. Îţi trebuie, dragă cititorule, un dor, o dorinţă fierbinte după Iisus, Doctorul cel bun, Care să te vindece, să te ridice, să te învie la o nouă viaţă. Când vei simţi acest dor şi îl vei stropi mereu cu lacrimile părerii de rău pentru păcatele tale, atunci şi tu eşti un mort ce a înviat la o viaţă nouă.
Eu am văzut astfel de morţi înviaţi. Cu prilejul unei adunări ce au ţinut-o aici, la Sibiu, cei care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi altor păcate grele, un ostaş din Oastea Domnului ne-a spus, în chip mişcător, istoria învierii lui din păcate. | Continuare »

Pagina 1 din 15312345678910...203040...Ultima »