Se apropia Săptămâna Patimilor 1959

Traian Dorz, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

TDorzStarea mea trupească se agrava din zi în zi. Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră izbituri şi vaiete…

În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută şi avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din minte:

Se făcea că era ziua de Paşti. Eram într-o mare catedrală, la slujba Învierii. Dar nu eram jos, unde vedeam strâns tot poporul, ci undeva foarte sus, deasupra iconostasului şi altarului, de unde mă uitam în jos la marea mulţime a închinătorilor care ascultau predica unui episcop îmbrăcat în strălucitoare odăjdii şi stând pe un amvon înalt. Ascultam şi eu la predica lui, cu toţi cei pe care îi simţeam acolo, sus, în jurul meu, dar care nu ştiam cine sunt. Am reţinut din predica episcopului doar câteva cuvinte: „Hristos a Înviat, zicea el… Hristos a Înviat prin Sine Însuşi, fiind Dumnezeu, după cum spusese: Eu Îmi dau Viaţa şi tot Eu Mi-o iau iarăşi…“

O lumină şi o sărbătoare înaltă şi cerească era peste tot unde priveam, foarte de sus…
Acum îmi explicam că sigur voi muri. Peste trei zile vor fi Paştile şi atunci când se va rosti în biserică predica de Paşti eu nu voi mai fi printre cei de pe pământ – ci undeva mult mai sus… Visul era atât de neobişnuit, iar starea mea trupească era atât de apropiată de o astfel de explicaţie, încât acum aşteptam liniştit acest eveniment. Poate va fi astăzi, poate mâine, în Vinerea Patimilor. Ce potrivit ar fi totul în felul acesta şi ce fericit aş fi să scap chiar acum din tot acest chin de moarte! M-am născut trupeşte la Crăciun, m-am născut duhovniceşte la Rusalii, ce bine ar fi să mor la Paşti…
| Continuare »

Nu te teme, Eu sunt cu tine (Isaia 41, 10)

Traian Dorz, din HRISTOS – SOLIA BIBLIEI

În lunga peregrinare pe pământ, poporul lui Dumnezeu şi ucenicul lui Hristos au de ajuns în multe stări grele şi la multe răscruci primejdioase trebuie să stea. Nu tot drumul vieţii unui popor sau al unui ucenic ascultător de Hristos este furtunos. Dar cea mai mare parte din drumul lor aşa este. Fiindcă aşa este scris că va fi. Şi aşa a fost însăşi calea vieţii pământeşti a Căpeteniei Bisericii şi a Mirelui ei, Iisus Hristos.

Dar mai dinainte de a fi noi poporul lui Dumnezeu, mai dinainte de a fi noi ucenici ai lui Iisus Hristos, mai dinainte de a cunoaşte lupta şi vrăjmaşul pe care va trebui să-l înfruntăm, mai dinainte de a ajunge în primejdiile şi în valurile prin care va trebui să trecem ca nişte biruitori, nouă, Hristos ne-a lăsat cuvântul Său puternic: «Nu vă temeţi!». Şi făgăduinţa Sa cea tare: «Căci Eu sunt cu voi.».
Cât de siguri ar trebui să fim noi de aceste adevăruri! Cât de puternică încredere ar trebui să avem neîncetat şi fiecare din noi în sprijinul pe care ni l-a făgăduit Dumnezeu. Şi cât de liniştiţi am străbate noi prin toate, dacă nu ne-am îndoi câtuşi de puţin că aceasta este chiar aşa. Şi că făgăduinţele Lui sunt întregi adevărate.
…Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu, Dumnezeul tău, sunt cu tine – zice El. Eu te întăresc, ca să nu fii învins. Eu îţi vin în ajutor când eşti gata să fii doborât. Şi Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare, să ieşi din toate şi tu biruitor.

Frate, crezi tu aceste cuvinte adevărate ale lui Dumnezeu?
Te bizuieşti tu cu adevărat pe aceste cuvinte ca pe nişte biruinţe sigure?
Sunt ele pentru tine o pace dulce, un curaj sfânt, o temelie nezdruncinată, o călăuzire sigură?
Dacă într-adevăr sunt, atunci nimic nu te va birui niciodată!
Dacă într-adevăr nu sunt încă, roagă-te, crede şi încre-de-te stăruitor în ele, pentru ca să ajungă să fie pentru tine nişte adevărate şi nezdruncinate temelii veşnice. | Continuare »

Pe noi ne apără

Traian Dorz, Cântarea Biruinţei

Pe noi ne apără Acelaşi Slăvit şi Sfânt Biruitor
Care-a purtat prin mii de lupte nebiruit pe-al Său popor;
El ne e Stâlp de flăcări noaptea şi ziua ne e Stâlp de nor,
El, Cel Nebiruit de nimeni, va fi în veci Biruitor!

Pe noi ne-ndrumă tot Acelaşi Învăţător Adevărat
Care-a-ndrumat întotdeauna frumos pe cei ce L-au urmat;
Cuvântul Lui ne e lumină şi Duhul Lui – îndemn curat,
El, Cel neînvăţat de nimeni, pe toţi doar El ne-a învăţat.

Pe noi ne sprijineşte-Acelaşi Stăpân Puternic şi Slăvit
Care-a ţinut mereu statornici pe toţi acei ce I-au slujit;
puterea Lui ne dă tăria şi harul Lui, tot ce-am dorit,
El, Cel nesprijinit de nimeni, pe toţi doar El ne-a sprijinit.

Pe noi ne mântuie Acelaşi Slăvit Mântuitor Divin
Ce-a mântuit pe toţi aceia ce-ascultă glasul Lui şi vin;
al Lui Sfânt Sânge ne sfinţeşte şi Trup, din Pâine şi din Vin,
El, Cel nemântuit de nimeni, ne mântuie pe toţi deplin.

Pe noi ne va-nvia Acela Ce-i Viu în veci şi mai presus,
Care-a-nviat pe toţi cei care viaţa jertfă I-au adus;
Viaţa Lui ne dă viaţa, El Duhul Lui în noi a pus,
Iisus, Ce-a Înviat prin Sine, ne va-nvia pe toţi, Iisus!…

Despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre căinţă

Preot Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

EVANGHELIA DUMINICII A 5-A DIN POSTUL MARE  (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Maria-Egipteanca_Sf-ZosimaDupă cum vedeţi din evanghelie, Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, după care vor urma însă şi învierea şi preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de credinţa pe care o avea poporul evreu, că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. Gândul acestei împărăţii mari şi puternice a trezit în cei doi apostoli mândria să ceară locuri de frunte în această împărăţie. Faţă cu mândria lor, Iisus pune smerenia, învăţându-i că Împărăţia Lui va fi Împărăţia smereniei, unde cel mare va trebui să fie sluga tuturor.
Se vede şi în evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră apostolii în jurul Domnului şi totuşi mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu Iisus a vorbit de multe ori şi în multe chipuri. Înaintea lui Pilat, Iisus a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36). Către apostoli a zis odată: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru” (în inimile voastre) (Lc 17, 21). Altă dată a zis: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu între voi”. Şi, iarăşi, în „Tatăl nostru” ne-a lăsat să ne rugăm să vie Împărăţia Lui şi pe pământ (Mt 6, 10), adică n-a venit încă.
S-ar părea că este o contrazicere între aceste învăţături, dar nu este. Aceste învăţături stau în legătură strânsă unele cu altele. Iată legătura şi înţelesul lor cel adevărat:
Înaintea lui Pilat, Iisus a vorbit despre Împărăţia cea cerească pe care trebuie s-o dobândim cu faptele şi purtările noastre cele bune. Înaintea apostolilor, Iisus a vorbit despre cum trebuie să înfăptuim Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi, pe pământ.

| Continuare »

O altă Marie la picioarele Domnului

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

O femeie păcătoasă îngenuncheată la picioarele Domnului ne arată această evanghelie. Cercetătorii Evangheliei spun că această femeie a fost Maria Magdalena. Şi era această Marie o femeie vestită în desfrânări şi păcate. Ce a adus-o pe această Marie păcătoasă la picioarele Domnului? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc de unde Maria nu lipsea niciodată; ce i-a venit ei acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus?
Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea cu toate jocurile şi plăcerile ei n-o putea uşura.
Cercetătorii Evangheliilor spun că această femeie desfrânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că a scos Iisus din ea şapte duhuri necurate (Lc. 8, 2). Această greutate sufletească a duhurilor necurate, a patimilor şi a păcatelor o aduseseră pe Maria la picioarele Domnului.
Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă.
Aceasta este calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci acela care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. | Continuare »

Mana cea din cer şi mana cea din lume

Părintele Iosif Trifa, Spre Canaan

„Şi te-a hrănit pe tine Domnul Dumnezeu ca mană, să-ţi arate ţie că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deut. 8, 3).

Mana din Biblie li s-a dat israelitenilor ca un fel de învăţătură. Această mană le spunea despre legătura lor cu cerul, cu Dumnezeu. Această mană le arăta că ei sunt nişte copii ai lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îi hrăneşte cu pâine cerească. Această mană le arăta în chip văzut că nu numai cu pâine poate trăi omul, ci şi cu ceea ce vine de sus, de la Dumnezeu.
Dar mana din Biblie nu s-a dat numai spre învăţătura israelitenilor, ci şi a noastră. Mana din Biblie stă în faţa noastră ca o icoană despre hrana şi mâncarea noastră cea sufletească, duhovnicească. Ea ne strigă şi nouă: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu“. Ea ne strigă că „suntem străini şi călători pe acest pământ“ (Evrei 11, 13); în călătoria şi pustia acestei vieţi avem şi noi lipsă de mană, de mâncare duhovnicească. Noi trebuie să ne hrănim zilnic şi neîncetat cu această mâncare.
Mergeţi în casa creştinului de azi şi faceţi o cumpănă de cheltuieli: pentru asta a cheltuit atât şi atât… pentru dări atât şi atât… pentru încălţăminte şi haine atât şi atât… pentru tutun atât şi atât… pentru avocat atât şi atât… pentru băutură atât şi atât… dar pentru sufletul lui n-a cheltuit nici un ban… pentru „mana“, hrana cea sufletească, nimic… Mii de lei pentru cele trebuitoare… mii de lei pentru cele netrebuitoare, dar pentru o Biblie, sau o Psaltire, sau o foaie religioasă, nimic.
Mergeţi dimineaţa, când se scoală creştinul, şi uitaţi-vă la el cum se scapă de „mană“ cu câteva cruci făcute la repezeală. Alţii nici atât, ci aleargă direct la mana diavolului.
– Ce zice tatăl tău când se scoală dimineaţa? întrebă odată un învăţător pe un elev din clasa întâi, voind să-i vorbească despre rugăciune.
– Zice, răspunse elevul, să fie al dracului cine a scumpit iar tutunul. | Continuare »

Cuvântul Tău, Etern Stăpân,

Cuvântul Tău, Etern Stăpân,
e mai statornic decât toate,
a Tale-orânduiri rămân
pe veci de veci nestrămutate.

Cuvânt Slăvit, doar tu mi-eşti far,
avânt, putere şi iubire,
şi scut, şi-alin, şi drum, şi har
spre slavă şi desăvârşire!

Cuvântul Tău, Iisuse,-n veac
este-adevăr şi părtăşie
când toate pier şi se desfac
e-n veci curata Apă Vie.

Cuvântul Tău, Duhule Sfânt,
e frumuseţe şi putere,
etern şi dulce crezământ
spre Sărbătoare şi-nviere.

Cuvânt Slăvit, lumina mea,
tu-mi creşti curat viaţa nouă,
revarsă-mi zilnic peste ea
a prospeţimii tale rouă.

Sfânt Adevăr Desăvârşit,
fii-mi toiag şi scut, şi soare
pân’ la hotarul strălucit
de unde-i veşnic Sărbătoare!

Traian Dorz, Cântări de drum

BUCURIA AFLĂRII ADEVĂRULUI

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

Biblia1. Nu există o mai mare bucurie decât pentru învăţătorul care, folosind cu răbdare toată priceperea sa, ajunge în sfârşit să vadă pe feţele ucenicilor lui venind dintr-o dată lumina înţelegerii desluşite: lumina aflării Adevărului.
Nici o fericire nu există pentru cineva asemenea acestei fericiri.

2. Cine depune cu toată pasiunea inimii sale o grea, dar nedescurajată muncă pentru aflarea Adevărului,
numai acela singur poate să ştie ce dumnezeiască bucurie este aceea de a ajunge să vezi, în sfârşit, transfigurarea celui pe care îl doreai izbăvit.
Oricâtă muncă şi jertfă ai fi depus pentru asta, rezultatul fericit îţi este o înmiită despăgubire.

3. Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria cea aproape nebună a artistului care a luptat cu un bloc de marmură dură până când a îndepărtat tot ce împiedica să iasă la lumină neîntrecuta frumuseţe care zăcea acolo încătuşată în neputinţă şi în moarte, acoperită de întuneric şi de moloz.

4. Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria căutătorului de mărgăritare care, cu sforţări supraomeneşti, reuşeşte să scoată, în sfârşit, din adâncurile nămoloase ale apelor sau ale peşterilor, perla preţioasă;
şi este ca bucuria cea fără de seamăn a şlefuitorului de diamante care, după munca migăloasă şi încordată, îndelungă şi chinuitoare, reuşeşte să redea, în sfârşit, strălucirea dorită mărgăritarului care părea fără nicio valoare pentru toţi.

5. „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi“ – le-a zis Mântuitorul odată scumpilor Săi ucenici (In 15, 16).
O, ce bun simţ al valorii a avut Mântuitorul alegându-i pe aceştia din mijlocul acelora printre care căutase El mărgăritarele lor cereşti înainte de a-i găsi pe ei!
Valoarea lor era nemărginit de mare.
Lumea întreagă o vede acum, dar atunci n-o vedea nimeni, în afară de Ochiul Desăvârşit al Maestrului Care i-a ales. | Continuare »

NUMAI UN SEMN

Traian Dorz, Cântări eterne

Spovedania-duhovnic-Ingerul-PazitorNumai un semn ar vrea Iisus
să vadă şi la tine,
doar un cuvânt din suflet spus
cu lacrimi şi suspine;
să vadă El că-ţi pare rău
de viaţa ta pierdută,
că vrei s-asculţi Cuvântul Său
şi voia Lui plăcută.

Numai un semn, numai un semn
că vrei s-asculţi al Lui îndemn
şi Harul Său, şi Harul Său te-ar ajuta
s-ajungi la mântuirea ta.

Numai o lacrimă de dor
să vadă El la tine
şi Dulcele Mântuitor
e gata s-o aline;
să vadă El că vrei plângând
să iei curata-I cale
şi-ndată ţi-ar răspunde blând
cu darurile Sale.

Numai atâta şi-i de-ajuns,
şi-ndată-ţi va răspunde,
cu toată pacea Lui, Iisus
fiinţa-ţi va pătrunde;
şi nu-i apoi nimic să nu-I
predai cu bucurie,
că nu-i iubire ca a Lui
aici şi-n veşnicie.

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

Traian Dorz, Semănați Cuvântul sfânt

1. Toţi cei care au primit personal prin credinţă, la naşterea lor din nou, spălarea Sângelui Crucii Mântuitorului Hristos şi au fost pecetluiţi cu harul Sfântului Duh, ajung să aibă acelaşi fel de a gândi, de a crede şi de a vorbi. Hristos, fiind Unul în toţi, îi face pe toţi la fel.

2. Dovadă că aceştia toţi sunt călăuziţi de Duhul Sfânt este în primul rând că între ei au încetat pe totdeauna orice păreri şi vorbiri contradictorii şi orice bănuieli rele.
O fericită încredere şi iubire au cu toţii între ei – şi în această atmosferă sfântă parcă toate gurile sunt o singură gură şi toate cugetele, un singur cuget, pentru că toate inimile lor sunt o singură inimă în Hristos.

3. Când o dragoste fierbinte aprinde Dumnezeu în ai Lui, ea arde la fel de frumos în inimile tuturor, iar rândurile şi roadele lor cresc tot mai plăcute înaintea lui Dumnezeu.
Atunci ni se pare nespus de mult de la o întâlnire frăţească până la alta. De la o nuntă până la alta. De la o sărbătoare până la alta.

4. Dacă în lumea asta există atâta întrecere şi exerciţiu pentru o cunună veştedă ori un premiu trecător – oare noi, pentru o cunună netrecătoare şi pentru un premiu veşnic, nu trebuie să facem nespus mai mult ca ei?

5. Acolo unde se face şi se continuă o adevărată lucrare a Duhului Sfânt, pe toate feţele se vede voioşia, curăţia, încrederea, bucuria şi lumina lui Hristos.
Orice umbră peste acestea este o întristare pentru toţi.

6. Între cei ce alcătuiesc un trup în Hristos dispare orice răceală, stinghereală şi izolare, ei devenind familiari, bucuroşi, apropiaţi fiecare faţă de fiecare, ca nişte mădulare felurite, dar ale aceluiaşi trup. | Continuare »

[O OM, CE MARI RĂSPUNDERI AI]

…În aprilie 1956, m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut lucra la aceste munci grele, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa…

Ocupaţia asta, ca paznic de câmp, a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase din câte am avut în viaţa mea.
Era acolo în mijlocul hotarului o jireadă înaltă de paie, rămasă din anul trecut de la treieriş. Mă suiam în vârful acestei clăi de paie şi vedeam tot hotarul pe care trebuia să-l păzesc, până unde puteam cuprinde cu ochii.
Pământul acesta negru şi bun rodea atât de frumos tot ce semănai în el! Se întindeau roată, cât puteai cuprinde cu privirea, ogoarele de grâu, de porumb, de trifoi, de bumbac… Erau toate o minunăţie verde şi fericită. Mă desfătam ca într un rai binecuvântat, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de ciocârlii şi de soare…
Mergând fericit printre aceste minuni sau odihnind pe înălţimea grămezii de paie, am compus multe din lucrările rămase din acel an neuitat.
Urcat acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele, am avut cel mai mult şi mai potrivit timp să citesc şi să scriu. Acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel scriitor şi filozof francez necredincios, am scris poezia „O om, ce mari răspunderi ai“
Cartea aceluia se tipărise pentru tineretul român în zeci de mii de exemplare. Şi, desigur, se tipărise în multe alte milioane de exemplare şi pentru tineretul din alte naţiuni şi limbi ale lumii.
Scriitorul murise de aproape două sute de ani, dar opera lui nu murise o dată cu el. Lucrarea lui continua şi după moartea sa răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea sufletelor cu tot ce este mai satanic şi mai pierzător… | Continuare »

CA O OAIE FĂRĂ DE GLAS

Ca o oaie fara de glasPoporul nostru se ocupă în bună parte cu oieritul, cu creşterea oilor. Oaia e doar animalul cel mai mult legat de viaţa poporului nostru.
Iar oaia este o predică vie. În Biblie sunt foarte multe învăţăturile scoase din asemănarea cu oile; cu viaţa lor şi cu firea lor.
La Evanghelia de la Ioan capitolul 10 e minunata învăţătură despre Păstorul cel Bun. „Eu sunt Păstorul cel Bun – a zis Iisus. Oile Mele cunosc glasul Meu şi merg după Mine”…
În învăţăturile acestea ne ocupăm cu asemănarea de la Isaia 53, 7. În acest loc, noi suntem asemănaţi cu oile cele rătăcite. „Toţi ca nişte oi am rătăcit”.
Dar tot aici e asemănat cu oaia şi Prea Scumpul nostru Mântuitor pe Care proorocul Isaia L-a vestit ca pe o oaie fără de glas care, îna¬intea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gu¬ra Sa”.
Învăţăturile din tâlcuirile acestea ne arată că şi noi trebuie să stăm răbdători „ca o oaie fără de glas”, în mijlocul încercărilor şi suferinţelor din lumea aceasta.
Domnul Iisus ne-a dat o pildă: Să călcăm pe urmele Lui (I Petru 2, 21). „Învăţaţi-vă de la Mine, zice El, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

† Părintele Iosif Trifa

Preotul Teodor Heredea din Beiuş

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1986, în timp ce era îngenuncheat în rugăciune în biserica din Beiuş. A fost înmormântat cu multe rugăciuni şi lacrimi, de o mare mulţime de fraţi.

S-a născut în satul Mizieş din judeţul Bihor.
De copil a dus o viaţă foarte grea. Trebuia să alerge singur după câştigarea pâinii zilnice, având o foarte grea stare materială şi părinţi săraci şi bolnavi, cu mulţi copii… Dar munca aceasta l-a făcut răbdător şi smerit. A fost unul dintre sufletele cu cea mai multă răbdare şi smerenie.
S-a hotărât pentru Domnul în anul 1945, intrând în Oastea Domnului în care a luptat şi a răbdat ca un bun ostaş al lui Hristos până la sfârşitul vieţii sale, fiind nelipsit din toate adunările şi misiunile frăţeşti.
După mai mulţi ani, a făcut în particular liceul la Beiuş, apoi, într-o împrejurare binecuvântată, prin câteva examene, a obţinut, cu aprobare specială, diploma de preot, fiind numit în parohia Mizieş, judeţul Bihor…

Prin multe încercări a trebuit el să treacă pentru Domnul şi înainte de preoţie, dar prin şi mai multe a trebuit să treacă după aceea. Hărţuit din toate părţile pentru credincioşia şi statornicia sa în Oastea Domnului, pentru părtăşia lui cu fraţii şi pentru râvna lui plină de căldură şi de răspundere pentru slujba sa în mântuirea semenilor săi, el a avut mult de suferit atât din partea mai marilor săi, cât şi din partea mai micilor.
Dar el a rămas statornic şi neclintit pe calea Domnului, potrivit legământului său cu Domnul, primind să sufere orice şi să se lipsească de toate, numai să rămână credincios în lucrul sfânt.
A ostenit mult pentru Domnul pe drumuri depărtate, pe vremuri grele, prin piedici de tot felul; s-a îmbolnăvit grav de inimă, dar şi aşa era nelipsit din câmpul muncii duhovniceşti.

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1986, în timp ce era îngenuncheat în rugăciune în biserica din Beiuş. A fost înmormântat cu multe rugăciuni şi lacrimi, de o mare mulţime de fraţi.
Mormântul său este în cimitirul din Deal, de la Beiuş. (Traian Dorz – Fericiţii noştri înaintaşi)

Preotul şi credinciosul Vladimir

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1984, la Cluj. A fost înmormântat în cimitirul din Mănăştur. A avut şi el, ca Părintele Iosif, la moartea sa încă o împotrivire din partea celor ce l-au urât. Dar nu poate fi prietenul mai mic scutit de ceea ce a avut parte prietenul său mai mare.

A văzut lumina zilei în oraşul Chişinău – Basarabia, în 6 februarie 1896, din părinţii: preot Vasile Popovici şi Eufrosina. Amândoi pă­rinţii erau de o mare credinţă, cinste şi evlavie, împlinindu-şi toate îndatoririle sfintei lor slujbe în cel mai frumos fel, spre slava şi voia lui Dumnezeu. Ta­tăl Ceresc i-a binecuvântat cu 11 copii, pe ca­re i-au crescut cu mul­tă grijă în dragostea şi frica lui Dumnezeu…
La naşterea celui de-al 11-lea copil, ma­ma a murit, fiind înmormântată la Mere­şeni – Lăpuşna, unde era atunci tatăl preot. A fost jelită cu multă durere şi lacrimi.

Mai ales pentru fiul ei Vladimir, pierderea mamei scumpe a fost o pricină de mare şi îndelungă durere. Plecarea mamei l-a făcut să dorească nespus de mult Împărăţia Cerească şi să se pregătească şi el pentru o viaţă care să-l facă tot mai vrednic de a fi în Împărăţia lui Dumnezeu, unde a plecat mama lui.
Mai târziu, când şi soţia sa iubită va pleca cu mulţi ani înaintea lui la Domnul, se va aprinde şi mai mult focul iubirii cereşti în inima sa. Era văr de-al doilea cu preotul Alexei Mateevici din Basarabia, care a scris poezia nemuritoare „Limba noastră-i o comoară”…

A terminat seminarul teologic din Chişinău în 1917, după care a intrat ca învăţător în comuna Susleni – Orhei. În anul 1918 s-a cununat în Domnul cu Eufimia, şi ea învăţătoare în comuna Ţibirica – Orhei.
După moartea tatălui său, în anul 1919, a fost ales preot în locul acestuia, în parohia Lulova. Fiind primul căsătorit dintre cei opt fraţi ai săi, cei doi soţi au devenit ca nişte părinţi pentru fraţii lor mai mici şi orfani. Cu o dragoste sfântă în Domnul, şi-au făcut această datorie amândoi.
Nu peste multă vreme însă, soţia s-a îmbolnăvit de plămâni. Au urmat lungi şi grele tratamente la Văratec, la Sanatoriul Geoagiu, apoi acasă.

Apariţia Oastei Domnului în anul 1923 a însemnat, atât pentru părintele Vladimir, cât şi pentru soţia sa, răsăritul unei lumini cereşti. Încă din anul 1924, primind foaia «Lumina Satelor» de la Sibiu, îndrăgind-o din primul moment, s-au ataşat din toată inima, cu devotament, de lupta Părintelui Iosif Trifa, intrând în Oastea Domnului şi înfiinţând această frăţietate sfântă atât în parohia sa, cât şi în celelalte localităţi. Cărţile Părintelui Iosif erau citite cu sete şi dragoste, subliniate şi răspândite peste tot, iar aceste cărţi au întors multe suflete de pe calea pierzării, formând în acele părţi, până departe, multe comunităţi duhovniceşti. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A IV-A DIN POSTUL MARE (a Sfântului Ioan Scărarul)

Părintele Iosif Trifa – Ceva despre rugăciunea cea adevărată

Să luăm aminte! „Duhul cel mut“ care-l chinuia pe tânărul din evanghelie se află şi astăzi printre noi. Patimile cele rele şi păcatele sunt tot atâtea duhuri rele care tulbură şi chinuiesc pe oamenii cuprinşi de ele. Mântuitorul ne spune că aceste „duhuri mute“ nu se pot alunga cu nimic altceva decât cu post şi rugăciune. Despre post am vorbit mai înainte. Acum vom vorbi ceva despre rugăciune.
Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Domnul de Sus vom scrie cândva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare ne este nouă rugăciunea!… Ce lipsă mare avem noi de acest dar… şi ce binecuvântări revarsă asupra noastră rugăciunea cea adevărată!
Mare dar este nouă rugăciunea. Prin rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu. „Eu, care sunt pământ şi cenuşă – zice Avraam – am început să grăiesc cu Dumnezeu“ (Fac. 18, 27).
Când mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauţi pe la toate uşile, cu pălăria în mână; şi întrebarea e: te ascultă ori ba? Pe la uşile miniştrilor din Bucureşti am văzut mulţime de oameni şi puţini aveau norocul să fie primiţi şi ascultaţi. Într o audienţă mai înaltă, la rege, nu poate pătrunde orice muritor. De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un om ce spunea şi se lăuda pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Şi, iată, prin rugăciune, noi putem vorbi oricând şi oriunde cu Regele regilor şi cu Domnul domnilor. Ce dar mare!
Ce lipsă mare avem noi de acest dar! Rugăciunea este răsuflarea sufletului, este graiul vieţii noastre celei sufleteşti. Un creştin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel care nu se roagă este un fel de mort cu sufletul… este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muţi. Un adevărat copil al lui Dumnezeu vorbeşte neîncetat prin rugăciune cu Tatăl Ceresc. | Continuare »

FIECARE BOALĂ

FIECARE BOALĂ

Fiecare boală-şi are începutu-ntr-un păcat,
trupul nu se-mbolnăveşte cât e sufletul curat.
Numai după ce păcatul intră-n suflet, doar apoi,
întinându-se şi trupul, vin al boalelor convoi.

Nu-L rugaţi întâi pe Domnul să vă vindece vreun trup,
câtă vreme-n al lui suflet stau păcatele ca-n stup,
ci rugaţi-vă ’nainte şi-L chemaţi pe Dumnezeu,
ca să-i poată fi dat harul şi iertat păcatul greu.

Poate poţi (prin stăruinţe vinovat de îndelungi)
la vreo slabă vindecare a vreunui trup s-ajungi,
dar când boala sufletească n-a fost vindecată-ntâi,
numai cu o vindecare-nşelătoare-ai să rămâi.

Mulţi, când suferă cu trupul, au un suflet credincios,
dar, cum au scăpat de boală, Îl şi uită pe Hristos.
Dumnezeu le dase boala că să-L afle-n acest fel,
dar când le-a luat durerea s-au şi despărţit de El.

Nu doriţi întâi să scape nimenea de-o boală grea,
ci să lase-ntâi păcatul, că din cauza lui e ea.
Dacă-i vindeci al lui suflet, poţi să-i scapi şi trupul său,
dar când sufletul se pierde, vindecarea-n trup e-un rău.

Traian Dorz, Cântarea viitoare

LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA LUI SATAN

LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA LUI SATAN

Ioan Marini

„Adam din rai s-a gonit cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut cu postul, curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce poftim să fim locuitorii raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise, patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cu cereri, străduind din toată inima, să potolim pati¬mile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti.”

Creştinul este un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu; unul ce dă năvală în fiecare zi, pentru a atinge „ţinta” desăvârşirii la care este chemat (Ef 4, 13-15).
Dar până să ajungi acolo, câte lupte, câte căderi, câte lacrimi şi dureri… Numai cel ce merge pe calea cea „strâmtă şi cu scârbe” ştie…
Dar fie; face să te lupţi, când ştii ce este la capăt. Şi Domnul ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Ptr 2, 21). Dar pentru ca să te lupţi îţi trebuie arme. Un luptător pe câmpul de luptă fără arme nici nu ţi-l poţi închipui. Oricine ar spune că este un nesocotit cel ce se încumetă să meargă la război cu mâinile în buzunar.
Dar un creştin, care este un „ostaş al Domnului” (I Tim 2, 2), nu va fi oare doborât în luptă, mergând nepăsător şi neînarmat în lupta aceasta?
Fără îndoială, îi trebuie arme duhovniceşti pentru lupte duhovniceşti.
Căci nu împotriva cărnii şi sângelui avem de luptat, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rău¬ăţii (diavolului), care sunt în locurile cereşti (Ef 6, 12). | Continuare »

PREA PUŢIN

PREA PUŢIN

Traian DORZ, din Cântarea Viitoare

Prea puţin credinţa noastră
este-a unor fii cereşti
şi prea mult a unor oameni
slabi, nevrednici şi lumeşti.

Prea puţin ni-e rugăciunea
ca un soare cald pe cer
şi prea mult ne e ca norii
ce se-mprăştie şi pier.

Prea puţin e postul nostru
ca al sfinţilor smeriţi
şi prea mult e rar şi rece,
postul unor prea grăbiţi.

Prea încet suntem spre bine,
prea grăbiţi suntem spre rău,
voia Domnului uitând-o
şi călcând Cuvântul Său. | Continuare »

Diavolul sau satan

Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Duhul acesta necurat se împotriveşte în toate lui Dumnezeu, ispiteşte pe poporul Său şi conduce lumea, care i se supune, la pierzare. […]

Când un suflet scapă la Hristos, în braţele Lui, satan primeşte o grea înfrângere şi se străduieşte, căutând noi prilejuri de ispită, ca sufletul scăpat să poată fi ademenit iarăşi în mrejile lui, săvârşind nelegiuirea. Toţi acei ce fac voia  diavolului sunt nişte „ucenici“ ai săi. Prin toate cele întreprinse de ei, dezbină fraţii, risipesc adunările, ispitesc cu gânduri necuviincioase, săvârşesc nelegiuiri, făcându-i pe cei slabi să calce legământul făcut cu Dumnezeu, să mintă, să pizmuiască, să clevetească… Mare păcat face acela care îndeplineşte slujba diavolului!

Sf. Ap. Pavel ne spune că satan, pe care îl numeşte dumnezeul veacului acestuia, orbeşte mintea celor care îi cad în cursă. Prin orbirea cea satanică, omul nu mai vede strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4). Mintea orbită de satan nu mai gândeşte liber. Am putea să-i zicem acesteia nu numai orbie, ci paralizie a întregului sistem de conduită morală şi spirituală, singura care ar putea îndrepta pe om spre Hristos-Domnul. Omul păcătos trăieşte cu satan, ca şi satan, şi este mort pentru neprihănire, mort faţă de Hristos, mort sufleteşte, după cum arată Sf. Ap. Pavel: „…voi… eraţi morţi prin greşelile şi prin păcatele voastre, în care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efes. 2, 1-2). Numai că „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos“ (Efes. 2, 4-5). | Continuare »

Dumnezeu când a dat făgăduinţa

TDorz1

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
Meditaţii la Apostolul din Duminica a IV-a a Postului Mare 
(A Sfântului Ioan Scăraru)

Întreg cuprinsul acestui apostol ne înalţă de la cel dintâi cuvânt al său şi până la cel din urmă în chip cutremurător în faţa Domnului Dumnezeu şi primul său cuvânt este Numele Sfânt al lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel, care a scris această pericopă în cuprinsul epistolei către Evrei, doreşte ca de la început şi până la sfârşit să-L avem înaintea noastră pe Domnul Dumnezeul nostru drept exemplu de sfinţenie, de credincioşie şi de muncă, pentru ca şi noi să tindem mereu spre realizarea acestor înalte virtuţi, după pilda Lui.
Prin aducerea în Noul Testament a faptelor şi cuvintelor din Vechiul Testament, Duhul lui Dumnezeu doreşte nu numai să ne înveţe că El este Acelaşi, ieri, azi şi în veci, al Cărui Cuvânt nu se schimbă de la o vreme la alta, ori de la o vârstă la alta, ori de la o naţiune la alta. Ci acest Cuvânt este o Lege la fel de sfântă, la fel de însemnată şi la fel de necesară pentru toţi oamenii din toate vremurile, din toate neamurile şi din toate stările lor. Aşa fiind Dumnezeu faţă de noi totdeauna, înseamnă că şi noi trebuie să fim tot aşa atât faţă de El, cât şi faţă de Legea aceasta a Lui, pe totdeauna. Că nimănui dintre noi El nu ne dă o altă Lege decât pe cea pe care a dat-o de la început, pentru ca nimeni să nu poată spune că el este scutit de a o împlini.
Când Domnul Dumnezeu a dat Legea Sa, se spune că vocea Lui a răsunat în şaptezeci de limbi… Atâtea neamuri erau atunci pe pământ. Fiecare popor a auzit în limba sa aceeaşi poruncă. N-a auzit-o numai un singur popor, pentru ca să nu se spună că doar acesta este dator s-o ţină. Ci a auzit-o fiecare neam de sub cer în propria sa limbă, pentru ca fiecare să aibă nu numai harul de a o auzi pe înţelesul său, ci şi datoria de a o ţine întocmai aşa cum numai lui i-ar fi fost dată. | Continuare »

Alte materiale la Duminica a IV-a din post

PENTRU SUFLET – Pr. Iosif Trifa

Eram copil – Traian Dorz

Vindecarea lunaticului – Pr. Constantin Galeriu

CREDINŢA MUTĂ ŞI MUNŢII – Pr. Iosif Trifa

CELE PATRU STĂRI ALE MÂNTUIRII SUFLETEŞTI – I. Tâlcuitor

Din cuvintele tale te vei osândi – Sfântul Luca al Crimeei

A aşteptat cu răbdare – Traian Dorz, meditaţii la apostolul zilei

CEVA DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII – Pr. Iosif Trifa

Vindecarea lunaticului – Sfântul Ioan Gură de Aur

SOIURI DE OAMENI – Arhim. Scriban

Evanghelia despre slăbiciunea necredinţei şi puterea credinţei – Sfântul Nicolae Velimirovici

Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute – Sf. Ignatie Briancianinov

O puternică îmbărbătare – Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

A aşteptat cu răbdare – Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

O ANCORĂ A SUFLETULUI – Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

 Suflet chinuit – Traian Dorz