b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 10 august:

„Dacă fiii lui vor părăsi Legea Mea şi nu vor umbla după poruncile Mele“ (Psalmi 89, 30).

Nu este nici un adevărat credincios care să nu dorească binele fiilor săi
şi să nu lupte cu toată puterea sa, până la moarte,
pentru mântuirea familiei sale şi a urmaşilor săi.
Nu este nici un adevărat slujitor al lui Hristos care să nu se roage în toată vremea pentru ai săi şi să nu stăruiască de ei şi pentru ei să calce pe urmele Domnului
şi să nu calce peste poruncile Lui.
Câtă vreme copiii ascultă îndrumările şi cât ei urmează pilda părinţilor lor credincioşi, atâta vreme şi binecuvântările Domnului se vor revărsa larg şi fericit peste viaţa lor luminoasă şi îmbelşugată.
Căci este totdeauna binecuvântat acel fiu pentru care se roagă fierbinte şi neîncetat un părinte credincios.
Sub paza rugăciunii şi a grijii părinteşti, mintea fiilor ascultători se întregeşte, se înalţă şi creşte luminos,
iar inima lor capătă o tot mai frumoasă curăţie şi o tot mai mare bogăţie a virtuţilor credinţei Domnului.
Acestea le vor deveni apoi lumina cărărilor vieţii
şi armele de atac şi de apărare în toate luptele cu toţi vrăjmaşii trupeşti şi sufleteşti pe care vor avea şi ei să-i întâlnească pe căile vieţii lor.

Începând bine şi mergând bine, copiii credincioşi vor şi sfârşi bine,
lăsând, la rândul lor, şi ei, în urmă, tot nişte astfel de fii binecuvântat crescuţi.
Ce privelişte fericită este totdeauna o astfel de familie!…
Dar cât de rari sunt astfel de părinţi credincioşi!… | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 9 august:

„Voi cânta totdeauna îndurările Domnului: voi spune din neam în neam, cu gura mea, credincioşia Ta“ (Psalmi 89, 1).

A cânta înseamnă lauda şi rugăciunea bucuroasă şi fericită prin care ne arătăm mulţumirea şi recunoştinţa cu dragoste către Dumnezeu pentru binefacerile Sale faţă de noi şi faţă de toţi…
Iar a spune înseamnă a mărturisi cu înflăcărare şi cu credinţă puternică, cu cuvântul şi cu fapta trăită, voia lui Dumnezeu.
A cânta înseamnă a trăi înlăuntru prezenţa lui Dumnezeu,
a spune înseamnă a o trăi în afară.
A cânta înseamnă a-L contempla pe Dumnezeu,
a spune înseamnă a activa pentru El.
A cânta înseamnă meditaţie, învăţare, adâncire şi cunoaştere a lui Hristos,
a spune înseamnă osteneli, jertfe şi lupte pentru cauza Lui.
Amândouă aceste feţe ale lucrării Duhului Sfânt în viaţa noastră şi prin viaţa noastră
alcătuiesc cele două jumătăţi ale uneia şi aceleiaşi lucrări.

Dumnezeu nu Se poate folosi în chip fericit şi rodnic de noi în afară, dacă, mai întâi, nu a făcut înlăuntrul nostru partea sănătoasei înnoiri şi adânciri.
Fiindcă, niciodată nu va putea face în afară o curată lucrare pentru Dumnezeu, acela care mai întâi nu şi-a curăţit bine partea dinlăuntru a „blidului“ său (Mat. 23, 25).
Nici nu ne putem gândi măcar că Duhul Sfânt ar putea primi colaborarea, împreună-lucrarea cu El, a unui vas necurat (2 Tim. 2, 21).
Când, totuşi, un astfel de vas, nesfinţit pe dinlăuntru, adică nenăscut din nou, care, rostind Numele Domnului, nu se depărtează de fărădelege, când un astfel de om se amestecă în lucrarea lui Dumnezeu, el nu va face nimic bun în ea niciodată,
ci va face totul rău sau ducător la rău. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 8 august:

„M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întuneric, în adâncuri“ (Psalmi 88, 6).

Dintre toţi psalmii de rugăciune şi de durere, strigaţi către Dumnezeu în cele mai amare stări ale sufletului credincios, poate că nici unul nu este mai trist şi mai dureros ca acest psalm. Ca Psalmul 88.
În toţi ceilalţi psalmi de durere mai străluceşte, pe ici pe colo, câte o rază de lumină. În fiecare din ei mai este şi câte un luminiş de speranţă în mijlocul marilor încercări şi primejdii,
dar în acest psalm nu este nici una.
Ci, de la începutul şi până la sfârşitul lui, sufletul bântuit de toate puterile întunericului se chinuie fără nici o rază de mângâiere, într-adevăr, în groapa cea mai de jos…

În viaţa sa de pe pământ, fiecare suflet credincios mai poate ajunge
şi mai poate trece
prin multe din stările descrise în psalmi.
Căci, omul lui Dumnezeu prin care s-au scris aceste lucruri, a fost pus în fiecare din aceste stări, anume pentru a fi o călăuză celor ce vor veni după el, pe urmele Domnului, şi o pildă despre felul cum trebuie să ştie ieşi din întuneric acela care ajunge acolo.
Cartea lui Dumnezeu cuprinde îndrumări şi exemple pentru ieşirea din oricare ispită, din orice primejdie sau încurcătură în care ar putea ajunge un om, un neam sau un rând de oameni, în oricare loc sau vârstă din viaţa lor.
Toate fiind scrise pentru ca noi să putem cunoaşte (Luca 1, 4)
şi să putem crede (Ioan 20, 31),
ca să ne putem mântui. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 7 august:

„Doamne, Dumnezeul mântuirii mele! Zi şi noapte strig înaintea Ta!“ (Psalmi, 88, 1)

Strigătul în rugăciune înseamnă o voinţă şi o dorinţă puternică şi stăruitoare, pe care inima omului o înfăţişează lui Dumnezeu. Este rugăciunea care luptă puternic să-L facă pe Dumnezeu să o accepte
şi să o împlinească,
întocmai
şi grabnic.

În vremea unei mari încercări, inima omului, neputând înţelege planul lui Dumnezeu
şi neputând suporta cu răbdare durerea,
voieşte şi doreşte puternic să scape cât mai grabnic din foc.
Atunci, strigă de sub durere, zi şi noapte, înaintea lui Dumnezeu, ca de sub apăsarea unui vrăjmaş răufăcător,
ca de sub loviturile unui stăpân nemilos.
Strigă, până când scapă din încercarea ei într-un fel.

În focul unei mari iubiri,
sau al unei mari disperări,
sau al unei mari nebunii,
sau al unei pofte stăpânitoare,
sau al unei lăcomii puternice,
inima omului, nemaiputând trăi fără o fiinţă sau fără un lucru, strigă, arde, cere! | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS — PÂINEA NOASTRĂ

„Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâţia?“ (Ioan 6, 9)

Este o mare binecuvântare de la Dumnezeu pentru părinţi ca să aibă copii credincioşi.
Dar este un dar şi mai mare pentru copii să aibă părinţi credincioşi.
Cu toate acestea, în astfel de familii, lucrurile se petrec invers, de cele mai multe ori.
Rareori copiii îi ascultă pe părinţii lor credincioşi spre a se întoarce şi ei ca să-i urmeze pe calea lui Dumnezeu, dar adeseori părinţii îi ascultă pe copiii lor. – Mai degrabă vin părinţii după copiii lor la Dumnezeu decât copiii după părinţi.
Oricum ar fi însă şi oricare ar urma pe cei veniţi mai întâi, sunt fericiţi cu toţii, dacă cei care nu-L cunosc pe Domnul îi urmează în credinţă pe cei care Îl cunosc.

E rău veşnic acolo unde cei necredincioşi sunt mai tari, ori copiii, ori părinţii, şi-i întorc de la Dumnezeu iarăşi îna-poi la păcat şi pe cei care apucaseră spre cer.
De aceea au o mare răspundere copiii celor credincioşi. Ei din leagăn au prilejul să cunoască Cuvântul Sfânt şi viaţa frumoasă şi curată în Hristos.
Au harul să crească sub îndrumarea blândă şi iubitoare a lui Hristos prin părinţii lor credincioşi şi au prilejul să afle fără oboseală şi să primească fără sforţări grele şi dureroase Cuvântul credinţei şi comoara darurilor lui Hristos chiar de la inimile cele mai iubitoare ale părinţilor lor. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 6 august:

„Şi cei ce cântă şi cei ce joacă strigă: „Toate izvoarele mele sunt în Tine“ (Psalmi 87, 7).

Din muntele cel mai înalt izvorăsc nu numai cele mai puternice, dar şi cele mai limpezi ape.
Cei ce locuiesc lângă munte nu duc niciodată lipsă de ape proaspete şi răcoroase, de ape dulci şi curate.
Având izvoare nesecate, muntele revarsă ape din belşug tuturor celor care vin la el şi rămân acolo.

Hristos este Nesecatul Rezervor de ape vii, care ţâşnesc în viaţa veşnică (Ioan 4, 14).
Învăţăturile Sale dulci şi limpezi,
nemuritoare şi rodnice,
sunt apele cele vii care înviorează şi întăresc sufletele neîncetat, de mii de ani, renăscând şi primenind viaţa tuturor,
O, ce izvoare binecuvântate sunt izvoarele lui Hristos!
Credinţa lui Hristos, care se naşte din Cuvântul şi din Duhul Său în sufletele noastre,
ce izvor viu şi fericit este ea! (Rom. 10, 17)…
Ce putere de rodire şi biruinţă ne dăruieşte credinţa, nădejdea şi dragostea lui Hristos! | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Când suntem în stări de înalte binecuvântări duhovniceşti ca ale ucenicilor Domnului la Schimbarea Lui la Faţă de pe Muntele Taborului, desigur că am dori mereu şi mereu să rămânem acolo, să ne facem acolo colibe şi să nu mai coborâm niciodată în văile îndurerate şi pline de frământări ale acestor preocupări de pe pământul acesta – multe dintre acestea fiind atât de deşarte – şi între care ne zbatem adeseori ca peştele pe uscat. Desigur că starea noastră pe Muntele Fericirilor sau în înălţimile rugăciunii, sau în ale marilor haruri, noi am vrea să nu se mai sfârşească niciodată. Dar, cât suntem încă în lumea aceasta, trebuie să coborâm iarăşi şi iarăşi în mijlocul semenilor noştri şi-n mijlocul datoriilor noastre, pentru ca, cu puterea pe care am primit-o când eram sus, să lucrăm pentru ajutorarea şi mântuirea celor care încă n-au ajuns să cunoască niciodată astfel de stări cum am gustat noi lângă Domnul nostru, între fraţii noştri şi-n mijlocul revărsărilor Sale de har. Şi numai după ce vom face totul pentru ca semenii noştri de-aici să afle şi ei ceva din bucuriile cereşti, numai după aceea vom putea ajunge pe totdeauna la fericirea veşnică lângă Domnul nostru Iisus, acolo de unde duhul nostru – legănat între cerurile iubirii, între ale cântării, între ale desfătărilor luminii şi bucuriilor veşnice – nu va mai trebui să se întoarcă iarăşi niciodată aici unde am gustat atât de adesea şi-atât de amar din suferinţa, din deznădejdea, din singurătatea şi din durerile acestei lumi.
Să ne facem, deci, scumpii mei fraţi şi surori, să ne facem cu toţii deplin şi fiecare datoria cât încă suntem pribegind prin lumea aceasta spre locul fericit din ceruri, unde suntem aşteptaţi şi unde vom primi o slobodă intrare numai după ce vom fi împlinit întocmai şi deplin faptele bune pentru care ne-a trimis Tatăl nostru cel Ceresc aici, în viaţa şi-n lumea aceasta. Cu puterea pe care-o primim în stările fericite, să ne rugăm Domnului să ne ajute ca să le răbdăm şi pe cele grele; şi cu lumina pe care-o primim pe munţii fericirilor să umblăm prin valea umbrei morţii, până ce vom ajunge pe totdeauna şi cu toţii în Ierusalimul cel dorit şi ceresc, în Patria noastră scumpă şi dulce care va fi cetatea bucuriilor noastre veşnice, lângă Domnul nostru şi lângă toţi cei iubiţi ai noştri. Amin.

Când duhul meu se leagănă-ntre ceruri
şi gândul meu se-nchină-ntre iubiri,
şi graiul meu Te laudă-ntre lacrimi
– de ce-mi sfârşesc aceste străluciri?

De ce-ntorc iar spre câte-mi sunt străine
din noru-Ţi luminos şi-nsingurat,
de ce mă-ntorc de unde-s doar cu Tine
şi unde n-am nimic de întrebat?

De ce-mi sfârşeşte clipa strălucită,
de ce se frânge-al inimii sfânt zbor,
de ce cobor spre teama de ispită,
de ce nu merg în sus de pe Tabor?

…O, până când îmi vor sfârşi lucrarea
ce tot mai sfântă vreau să Ţi-o închin,
fă-mi tot mai sus şi tot mai lungă starea
din care n-aş mai vrea să mai revin!

Iar saltul când, Iisus, îmi vei desparte
cântarea mea de trupu-n care-o sui
mi-l fă uşor – ea-mi zboare fără moarte,
iar el, nu ştiu…, ci doar să-l simt că nu-i…