Traian DORZ

Pentru mama credincioasă
înălţaţi mereu
cea mai dulce mulţumire
către Dumnezeu,
căci ea creşte-n lumea asta
fii ai Celui Sfânt
ce vor fi lumini şi sare
pentru-acest pământ.

Pentru mama credincioasă
vă rugaţi mereu,
ca să-şi crească toţi copiii
pentru Dumnezeu,
căci cu cât vor fi pe lume
mai mulţi oameni sfinţi,
cu-atât vor fi mai puţine
plăgi şi suferinţi.

Pentru mame credincioase
stăruiţi mereu,
să ne deie cât mai multe
Bunul Dumnezeu,
căci acestea cresc pe lume
viitorul sfânt,
ele nasc mântuitorii
pe acest pământ…

Moara-si-piticul-2Surprinzător, și dureros totodată, tocmai în anul în care se vrea celebrat centenarul Oastei Domnului – pentru că, da, în noaptea dintre anii 2022 și 2023, Oastea Domnului a împlinit 100 de ani de la înființarea ei – parcă cineva (și nimeni nu vede) și-a propus să taie falnicul copac al Oastei de la rădăcină.

Nu am eu nicio calitate să apăr Adevărurile lui Dumnezeu. El știe foarte bine cum să Se apere pe Sine și Adevărurile Sale. Eu doar trebuie să aleg pe ce parte mă poziționez: de partea adevărului sau împotriva lui. Dar încredințările mele despre Adevăr trebuie să coincidă cu ale Sale. Atunci mă apăr și pe mine și credința cea dreaptă, și Oastea Domnului.

Sunt peste douăzeci de ani de când în sânul Oastei Domnului s-au infiltrat atât tendințe sectariste, care minimalizează importanța Bisericii, cât și tendințe formaliste, care limitează puterea harului Duhului Sfânt. Conducerea actuală de la Casa Oastei cu sediul în Sibiu a deraiat de la specificul Oastei Domnului, la început, puțin câte puțin, aproape invizibil pentru cei mai mulți. Pentru alții procesul e invizibil și astăzi. Oastea Domnului mai există doar în sufletele unor ostași rămași fideli învățăturii dintâi, luptători atât împotriva sectarismului, cât și a formalismului. Precum cândva, când fusese caterisit Sfântul Ioan Gură de Aur, Biserica Ortodoxă exista doar în el.

Foaia Iisus Biruitorul nu mai reprezintă de mult Oastea Domnului. Asociația Oastea Domnului cu sediul în Sibiu nu este Oastea Domnului, mișcarea religioasă pe care a inițiat-o Părintele Iosif! Ci este o făcătură special dirijată, astfel încât să o disipeze pe cea inițială până la înlocuirea specificului ei.

Un exemplu recent se poate vedea în articolul „Este nevoie de Oastea Domnului?“, apărut în foaia oficială, Iisus Biruitorul, nr 15/3-9 aprilie 2023.

Cine sunt responsabilii, cine a dat bun-de-tipar foii în care s-a publicat un astfel de material? Și cine răspunde de toate celelalte acțiuni care subminează fățiș Oastea Domnului? | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

tomaCu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!“

Greşită judecată şi greşită asemănare, căci alt fel a fost necredinţa lui Toma şi alt fel e necredinţa noastră, alt fel a fost îndoiala lui şi alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.

Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el.

Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.

Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută „doctorul“; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa.

Răutăţile şi stricăciunile sufleteşti din vremurile noastre sunt o mărturie că s-a stins şi se stinge credinţa. Mergem şi cu credinţa spre vremurile de apoi; mergem spre întrebarea Mântuitorului: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?“. (Luca 18, 8).

Lumea e plină de necredinţă şi de necredincioşi. Lumea de azi e mai păgână decât păgânii de azi şi cei de demult. De ce? Apoi de aceea pentru că păgânii credeau şi cred în mai mulţi dumnezei, dar cei mai mulţi „creştini“ de azi nu mai cred în nici unul. Păgânii cred în zeii lor şi umblă să le facă voia lor, dar „creştinii“ cei păgâni de azi nu cred în nimic. | Continuare »

Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol, departe,
şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă?

Credinţa, doar credinţa,
ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa,
prin cruce, spre-nviere.

Când frânt ţi-aduni tristeţea ca cioburile sparte
din viaţa răvăşită de-a urii vijelie,
o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte
şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie?

Când lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte,
iar gheara disperării viaţa ţi-o zugrumă,
o, cine-ţi mai aduce o mântuire-n moarte
şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă?

Credinţa, doar Credinţa… ea singură împarte
viaţa, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, nălţând-o peste moarte,
iar pe cealaltă dând-o iubirii pe vecie.

Traian Dorz, Cântări de sus

Toma-TelitaTraian Dorz, din Hristos – Mântuitorul  nostru

„Toma, zis Geamănul, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Iisus.” (Ioan 20, 24)

Biserica cea vie este Trupul Domnului Hristos şi fiecare suflet viu din ea este un mădular din acest Trup Sfânt.
Capul Trupului viu este Hristos (Efes. 5, 23; I Cor. 11, 3).
De aceea un trup sănătos este totdeauna acolo unde este capul său.
Şi un mădular sănătos este totdeauna acolo unde sunt toate celelalte mădulare ale trupului.

Când cineva se desparte de fraţi şi pleacă de unde este Iisus, el ajunge unde nu este El.
Ori de câte ori nu suntem cu fraţii, noi ne lipsim de Hristos, căci nici cu El nu suntem.
Ori de câte ori noi mergem în altă parte când fraţii noştri sunt adunaţi aci, noi ne lipsim de cea mai mare bucurie şi har. Ne lipsim de prezenţa binecuvântată a lui Iisus.
Domnul Iisus a spus: Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Mt. 18, 20).
Prezenţa Domnului dă totdeauna lumină şi bucurie, putere şi răsplătire tuturor celor ce sunt acolo unde El a spus că şi El este.
De aceea va fi o mare pierdere de fiecare dată pentru sufletul acela care nu este între fraţii săi la rugăciune, la ascultare, la osteneli, la jertfă, la suferinţă sau la jug, ori de câte ori Hristos îi strânge. Şi oricând El este în mijlocul lor.
De multe binecuvântări se lipseşte acela care lipseşte de la adunarea frăţească sau unitatea ei. | Continuare »

Duminica TomiiSă crezi adânc în Dumnezeu Cel Veşnic
şi lui Hristos adânc să I te-apleci,
că nu-s mai mulţi mântuitori pe lume,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci!

Să crezi adânc, din inimă, Cuvântul
şi să-L asculţi prin orice-ar fi să treci,
că-n lume nu-s mai multe adevăruri,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc Iubirii Răstignite,
păcatul tău în lacrimi să-l îneci,
că-n lume nu-s răscumpărări mai multe,
ci-i una doar – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc acestor adevăruri
şi-n ele stând viaţa să-ţi petreci,
că-n lume nu-i decât o mântuire,
o ai sau nu – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc! – Credinţa să-ţi învie
spre-un veşnic rod a tale-ntinderi seci,
c-o viaţă doar şi-un suflet ai pe lume,
le scapi sau nu, – acum şi-n veci de veci!

Traian Dorz, Cântări de drum

REAZEMUL CREDINŢEI

Acum duminică avem evanghelia cu îndoiala de credinţă a Apostolului Toma. Vom spune ceva despre credinţă.
Ce dar mare este nouă credinţa în Dumnezeu! Omul trăieşte prin credinţă. Cel ce a pierdut credinţa a pierdut totul. Cel fără credinţă trăieşte în rând cu dobitoacele din curtea lui.
Dar trăim vremuri cumplite, când se stinge credinţa. Trăim vremuri de atacuri nemaipomenite contra credinţei. Ce crimă mare fac cei ce atacă credinţa!
Mai anii trecuţi, am văzut un lucru de mare indignare. Doi bieţi ologi se târau de-a lungul unui orăşel, cu cârjele lor. Nişte copii blestemaţi se apucă şi le smulg cârjele de sub braţe. Bieţii oameni se prăbuşesc în noroi. Şi-au pierdut reazemul. Nu se mai pot ridica şi nu mai pot înainta.
Blestemaţii de copii şi-au primit o corecţie binemeritată, iar bieţii ologi au fost ajutaţi să se ridice. Eu m-am gândit în mine că exact aşa se întâmplă şi cu cei ce-şi pierd reazemul credinţei şi li se ia reazemul credinţei. Sufleteşte, şi noi oamenii suntem nişte bieţi ologi care ne târâm pe drumul cel greu al acestei vieţi, rezemându-ne în reazemul credinţei. Ce am face fără acest reazem ceresc? Desigur, ne-am prăbuşi în noroi. Dar trăim vremuri cumplite, când oamenii tocmai acest reazem îl pierd. Stricăciunile sufleteşti în care se tăvăleşte lumea de azi sunt tocmai semnul că oamenii au pierdut reazemul credinţei şi s-au prăbuşit în noroi. | Continuare »

Traian Dorzdin HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica lui Toma

„Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon“ (Fapte 5, 12).

TDorz1Domnul nostru Iisus Hristos n-a venit în lume pentru a face în ea semne şi minuni, ci pentru a aduce vestea mântuirii şi preţul răscumpărării pentru orice suflet care va primi, prin credinţă, vestea aceasta şi se va face prin naşterea din nou părtaş la curăţarea şi răscumpărarea aduse de preţul Jertfei Sale.
Dar toată această dumnezeiască lucrare de vestire şi de răscumpărare a sufletelor a fost mereu însoţită de multe semne şi minuni, de vindecări şi învieri trupeşti, făcute atât din milă pentru cei care sufereau, cât şi pentru întărirea, cu dovezi văzute, a soliei Sale cereşti.
Bieţii oameni aveau atât de puţină pricepere în a înţelege adevărul şi aveau atât de multe sarcini imediate, încât, dacă Mântuitorul le-ar fi promis numai o uşurare sufletească de sub o povară pe care ei n-o simţeau încă, nu L-ar fi putut înţelege şi urma. Dar când au văzut ei, prin uşurarea poverilor lor trupeşti, că Hristos are nu numai bunătatea, ci şi puterea să le ia sarcinile, cu toţii au venit să fie izbăviţi.
Prin vindecarea lor de bolile trupeşti, ei au priceput ce boală este păcatul, care era cauza acestor boli. Şi astfel le-a fost cu putinţă să înţeleagă Evanghelia şi să primească mântuirea Lui.

Domnul Iisus, la fel, i-a trimis pe Apostolii Săi, nu să facă minuni şi semne, ci să propovăduiască Evanghelia mântuirii Sale.
Dar mulţimea sufletelor cărora li se adresau Apostolii erau tot bieţii oameni măcinaţi de boli, chinuiţi de lipsuri, apăsaţi de nedreptate, care aveau mai întâi tot marea nevoie să fie despovăraţi trupeşte – şi apoi vor vedea de cele sufleteşti. | Continuare »

Minuni sunt toate câte sunt
în cer, în ape şi-n pământ,
în munţi, în câmpuri şi-n genuni,
minuni şi jos, şi sus, minuni.

Dar nu-i minune mai presus
ca jertfa Crucii lui Iisus,
în ea ne vom uimi mereu
ce milostiv, ce bun cu noi,
ce iubitor e Dumnezeu.

Minuni sunt toate câte vezi
şi toate spun să crezi, să crezi
şi toate ne-ncetat ne spun
ce bun e Dumnezeu, ce bun.

Minune-i pâinea ce-o mănânci,
Minuni sunt tainele adânci,
Minuni sunt leagăn şi mormânt,
Minuni sunt toate câte sânt.

Pătrunde-le, să ştii ce eşti
şi cât să crezi şi să iubeşti.
Trăieşte-le, să ştii că nu-i
minune cât iubirea Lui!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Slavă

Slavă

Vlad Gheorghiu

Slavă, slavă, azi Hristos din morţi a înviat!
De iubire, universu-ntreg s-a luminat.

Nici în cer şi nici sub soare
nu-i altă putere mare
să ne-arate cât de tare
ne-a iubit Iisus.
Învierea Lui ne-arată
dragostea nemăsurată
ce s-a dat ca lumea toată
să-aibă parte sus.

Slavă, slavă, din mormânt pe veci S-a ridicat
Mântuirea pentru cei căzuţi în greu păcat.

Dă, iubite, la o parte
piatra ce te ţine-n moarte,
ca lumina să te poarte
către ceruri sus.
Orice lanţ, orice zăbrele
astăzi cad, căci dintre ele
curăţind de patimi grele,
a-nviat, Iisus.

Slavă, slavă, ce măreaţă e-nvierea Lui!
Nimeni altu-n lume să ne dea iertare nu-i. | Continuare »

„IERI CU TINE, HRISTOASE, M-AM ÎNGROPAT, ASTĂZI MĂ RIDIC ÎMPREUNĂ CU TINE”…

Aşa zice una din cântările bisericeşti ale Învierii şi în această preafrumoasă cântare este pusă o învăţătură de mare însemnătate pentru noi creştinii. Învăţătura este aceasta: să ne dăm seama despre jertfa Mântuitorului. Să cădem plângând la picioarele Crucii, dându-ne seama că pentru noi a suferit, a murit şi S-a îngropat Mântuitorul Hristos. Prin această dare de seamă sufletească trebuie să simţim apoi cum şi „omul nostru cel vechi şi păcatele lui cu Hristos împreună se răstigneşte” (Rom 6, 6), moare, se îngroapă şi apoi învie întru Hristos ca o făptură nouă (I Cor 5, 17), iertată şi mântuită. Şi noi trebuie să trecem aşadar printr-o moarte a noastră, ca să înviem împreună cu Hristos. Dacă tu n-ai înţeles şi n-ai trecut prin această moarte a ta, atunci tu n-ai înţeles nici darul învierii şi n-ai luat „putere” dintr-însul.
„Cu Hristos împreună m-am răstignit – zice Apostolul Pavel – şi de acum nu mai viez eu, ci Hristos care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” (Gal 2, 20). „Deci dacă aţi murit şi v-aţi sculat împreună cu Hristos, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: desfrânarea, patima, pofta cea rea, mânia, iuţimea, hula, întru care oarecând vieţuiaţi. Nu grăiţi minciună şi, dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui, îmbrăcaţi-vă întru cel nou” (Col 3, 1-11). | Continuare »

VIN PAŞTILE

Traian DORZ

Vin Paştile, Iisuse, din nou învii şi iară
arăţi la lumea asta de orbi şi de orbiţi
c-ai ispăşit păcatul prin Jertfa Ta amară
şi c-ai adus viaţa la cei neprihăniţi.

Privind cu ochi-n lacrimi Făptura Ta măreaţă,
ca mii de sori, Iisuse, Te văd mai strălucit,
că-nvii cu Tine-odată Slăvita Dimineaţă
din care fericirea e fără de sfârşit.

Îţi văd şi-n mine Chipul scăldat în foc de soare,
cu nimb de mii de lacrimi de drag încununat
şi strâng în zări de suflet slăvita sărbătoare
a zilei când, Iisuse, şi-n mine-ai înviat.

Ţi-a fost săpat mormântul de-atâţia ani şi-n mine,
cu-atâtea lespezi grele fiind acoperit,
atâtea străji avut-a străinul lângă Tine,
de-atâta întuneric ai fost pecetluit…

Dar, când sosit-a ceasul slăvit al Învierii,
ai rupt şi-ntunecare, şi lespezi, şi peceţi
şi-ai înviat, ca-n locul obidei şi durerii
s-aduci minunăţia atâtor frumuseţi. | Continuare »

Corala Timotheos

Invierea-22

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).

Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.

O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n‑au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…

O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.

Să n-o laşi singură, căci singură e slabă, e biruită şi cade, cum a şi fost. Şi după aceea, ce uşor i-a fost şarpelui să-l biruie şi pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită şi pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soţului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?

Şi aşa au fost biruiţi cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste faţa fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că şi-a pierdut copilul iubit în lupta cu şarpele care l-a biruit. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră. Meditațiila Evanhjelia după Ioan, cap. 19

„Acolo era un vas plin cu oţet. Ostaşii au pus într-o ramură de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură.“

otet si fiereO, ce mărturie de veşnică osândă aduce Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu împotriva tuturor claselor omenirii care s-au ridicat contra lui Hristos! Şi I-au adus fiecare partea lor de chinuire pe crucea Lui. Sfintele Scripturi spun că toţi îşi băteau joc de El (Lc. 23, 35-39).
Şi-au bătut joc de Iisus preoţii cei mai de seamă, care reprezentau religia.
Şi-au bătut joc de Iisus cărturarii, elita poporului, care reprezentau cultura.
Şi-au bătut joc de El bătrânii, care reprezentau tradiţia, obiceiurile, istoria poporului.
Şi-au bătut joc până şi tâlharii, care reprezentau drojdia societăţii, partea cea mai josnică, oamenii cei mai de nimic.
Şi-au bătut joc legiuitorii, autoritatea cea mai înaltă, justiţia.
Şi-au bătut joc trecătorii – toată opinia publică.
Tot poporul şi-a bătut joc de Iisus.
Toată partea bărbătească a omenirii îşi bătea joc în vreun fel de Dumnezeu.
Pentru că nici vorba, nici învăţătura Lui nu erau ca vorbele şi ca învăţătura lor.
Viaţa şi faptele lui Iisus nu erau ca ale lor. Tot felul de a fi al lui Iisus osândea felul de a fi al lor.
Numai despre femei, Sfânta Scriptură nu pomeneşte nimic rău în drumul Calvarului Sfânt.
Despre ele este scris că se boceau, îşi băteau pieptul şi se tânguiau, plângând după El.
Mântuitorul le-a şi înştiinţat despre îngrozitoarea pedeapsă cu care va plăti Ierusalimul nelegiuirea pe care o săvârşea acum împotriva lui Dumnezeu.
– Fiice ale Ierusalimului, le-a zis Iisus, nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată, vin zile când se va zice: Ferice de cele sterpe. Ferice de pântecele care n-au născut şi de ţâţele care n-au alăptat. Atunci vor începe să zică munţilor: „Cădeţi peste noi“ şi dealurilor: „Acoperiţi-ne“.
Căci dacă i se fac aceste lucruri copacului verde, ce i se va face celui uscat?… (Lc. 23, 27-31).

Dar soldaţii au întrecut orice măsură între cei care şi au bătut joc de Iisus Hristos.
Despre ei este scris în chip deosebit: „Iată ce au făcut soldaţii“. | Continuare »

RastignireaMărire îndelung-răbdării Tale,
Iisus, Cerescul Miel Ispăşitor,
Tu ne-ai scăpat de-a’ noastre mari greşale,
Dând preţul Jertfei noastre-a tuturor.

Mărire Ţie, Mărire Ţie,
Iisus, Cerescul Miel Ispăşitor!

Mărire îndelung-răbdării Tale
Îţi vom cânta pe veci, mărturisind
Că din adânc de moarte şi de jale
Ne-ai izbăvit, cu Sânge Sfânt plătind.

Mărire îndelung-răbdării Tale
Și Jertfei Tale-aduse pentru noi,
Din ea ne umplem sufletele goale,
Prin Ea primim Viaţa de Apoi.

Mărire îndelung-răbdării Tale,
Mărire Dragostei ce Te-a trimis!
Mărirea Ta e-a slavei noastre cale
Și-n Crucea Ta ni-e Cerul nou deschis.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Ioan CAPĂTĂ, Biserica – Trupul lui Hristos

Centrul, miezul învăţăturii Bisericii noastre Ortodoxe, este Jertfa cea mare de pe Golgota a scumpului nostru Mântuitor. Prin Jertfa Sa de pe Golgota, Domnul Iisus Hristos ne-a împăcat cu Tatăl Ceresc (Col. 1, 19-21; Efes. 2, 13-16; II Cor. 5, 18-21), plătind în locul nostru preţul cel mare al răscumpărării şi mântuirii noastre. Noi eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre (Efes. 2, 1); El însă a luat asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor (Isaia 53, 6). El a fost „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi“ (Isaia 53, 5).
O, slăvită să fie în veci marea şi nespusa iubire a Tatălui Ceresc Care ne-a iubit atât de mult, „încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“.

Jertfa cea sfântă a Domnului Iisus Hristos, sângele Său curat vărsat pe Golgota este, de atunci şi până astăzi, o dumnezeiască baie ce spală şi curăţă de păcat pe toţi aceia care, crezând în El şi Jertfa Lui, se întorc de la păcatele lor şi încep o viaţă nouă. Căci „El a purtat păcatele noastre în Trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire…“ (I Petru 2, 24). „Dacă ne mărturisim păcatele (şi ne lăsăm de ele), El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“ (I Ioan 1, 9). „…Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină… sângele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat“ (I Ioan 1, 7). | Continuare »

Pe fruntea Ta sudoarea e de sânge
şi ochii-s arşi sub pleoapele fierbinţi,
povara crucii – tot mai grea – Te frânge,
adânc rănindu-Ţi umerii Tăi sfinţi.

…Iar, dintre cei ce cuiele-Ţi bătură
şi-Ţi traseră la sorţi cămaşa Ta,
doar eu am fost cel mai aprins de ură
şi Ţi-am lovit mai aprig dragostea.

Dar mă ridic cu lacrimi de căinţă
şi ranele-Ţi sărut înfiorat.
Iisuse drag, Te rog cu umilinţă
mă iartă pentru sângele vărsat.

Mă iartă pentru coasta Ta străpunsă
şi pentru-al Tău obraz ce l-am scuipat,
şi pentru vina mea ades ascunsă…
şi fă-mă fiul Tău cu-adevărat.

Şi Te-oi iubi de-apururi cu putere,
şi Te-oi sluji apoi pân’ la mormânt,
Te-oi aştepta apoi pân’ la-nviere
şi-n veci slăvi-voi Numele Tău sfânt.

Lidia Hamza

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

 Câteva lămuriri despre Drumul Crucii
Din curtea lui Pilat a început drumul Crucii. Aici I s-a pus 1-Drumul-Crucii-webMântuitorului Crucea pe umeri şi a fost dus spre Golgota. Înainte de a pleca cu Mântuitorul pe acest drum al vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti, mă opresc puţin să dau unele orientări şi amănunte despre drumul Crucii.
La pagina 40 din această carte am publicat o hartă. În această hartă se văd însemnate cu numere locurile despre care am vorbit până aici şi despre care vom mai vorbi. În acea hartă se vede locul unde a fost Caiafa (nr. 43), unde Pilat a ţinut judecata (nr. 26) şi celelalte. În acea hartă se vede, plecând de la numărul 26, o stradă ce se numeşte în hartă „Via Dolorosa“. Aceste cuvinte sunt latineşti şi înseamnă: „Calea Durerilor“. Acesta e drumul Crucii; pe acest drum a mers Mântuitorul cu Crucea în spate spre Golgota. Acest drum e azi o stradă mai mică a Ierusalimului. Se cheamă această stradă „Via Dolorosa“, „Calea Durerilor“. Pe acest drum mergând Mântuitorul spre Golgota, a făcut 14 opriri (popasuri) sau „staţiuni“, cum li se zice la Ierusalim. Pe zidurile străzii sunt însemnate cu numere aceste popasuri. Precum se vede în harta de la pagina 40 drumul Crucii merge drept înainte, face apoi o cotitură, şi iarăşi merge înainte, până la numărul 9. Aici – la numărul 9 – e Biserica Sfântului Mormânt. Aici a fost Golgota şi aici a fost răstignit Mântuitorul. Întreg drumul Crucii ţine 3 kilometri. Până la un loc, drumul merge fără mare urcare, însă de la un loc încolo suişul spre Golgota e tot mai mare. | Continuare »

drumul cruciiPăşind încet, cu fruntea-nsângerată, Hristos suia păcatul tuturor;
Urma strigând mulţimea-nfuriată, cerând amarul Preţ ispăşitor.

Plângeau cei dragi cu inimi sfâşiate când El spunea de cruntul viitor;
Ce-amar plăti-va trufaşa cetate acest profetic Preţ ispăşitor!

Ajuns în vârf, bătut pe cruce-n cuie, El Se ruga iertând păcatul lor,
Căci nu e grai în veac şi-n veac să spuie ce crunt şi-amar e-un Preţ ispăşitor.

Pe cruce-n jos, curgând tăcut şiroaie spre josnicul pământ ucigător,
Spăla pe om de moarte şi noroaie Dumnezeiescul Preţ ispăşitor.

Răbdând cu El, sta Maica Lui zdrobită cu ucenicul sfântului fior,
cutremuraţi de taina profeţită, ce scump şi-amar e-un Preţ ispăşitor.

…Doar tu nu vezi, doar tu rămâi departe, doar tu priveşti la tot nepăsător…
O, nu te temi c-ai să plăteşti prin moarte, în veac, amarul preţ ispăşitor?

Traian Dorz, Cântări de sus

Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru, Meditații la Evanghelia de la Ioan, ca. 18

„Atunci toţi au strigat din nou: „Nu pe El, ci pe Baraba!“ Şi Baraba era un tâlhar.

judecataPână acum vorbiseră, acum strigau.
Până acum vorbiseră numai unii, acum strigau toţi.
Până acum fuseseră numai pârâşi, acum deveneau ucigaşi.
În virtutea bunului obicei de până acum, care era rânduit să dea viaţă celui osândit, se cerea acum, cu strigăte, moartea unui nevinovat.
Hristos, pus alături de Baraba, era în faţa poporului. Iar poporul era în faţa lui Hristos.
Acum sosise clipa marii şi hotărâtoarei alegeri a acestui popor.
Cunoscut le era tuturora Iisus.
În cei peste trei ani, cât Iisus cutreierase toate drumurile şi cetăţile lui Israel, avuseseră cu toţii prilej să-L vadă şi să-L cunoască pe Hristos Domnul.
Cele ce se spuseseră despre El,
ceea ce făcuse El,
ceea ce vorbise şi lucrase Iisus în mijlocul lor
fuseseră atât de neobişnuite, de minunate şi de uimitoare, încât, cu siguranţă că nu mai rămăsese nici unul dintre iudei care să nu fi făcut parte măcar o dată dintre miile de privitori şi ascultători care erau zilnic martori la toate acestea. Deci ei cunoşteau bine ce lucrase Hristos şi Cine era El.
Dar îl cunoşteau bine şi pe Baraba. Căci marii tâlhari, capii răscoalelor, vestiţii bandiţi sunt cunoscuţi totdeauna şi se ştie cu groază tot ce sunt ei în stare să facă.
Între aceştia doi, trebuie să aleagă acum mulţimea. Mulţimea care, desigur, auzind despre cele întâmplate, se adunase acum în număr ameninţător de mare în curtea şi în faţa lui Pilat. Poate şi în stradă, până departe. Erau toţi aici, porniţi acum să aleagă. Şi aleseră.
Şi, între aceştia doi, a ales, cu strigăte, cu strigăte şi urlete prelungite, cum face mulţimea înnebunită. | Continuare »