Sfânta maică noastră Parascheva, numită „cea Nouă”, de la Iaşi, „a Moldovei luminătoare” şi lauda întregii Ortodoxii, s-a născut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, nu departe de Constantinopol, pe la începutul secolului al Xl-lea, din părinţi binecredincioşi şi de bun neam.
Cei doi copii, Eftimie şi Parascheva, au primit în familie o aleasă creştere şi educaţie religioasă. Astfel, Eftimie, fratele mai mare al cuvioasei, a intrat înaintea ei în nevoinţa monahală. Apoi, pentru sfinţenia vieţii lui, ajunge episcop al Matidiei şi păstoreşte bine Biserica lui Hristos până la sfârşitul vieţii. La fel şi Sfânta Parascheva, iubind mai mult decât orice pe Hristos, la vârsta de aproape 15 ani, a intrat într-o mănăstire de fecioare din oraşul Ieraclia Pontului. După cinci ani se închină la Mormântul Domnului şi se nevoieşte mai mulţi ani într-o mică mănăstire de călugăriţe pustnice de pe Valea Iordanului.
La vârsta de 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors în patrie şi s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. Pe la jumătatea secolului XI, anul 1050, la vârsta de 27 de ani, Sfânta Parascheva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare. Aici au stat sfintele ei moaşte aproape 175 de ani. | Continuare »
(a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic)
„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa“…
Evanghelia cu pilda semănătorului e una dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute Evanghelii. O ştie fiecare creştin. Un semănător a ieşit să semene. Trei părţi din sămânţa lui au căzut în pământ rău şi numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Însuşi Mântuitorul. Să mergem dar pe urmele tâlcuirii Domnului.
„Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“ – a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă: puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolţire şi rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui Cuvânt zice Biblia: „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător“… (Evrei 4, 12). „Precum se pogoară ploaia din cer şi adapă pământul şi-l face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul“ (Isaia 55, 10-11). Dar pentru ca această sămânţă a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător şi de ogor. Semănătorul cel mare al acestei seminţe a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care-şi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia este un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Iar omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţa din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa dumnezeiescului Cuvânt.
Pentru ca această sămânţă să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău aminteşte Evanghelia. | Continuare »
Semănaţi Cuvântul Sfânt
şi pe ploaie, şi pe vânt,
şi pe nor, şi pe senin,
semănaţi cu sacul plin;
semănaţi din zori de zi
până noaptea va sosi,
şi când vine-al nopţii ceas
să n-aveţi nimic rămas.
Dacă păsări mai răpesc,
dacă spini mai ’năbuşesc,
dacă pietrele mai ard
şi mai pier pe sub vreun gard,
– semănaţi întruna, spun,
că va cade şi-n loc bun,
şi Stăpânului Iubit
va da rodul însutit.
Semănaţi şi semănaţi,
dragi surori
şi vrednici fraţi;
tot ce semănaţi plângând
o să seceraţi cântând,
tot ce aruncaţi cu plâns
va da cel mai dulce strâns;
– cine seamănă cu har
nu va osteni-n zadar! (Traian DORZ)
Curaj, trudit semănător,
nu deznădăjdui pe cale,
oricât de greu e-al tău ogor
sporeşte-ţi râvna muncii tale!
Împrăştie-ţi tot mai cu-avânt
sămânţa bună şi curată
pe ploi, pe arşiţe şi vânt
c-o-ncredere nezdruncinată.
Chiar dacă-i prea mult loc pietros
sau spinii-i vezi crescând prea tare,
sau corbi prea mulţi strângând folos
– tu seamănă fără-ncetare!
Căci semănând neobosit
– pierind ce-i rânduit pieirii –
va creşte rodul însutit
al harului şi-al nemuririi.
Chiar dac-arunci sămânţa ta
scăldată-n lacrimi şi-n sudoare,
trudit semănător, nu sta,
destul e Mâine Sărbătoare.
Căci nu va fi mai minunat
şi-n Cer cunună mai slăvită
ca pentru-acel ce-a semănat
cu mâna mai bătătorită!
Traian Dorz, Cântări de drum
Fragment dintr-o vorbire a fr. Traian Dorz – 19 octombrie 1986
Nu numai fiecare verset – fiecare cuvânt e plin de conţinut aici. Sunt, iată, patru categorii de oameni în ogorul lui Dumnezeu.
Cei cărora le place să stea mereu pe drumuri, pe lângă drumuri: viaţa uşuratică, discuţiile uşuratice, vorbele murdare, literatura de aventuri, comportările acestea uşuratice şi neserioase. Cuvântul lui Dumnezeu, în astfel de oameni, n ajunge niciodată la rod.
Cei care sunt ca un pământ uscat, ca o piatră fără umezeală: fără răbdare, fără blândeţe, fără bunătate, fără îngăduinţă, fără iubire, oamenii aceştia, oricât de mult cuvânt aud, n-aduc niciodată rod, pentru că viaţa lor este o viaţă împietrită. Sunt nişte oameni uscaţi sufleteşte.
Cei închipuiţi în pământul cu spini sunt cei care permanent sunt agitaţi, ocupaţi cu treburi, cu câştiguri, cu afaceri, cu negustorie, cu… tot felul de lucruri, cu bişniţărie şi cu toate aceste lucruri. Toţi aceştia n-aduc niciodată rod în Lucrarea lui Dumnezeu, pentru că preocupările acestea, plăcerile, trebuinţele, lăcomia, dorinţa după avere le înăbuşă în inimă orice cuvânt şi orice rod bun.
Şi a patra parte… Doamne, ce bine era dacă trei părţi ar fi fost bune şi numai o singură parte mai slabă! Dar trei părţi erau, uite! Din adunarea lui Dumnezeu, din Lucrarea lui Dumnezeu, din Biserica lui Dumnezeu. Cam asta-i proporţia. O parte cărora le place uşurătatea, viaţa de neseriozitate şi de distracţie lumească. Mulţi sunt şi din aceştia. Altă parte, cu o viaţă uscată, împietrită, cu o inimă nerăbdătoare, neascultătoare, nespusă, îndărătnică. Şi alţii, preocupaţi de grijile şi de lăcomia, şi de alergările după viaţa aceasta. Şi abia a patra parte sunt din cei blânzi, buni, care primesc Cuvântul lui Dumnezeu într-o inimă bună şi curată. | Continuare »
Semănaţi sămânţa bună fără odihnire
şi cu mâna cea mai plină, pentru grea rodire;
şi de-a lungul, şi de-a latul holdelor, în cruce,
peste tot unde sămânţa se mai poate duce.
Semănaţi sămânţă multă – căci din umbre sure
sunt atâtea răpitoare care vin s-o fure
şi prin locuri de ispite, multe pietre grele
vin cu arşiţe, să piardă câte cad în ele.
Apoi spinii-ngrijorării câte mai îneacă,
toate câte cad acolo n-ajung să se coacă.
Numai cea de-a patra parte cade-n brazdă bună,
dar şi-aceasta prea puţine roade azi adună.
Semănaţi sămânţa bună cu bogată mână,
după ce trei părţi s-or pierde – una să rămână;
după ce răpeşte lumea, spinii şi-ncercarea,
să mai şi rămână-o roadă Celui cu Lucrarea.
Doamne-ajută-ne cu timpul bun de semănare
şi-nmulţeşte-Ţi lucrătorii buni de pe ogoare,
şi-apoi dă sămânţă multă celor ce-o aruncă,
s-aduni roade fericite după sfânta-Ţi muncă.
Traian Dorz, Cântarea viitoare
Preot Iosif TRIFA
Învierea fiului văduvei din Nain – EVANGHELIA DUMINICII A 20-A DUPĂ RUSALII
Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum, s a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul. Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi acest fiu al nostru; de multe ori chiar şi moare şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune. Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos.
Da, da, iubite cititorule, aceasta este taina învierii noastre din moartea păcatelor: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar da-că va fi murit“ (Ioan 11, 25).
Şi tu, iubite cititorule, te poţi întâlni cu Hristos oricând: fie că zaci cu sufletul bolnav pe pat, fie că ai plecat şi tu la groapă cu sufletul omorât de păcate. Hristos te aşteaptă ca să-ţi învie sufletul. Îţi trebuie însă ceva învietor de suflete, ca să te întâlneşti şi tu cu Iisus. Îţi trebuie lacrimile văduvei care-şi plângea copilul; îţi trebuie şi ţie lacrimi fierbinţi cu care să-ţi plângi căderea şi moartea ta cea sufletească. Îţi trebuie, dragă cititorule, un dor, o dorinţă fierbinte după Iisus, Doctorul cel bun, Care să te vindece, să te ridice, să te învie la o nouă viaţă. Când vei simţi acest dor şi îl vei stropi mereu cu lacrimile părerii de rău pentru păcatele tale, atunci şi tu eşti un mort ce a înviat la o viaţă nouă.
Eu am văzut astfel de morţi înviaţi. Cu prilejul unei adunări ce au ţinut-o aici, la Sibiu, cei care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi altor păcate grele, un ostaş din Oastea Domnului ne-a spus, în chip mişcător, istoria învierii lui din păcate. | Continuare »
Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditaţie la Duminica după Naşterea Domnului)
Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată în religiunea iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea; şi cum eram mai înaintat în religiunea iudeilor decât mulţi din neamul meu de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă ne-spus de mare pentru datinile strămoşeşti. (Gal. 1, 13-14)
Frumoase sunt datinile noastre creştineşti şi bine este să ţinem la ele, dar când noi suntem însufleţiţi numai de râvna pentru ele, fără a-L cunoaşte şi avea pe Hristos viu în inima şi în umblarea noastră, atunci, oricât de creştineşti şi de frumoase ar fi aceste datini, ţinerea lor nu ne va folosi la nimic. Ba, dimpotrivă, ele ne vor fi spre pagubă şi pierzare.
Oricât de frumoase ar fi scutecele unui copil, ele nu pot înlocui copilul iubit şi viu în inima mamei lui. Pot fi oricât de creştineşti datinile noastre; dacă noi nu-L avem în sufletele noastre pe Hristos cel Viu şi Adevărat, ele nu numai că nu ne vor folosi la nimic, dar ţinerea lor ne va da un fel de mulţumire sufletească înşelătoare, care nu ne va lăsa să-L căutăm şi să-L aflăm cu adevărat pe Hristos şi naşterea din nou.
Taina mântuirii noastre stă în aflarea şi dobândirea lui Iisus Hristos cel Viu şi Adevărat.
Cunoaşterea lui Hristos Mântuitorul nostru Unic este viaţa, fericirea şi slava noastră veşnică.
Nimic altceva fără El nu poate avea un preţ mântuitor. Nimic altceva nu-L poate înlocui în viaţa noastră pe Hristos. Nimic nu poate da nici iertarea păcatelor noastre, nici mântuirea sufletului nostru, decât El, Iisus Hristos, singurul Care ne poate mântui… Tatăl Ceresc, Dumnezeul nostru, a pus în Hristos Iisus, Domnul nostru şi Fiul Său iubit, tot preţul iertării şi al mântuirii noastre.
Oricine doreşte cu adevărat mântuirea sa, acela trebuie să ajungă neapărat până la Hristos, la Crucea şi Jertfa lui Mântuitoare. | Continuare »
Traian DORZ
Nu plângeţi pe cel viu cu morţii,
nici pe cel drept, ca pe cei răi,
căci fericit cel drept la Domnul
şi-n veci e el cu sfinţii Săi.
Fericit e cine moare credincios,
căci răsplata lui e mare la Hristos!…
Slăvit în veci să fie Domnul
ce l-a-ntărit şi ajutat
de şi-a păzit deplin credinţa
şi lupta bună s-a luptat.
Nu-i mort cel care moare-n Domnul
dac-a trăit pe-al Lui sfânt plac,
ci-i dus din moarte la viaţă
şi-i fericit în veac şi-n veac.
Nu plângeţi pentru el, ci plângeţi
pentru păcatul vostru greu,
căci dacă nu-i urmaţi credinţa
voi nu veţi fi cu Dumnezeu.
Nu plângeţi, ci-L rugaţi pe Domnul
ca să ne-ajute să-L slujim,
ca-n Raiul Lui, cu scumpul nostru,
şi noi la Dumnezeu să fim!…
Vlad Gheorghiu
Convoi se duce lumea către moarte
Pe unul și mai mort ca ei ducând
Chiar dacă-n mâini mai pot încă să poarte
Pe altul ce murise de curând.
Tot moarte e pe fața tuturora,
Și vii și morți același rictus au
Tristețea morții stinge aurora
Și roade dulci niciunii nu mai dau.
Doar când Hristos întoarce drumul morții
Și viață pune-n loc printr-un cuvânt
E sărbătoarea steag în stâlpul porții
Și bucuria-nvinge-orice mormânt.
Doar când Hristos ți-ntinde dulce mâna
Din greu păcat sculând sufletul tău
Nicio putere n-are-atunci țărâna
Și moartea nu-ți mai face niciun rău.
Lumina Lui străluce pe-orice zare,
Sărutul Său alină orice plâns,
Și crucea Lui e sfântă vindecare
La tot amarul lumii cât s-a strâns.
Nu-ntârzia s-asculți a Lui chemare
Tu, suflet drag, ce mergi pe-al morții drum,
Ci-ntoarce-acum și fă-ți o sărbătoare
În mijlocul a câte-s praf și fum.
Traian Dorz, din HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU
„Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta vor învia.“ (Ioan 5, 25)
Ceasul venirii lui Hristos pe pământ era ceasul când cei morţi în păcate auzeau glasul lui Dumnezeu.
Răsuna, în sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu, iar cei care zăceau în întuneric şi în umbra morţii vedeau lumina şi simţeau viaţa (Isaia 9, 2; Mat. 4, 16)
Cei care erau morţi în păcatele lor auzeau Cuvântul şi Vestea cea Bună a iertării (Efes. 2, 1; Col. 2, 13).
Auzeau Evanghelia mântuirii lor.
Cei care erau fără Hristos, fără drept de moştenire în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără Dumnezeu şi fără nădejde pe lume (Efes. 2, 11-12),
auzeau despre neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi cei care cred în El, fără nici o deosebire (Rom. 3, 22)
Auzeau despre Harul lui Dumnezeu care a fost arătat şi care aduce acum mântuire pentru toţi oamenii (Tit 2, 11).
Venise ceasul ca toţi cei morţi în uitare, morţi în păcate, morţi în deznădejde, în necredinţă şi în rătăcire, să audă…
Să audă şi să aleagă. Hristos era Timpul, Hristos era Cuvântul.
Vine un ceas când orice mort aude.
Când fiecărui mort i se strigă.
Când fiecărui suflet păcătos, personal, i se adresează Hristos, îl strigă Hristos, îl cheamă Hristos.
Tu ai fost mort, dar şi ceasul tău a sosit (Col. 2, 13). | Continuare »
Creştinul nu este fără mângâiere la moartea celor de aproape ai săi – Sfântul IOAN GURĂ DE AUR
PĂCATUL ESTE MOARTE – Traian Dorz, din Numele Biruitorului
Hristos poate realiza imposibilul – Traian Dorz, din Lumina iubitului fiu
IISUS HRISTOS, IZVORUL VIEŢII ADEVĂRATE ŞI VEŞNICE – Sfântul Nicolae Velimirovici
O, MOARTE!… – Traian Dorz
PENTRU MAMA CREDINCIOASĂ – Traian Dorz
Durerea iar m-a cercetat – Traian Dorz
NU PLÂNGEŢI PE CEL VIU! – Traian Dorz
ÎN CLIPA MORŢII VEDE OMUL – Traian Dorz
N-am întrebat pe nici un om – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei
Evanghelia propovăduită de noi – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei
Râvna pentru datini… Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei
Cărticica de faţă cuprinde tâlcuirea evangheliei cu Zacheu, vameşul din Ierihon. Un adânc înţeles pentru noi şi pentru mântuirea noastră se află în această evanghelie. În pilda cu Zacheu din Evanghelie, Iisus Mântuitorul ne-a lăsat o minunată învăţătură despre ce înseamnă a căuta mântuirea şi a o afla.
Până la sfârşitul veacurilor, Zacheu din Evanghelie va predica mereu despre ce înseamnă a-L căuta pe Domnul, a-L primi cu adevărat şi a începe o viaţă nouă cu El.
Citiţi cu luare aminte cărticica aceasta şi veţi afla în ea învăţături de bun folos pentru mântuirea sufletelor.
Facă Domnul ca şi citirea acestei tâlcuiri să ajute pe mulţi „Zachei“ a-L căuta pe El şi a-şi schimba din temelie viaţa, după aflarea şi primirea Lui.
Sibiu, la 25 iunie 1936, Preot IOSIF TRIFA
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Slavă Ție!
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Slavă Ție!
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Slavă Ție!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru Numele Tău.
Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se Numele Tău, vie Împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.
Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinților Părinților noștri și ale tuturor Sfinților, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Apoi se zic Condacele si Icoasele:
Condacul 1: Impărătesei celei alese mai înainte de veci, împărătesei celei mai înalte decât toată făptura cerului şi a pământului, care a venit oarecând la rugăciune la biserica din Vlaherne şi se ruga pentru cei din întuneric, acesteia, şi noi, cu credinţă şi cu umilinţă îi serbăm Acoperământul ei cel luminos. Iar tu, ca ceea ce ai putere nebiruită, izbăveşte-ne pe noi din toate nevoile, ca să grăim ţie: Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!
Icosul 1: Mulţimea arhanghelilor şi a îngerilor, cu Inaintemergătorul, cu Teologul şi cu soborul tuturor sfinţilor, împreună cu tine, împărăteasa lor, stând în biserica din Vlaherne şi ascultând rugăciunile tale pentru toată lumea, cu bucurie cântăm ţie:
Bucură-te, bunăvoinţa Tatălui celui mai înainte de veci;
Bucură-te, încăpere preacurată a lui Dumnezeu, a Fiului celui fără de ani;
Bucură-te, locuinţă umbrită de puterea Duhului Sfânt;
Bucură-te, mirare neîncetată a cetelor îngereşti;
Bucură-te, spaima cea grozavă a puterilor celor întunecate ale iadului;
Bucură-te, ceea ce eşti întâmpinată în văzduh de heruvimii cei cu ochii mulţi;
Bucură-te, cea ale cărei laude le cântă serafimii cei cu câte şase aripi;
Bucură-te, preabunule Acoperământ, căruia cu credinţă ne închinăm noi, neamul creştinesc;
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ! | Continuare »
Ioan MARINI
Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşi voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru din ceruri” (Mt 5, 43-44).
Aşadar, pentru a fi un copil al Tatălui ceresc, trebuie să-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi. Greu le vine multora când aud această Evanghelie. „Una ca asta n-o pot împlini”, spune unul. „Asta-i prea de tot. Cine poate să împlinească această poruncă”, spune un altul.
Dar să nu uităm că Domnul nu ne-a dat nici o poruncă pe care să n-o putem împlini.
El n-a pus asupra noastră sarcini pe care să nu le putem duce. Iubirea vrăjmaşilor este o poruncă uşor de împlinit atunci când Îl iubeşti pe Dumnezeu.
A iubi înseamnă a trăi în Dumnezeu, Care este iubirea. Dumnezeu i-a iubit pe păcătoşi, dând pe Fiul Său pentru mântuirea lor. Iisus, la rândul Său, a iubit. În cea mai mare durere a Sa, când ura şi vrăjmăşia oamenilor i-au bătut cuie în mâini şi în picioare, S-a rugat: Tată! Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc 23, 24). Ura e oarbă, ea nu ştie ce face; a răspunde la ură cu ură înseamnă că şi tu eşti în întuneric, nici tu nu şti ce faci!
E greu să-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, e cu neputinţă pentru omul firesc, dar slavă Domnului că acest lucru se poate îndeplini de orice om care a gustat din darul iertării şi iubirii de pe crucea Golgotei.
Când eşti plin de iubirea Mântuitorului, nu mai încape ură în inima ta. | Continuare »
(Predica de pe munte; iubirea vrăjmaşilor)
Părintele Iosif Trifa
„Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor aşijderea“
Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ţine această poruncă scurtă: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea“ sau, cu alte vorbe: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“. Dar oamenii nu ţin această poruncă, pentru că cei mai mulţi oameni poftesc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar, în schimb, ei fac altora tot răul ce-l pot face. Ăsta-i un semn că inima oamenilor este bolnavă. Este un beteşug în inima oamenilor care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni, dar, în schimb, doreşte tot răul altora. Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-şi tămăduieşte inima bolnavă; şi această tămăduire n-o poate face un alt doctor decât Iisus Hristos şi primirea Lui. Inima celui care L-a primit cu adevărat pe Iisus, ca stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, îi iubeşte pe toţi oamenii şi le face bine tuturor, prietenilor şi duşmanilor deopotrivă, pentru că Iisus „este iubire“ şi iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Hristos.
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…“ – zice mai departe evanghelia. | Continuare »
Cum știe iarba să ierte, zdrobită sub pași,
Dulce sărut dând chiar tălpii ce-apasă,
Doamne, așa să iubesc și să iert pe vrăjmași
Cum ar fi-ai mei cei mai dragi de acasă.
Cum știe crinul mireasmă plăcută să dea
Tocmai în teascul zdobirii de sine,
Inima mea cu iubire în brațe să ia
Pumnul ce dă cel mai tare în mine.
Doamne, atât îmi doresc: ca în clipa cea grea
Lacrima cea mai durută să-mi fie
Dragoste dulce spre orice vrăjmaș aș avea,
Ca sus în cer să mi-o dărui și mie.
Vlad Gheorghiu
Fragment dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare – înainte de 1983
… Dumnezeu ne mai păstrează un viitor fericit. Vine vremea unui mare har! Peste lumea întreagă, Dumnezeu va aduce, cât mai curând, o vreme de larga libertate şi pace. Tot ce pare acum nori ameninţători, Dumnezeu îi va spulbera.
De ce suntem slabi? De ce n-avem putere şi n-avem curaj să-L mărturisim pe Domnul? De ce nu avem putere să postim o zi, să ţinem o zi de jertfă şi de rugăciune fără să ne certăm, fără să ne enervăm, fără să fim nemulţumiţi, fără să cârtim, cu o inimă plină de pace şi de linişte? De ce? Pentru că lipseşte din viaţa noastră pecetea pe inima noastră, care să fie Hristos. Lipseşte meditaţia asupra Cuvântului, lipseşte rugăciunea, lipseşte împărtăşirea cu El, chiar şi prin Sfintele Taine, care sunt Trupul şi Sângele Său. Pentru că El ne-a lăsat acestea ca o dovadă de părtăşie cu El şi ca un mijloc de întărire şi de sfinţire a vieţii noastre.
De ce nu avem putere să-i iubim pe vrăjmaşii noştri? De ce n-avem putere să-l primim cu bucurie pe un cerşetor care ne vine? Şi de fiecare dată, chiar dacă nu ne exprimăm, ne simţim nemulţumiţi: „Iară vine… şi iar să-i dau…”. Şi găsim o mie de motive să cârtim şi să nu-i dăm. De ce n-avem putere să iubim pe fraţi? De ce n-avem putere să ne facem timp să mergem la adunare? De ce nu avem timp să cercetăm un bolnav? De ce nu avem timp să-l ajutăm pe un lipsit? De ce nouă nu ne ajung nici banii, nici timpul, nici puterea pentru nimic? Ci totul, numai pentru noi… Şi nu zic că nu trebuie. Dar aşa cum trebuiesc aceste lucruri, tot aşa nu trebuiesc lăsate nici celelalte. Şi împlinindu-le pe acestea, să nu le lăsăm neîmplinite nici pe celelalte, pentru că toate sunt poruncile lui Dumnezeu şi de împlinirea celorlalte este condiţionată reuşita noastră în acestea. | Continuare »
Doamne, Cel ce Te-ai rugat
Pentru răstignitorii Tăi,
Iubitorule de suflete,
Şi ai poruncit robilor Tăi
Să se roage pentru vrajmaşi,
Iartă pe cei ce ne urăsc şi ne apasă pe noi.
Indepărtează-ne
De la orice răutate şi vicleşug,
Îndreptându-ne
Către viaţa cea cu dragoste fraţească
Şi lucrătoare de bine.
Pentru aceea,
Cu smerenie ne rugăm
Şi într-un gând Te slăvim pe Tine,
Unule, Iubitorule de oameni.
Traian Dorz, din Hristos – Modelul vieţii noastre
„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.“ (Ioan 13, 34)
Porunca „iubiţi-vă unii pe alţii“ este mereu nouă. Oricât de mult s-a spus atunci de când a ieşit prima dată din inima şi de pe buzele Domnului, porunca de a ne iubi unii pe alţii este nevoie să ni se tot spună mereu… şi ea este mereu nouă şi mereu necesară. Pentru că de fiecare dată este nevoie de ea ca de o noutate şi ca de soarele ce răsare zilnic peste noi.
Noutatea este ceva care ai nevoie să primeşti zilnic.
Oricât de vechi este numele unui ziar, el în fiecare zi e nou, apare din nou şi este citit din nou, ca şi cum ar fi cel dintâi. Oricine este un cititor de ziare va dori să-l aibă zilnic şi va suferi când nu-l are, ca de o lipsă. Fiindcă deşi este acelaşi ziar, el este mereu nou, mereu altul. Şi cine s-a obişnuit cu el va face orice pentru a-l avea.
Cu pâinea este tot aşa. În fiecare zi o dorim nouă, caldă şi proaspătă.
O, dacă am simţi într-adevăr şi în acelaşi fel trebuinţa dragostei între noi! Dacă am dori să avem iubirea cum dorim pâinea zilnică: mereu proaspătă. Mereu nouă. Mereu caldă.
Pâinea şi ziarul, aceste două lucruri zilnic necesare, aproape fiecare dintre noi le caută zilnic. Pentru a fi siguri că le vom avea, ne abonăm la ele acolo de unde ni se pot da zilnic noi. Şi o, cât suferim adesea în lipsa lor!
Cu iubirea ar trebui să facem la fel. Iubirea faţă de Dumnezeul nostru ar trebui să ne-o împrospătăm zilnic, mereu caldă, mereu nouă şi dulce. Tot ce am făcut ieri pentru Domnul ar trebui să uităm, pentru ca astăzi să începem ca din nou, ca din altă magazie plină din care să împărţim cu dărnicie tuturor, cât putem. Din aceeaşi dragoste, dar nouă pentru Iisus, astăzi trebuie să facem altceva din nou. Şi altceva nou. | Continuare »
