SINCERITATEA ŞI SMERENIA

Traian Dorz, Întâi să fim din seria Cugetări nemuritoare

Lucrarea vie în Hristos a avut totdeauna aceste două caracteristici: smerenia şi sinceritatea. Pe acestea ne-a spus Domnul Iisus Însuşi ca noi toţi să le învăţăm de la El.

În lucrarea sfântă a părtăşiei cu Dumnezeu au venit numai sufletele care au fost pătrunse de sinceritate şi smerenie – şi au rămas numai atâta cât s-au putut păstra cu adevărat sincere şi smerite, atât faţă de Hristos, cât şi faţă de fraţi.

În momentul în care cineva cade din sinceritate în prefăcătorie şi din smerenie în îngâmfare, el s-a despărţit sufleteşte, atât de Hristos, cât şi de fraţi, chiar dacă printr-o încăpăţânare firească şi printr-o împotrivire ambiţioasă a căutat să mai rămână în mijlocul Bisericii şi al adunării sfinte.

Atâta vreme cât suntem sinceri şi smeriţi, noi rămânem în Harul lui Dumnezeu, – fiindcă este scris: „celor smeriţi le dă har”. Dar în momentul când am pierdut smerenia, Harul s-a dus, pentru că el stă numai în vasul smereniei. Când crapă acest vas, Harul curge spre alţii.

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este cu deosebire o sărbătoare a sincerităţii şi a smereniei. Maica Domnului a fost sufletul cel mai smerit şi mai sincer care a putut fi găsit de Tatăl Ceresc în mijlocul lumii pentru a putea împlini prin ea, în chip vrednic, taina şi promisiunea Întrupării Fiului şi arătarea roadelor Sfântului Duh.

Datorită smereniei şi curăţiei ei, S-a putut arăta în ea, pentru prima dată în Istorie şi în lume, lucrarea împreunată a Sfintei Treimi. Sfântul şi marele arhanghel i-a zis: Tatăl te-a ales, Fiul Se va naşte din tine şi Duhul Sfânt te va umbri… Despre Sfânta Treime se vorbeşte clar, pentru prima dată în Sfânta Scriptură, în legătură cu Maica Domnului.
Ce înaltă întrupare au avut în fiinţa ei sinceritatea şi smerenia! | Continuare »

Suferinţă, credinţă, biruinţă

Viaţa unui creştin adevărat nu e numai o viaţă de luptă, ci şi de suferinţă

„Iar tu te luptă şi suferă”… zice într-un loc Ap. Pavel (II Tim. 2, 3). S-ar părea o contrazicere între aceste vorbe. Dar nu este. În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mântuitorului îşi are locul ei, un loc foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mântuirii noastre sufleteşti este tocmai suferinţa. Să nu uităm că Mântuitorul a fost înainte de toate un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele zece fericiri pe care le-a spus Mântuitorul, jumătate vorbesc despre suferinţele ce le vor avea cei „fericiţi”… „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei prigoniţi din pricina neprihănirii… Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre ei”… (Matei 5, 1-12 şi Luca 6, 20-23).
Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.

1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.

2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.

3. A treia e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre. În foc se curăţă şi aurul; în focul necazurilor şi al încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif, din Biblie, şi toţi aleşii Domnului. Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei care apucă pa calea mântuirii sufleteşti. „Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă”, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul când din­tr‑un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi din şcoala suferinţelor. | Continuare »

O, nopţilor ascunse…

O, nopţilor ascunse ale vieţii mele,
ce grele de lumină şi de cântări mi-aţi fost,
în sărutări de rouă şi-n tremurări de stele,
voi mi-aţi sfinţit iubirii cerescul adăpost!

O, drumurilor scumpe ale vieţii mele,
ce fericiri înalte mi-aţi dat la orice pas,
din voi mi-s adunate seminţele mai grele,
pe voi am stâlpi de aur la fiece popas!

O, ceasurilor sfinte a rugăciunii mele,
ce nimburi aurite pe-a mele cruci aţi pus,
ce praf de-argint pe aripi, ce pulbere de stele,
când m-am ’nălţat spre Taină sau m-am întors de Sus!

O, Tainică Prezenţă a Dragostei Divine,
ce dulce siguranţă îmi dai când mă-nsoţeşti,
toţi îngerii şi fraţii se roagă lângă mine
sau merg cu mine-alături când Tu cu mine eşti!

Traian Dorz, Cântarea Învierii

Trăirea duhovnicească

Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Trăirea duhovnicească este rodul hrănirii cu mana cerească. Atunci când poporul lui Israel călătorea spre Canaan, Domnul îl hrănea cu mană cerească. Cuvântul lui Dumnezeu este hrana şi băutura celor ce călătoresc spre Împărăţia Lui. Evanghelia slavei lui Hristos este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4).

Această hrană duhovnicească, întocmai ca împărtăşirea cu Sf. Taine, ar trebui mâncată pe genunchi, fiind dar ceresc, mâncare îngerească.
Să urmărim ce ne spune Biblia despre asemănarea cu vechiul Israel, care călătorea prin pustie spre Canaanul pământesc, a celor care călătoresc spre cer:
„Poporul însă începu să cârtească în auzul Domnului. (…) Străinii, dintre ei, începură să-şi arate poftele şi şedeau cu ei şi fiii lui Israel şi plângeau, zicând: «Cine ne va hrăni cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care-l mâncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi; acum însă sufletul nostru tânjeşte; nimic nu mai este înaintea ochilor noştri decât numai mana»“ (Num. 11, 1-6).

„Şi grăi poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: «La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă, şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioas㻓 (Num. 21, 5). „Dă-ne carne să mâncăm!…“ (Num. 11,13).
Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: Aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe… Şi poporul s-a sculat şi a strâns prepeliţe. Şi, încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, S-a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataava (Mormintele lăcomiei) (cf. Num. 11, 18-35).

Ce lucru dureros ne este înfăţişat aici! Evreii au uitat curând minunile Domnului, grija permanentă ce le-o purta, s-au săturat şi de mâncarea cea cerească, i-a lovit pofta după carnea din Egipt, dorul după Egipt. Au uitat din ce robie groaznică au scăpat prin mila Domnului şi auziţi-i cum cârtesc împotriva Lui şi a lui Moise, zicând: De ce ne-aţi scos din Egipt…că bine ne era acolo“ … „Erau: peşte, castraveţi; dar aici ni se usucă sufletul cu mana aceasta proastă. | Continuare »

NU-S NUMAI SLOVE

Nu-s numai slove cântecele mele,
nu-s numai rânduri cele ce le-am scris,
ci-i lupta mea şi inima în ele,
şi crezul meu e-ntreg în ele-nchis!

Sunt hrană pentru inima flămândă
şi cântec pentru sufletul vioi,
avânt viteaz şi alinare blândă
şi plâns de-ajuns oricărui dintre voi.

Dar mai presus sunt dragoste fierbinte
şi-ncredere eroică-n Hristos,
sunt gânduri pentru care nu-s cuvinte
spre tot ce-a fost şi-n veci va fi frumos.

Le-am frământat pe toate-o pâine bună
sfinţită la altarul părintesc
şi-n datina creştină şi străbună
eu le sărut şi-apoi vi le-mpărţesc.

Gustând, luaţi în inimă-ntărire,
curaj luptând şi-alin în ceasul greu,
iar când veţi fi datori c-o mulţumire
s-o daţi deplin şi cald lui Dumnezeu!

Traian Dorz, Cântările roadelor

„CĂUTAŢI MAI ÎNTÂI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU”

Evanghelia de duminică este plină de minunate învăţături sufleteşti. Zice mai întâi evanghelia că fiecare om are în el o lumină şi, când această lumină se întunecă, oare cât de mare se va face întunericul? Această lumină este conştiinţa omului, adică mustrarea sau mulţumirea sufletească ce o are omul când face fapte rele sau bune. Această lumină i s-a dat fiecărui om. Cine Îl primeşte pe Mântuitorul şi lumina Lui, în acela lumina conştiinţei luminează şi cele mai mărunte lucruri ale omului. Dar în cel păcătos, în cel ce stăruie în păcate şi fărădelegi, se stinge şi această lumină, întuneric mare se face într-un astfel de suflet.

predica-de-pe-munte_17_11

Astfel de oameni îşi pierd cu totul văzul şi auzul cel sufletesc. Despre astfel de oameni a zis psalmistul că „ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud” (Ps 135, 16-17). Aceştia sunt [cei] despre care a zis prorocul Isaia că: „Zic răului că este bun şi binelui că este rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina întuneric, amarul dulce şi dulcele amar” (Is 5, 20). Mai ales în vremile noastre, este plină lumea de astfel de oameni care n-au ochi pentru lucrul Domnului şi mântuirea sufletului. Nu cumva şi tu, cititorule, eşti dintre aceştia? | Continuare »

„CĂUTAŢI LA PĂSĂRILE CERIULUI ŞI LA CRINII CÂMPULUI”…

„CĂUTAŢI LA PĂSĂRILE CERIULUI ŞI LA CRINII CÂMPULUI”…

Una dintre cele mai frumoase evanghelii este cea de duminică. Între altele, în această evanghelie, Iisus zice:
Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe dânsele. Şi de haină ce vă grijiţi? Socotiţi crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici torc. Iar grăiesc vouă că nici Solomon, întru toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Deci, nu vă grijiţi zicând: „Ce vom mânca?”, sau: „Ce vom bea?”, sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”. Că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate.
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt 6, 22-32).
Minunată este această evanghelie. Ea ne învaţă să aruncăm toate grijile noastre asupra Domnului… Să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, grija de suflet, şi apoi Tatăl ceresc va avea El grijă mai departe de toate lipsurile noastre. Mare adevăr spune Evanghelia. Dar acest adevăr – s-o spunem adevărat – multora li se pare o glumă, un lucru de zâmbit. Acest adevăr îl poate pricepe numai cel credincios. Acest adevăr îl poate simţi şi trăi în viaţa lui numai cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui; numai cel ce este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu.
Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl ceresc are grijă de tine până în cele mai mici amănunte. Văzut-aţi cum sunt copiii: n-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi când suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu: deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl ceresc le ia asupră-Şi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci între tine şi grijile, necazurile vieţii stă Domnul; atunci tu nu vezi necazurile, ci-L vezi pe Domnul. Însă cei necredincioşi nu-L pot vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor. Necredinţa – sau, mai bine zis, puţina credinţă – pune între om şi Dumnezeu, necazurile. Puţin credinciosul se uită la necazuri, nu la Domnul; sau, mai bine zis, nu-L poate vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor şi lipsurilor. | Continuare »

Când sunat-a Deşteptarea

Când sunat-a Deşteptarea
glasul goarnei desluşit,
ne-am sculat din somnul morţii,
din păcate ne-am trezit
şi prezenţi la datorie,
legământ ceresc am pus
că vom fi ostaşi ai Crucii,
luptători ai lui Iisus.
Domnul ne-a chemat la luptă,
noi, pe El luându-L scut
şi luându-L Steag şi Ţintă,
lupta Sfântă-am început.
Prin credinţă şi iubire
noi am biruit mereu,
căci suntem ostaşii Crucii
şi cu noi e Dumnezeu.

Lupta Domnului e sfântă,
sfânt e Ţelul ce-l avem,
voluntari luptăm în oaste,
voluntari pe veci ne vrem.
Steagul biruinţei noastre
să se nalţe tot mai sus,
să răsune mai puternic
imnul slavei lui Iisus.

Lupta-i grea, duşmanu-i tare
sub loviri noi sângerăm,
dar când Domnul Scut ne este,
nu ne temem, ci luptăm.
Vrem să mergem pân’ la capăt
credincioşi prin orice greu,
vom învinge, vom învinge,
căci cu noi e Dumnezeu.

Traian Dorz, Cântări luptătoare

CÂND DOMNUL CHEAMĂ

Când Domnul cheamă, tu răspunde:
– Da, Doamne, vreau a Te-asculta,
nu vreau mai mult a mă ascunde,
ci vin şi-ascult chemarea Ta!

Ajută-mi, Domnul meu,
să-mi plâng păcatul greu,
să pun cu Tine legământ
pân’ la mormânt!…

Când Domnul suferă pe Cruce
pentru păcatul tău cel mult
şi El te vrea pe calea-I dulce,
tu spune-I: Doamne, vreau s-ascult!

Când Domnul spune: – Lasă toate,
ia jugul Meu şi Crucea Mea
şi vin’ pe urmele-Mi curate,
tu spune-I: Doamne, vreau aşa!

Şi-atunci, când Domnul o să vină
în Slava Sa, cu sfinţii Lui,
vei fi cu El şi tu-n Lumină,
dacă acum tu vii şi spui:

Ajută-mi, Domnul meu,
să-mi plâng păcatul greu,
să pun cu Tine legământ
pân’ la mormânt!…

Traian Dorz, Cântarea Biruinței

„…şi fiţi recunoscători”

„…şi fiţi recunoscători”

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni – duminică, 9 septembrie 1984

Ştefan cel Mare a tăcut. Neagoe Basarab a tăcut. Mircea cel Bătrân a tăcut. Dar Tismana, dar Cozia, dar Putna au rămas mărturii nemuritoare despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru salvarea poporului nostru, a părinţilor noştri, fiindcă au crezut în El şi şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeul nostru şi El i-a izbăvit şi nu i-a înşelat niciodată.

… Noi suntem urmaşii unor părinţi credincioşi. S-a mai spus aceasta şi-i scris în toată istoria Bisericii noastre şi a poporului nostru. Marii noştri înaintaşi, părinţii istoriei noastre, acei care-au fost începătorii şi continuatorii minunaţi ai vieţii noastre şi făuritorii minunaţi ai patriei noastre şi a istoriei noastre, toţi au fost credincioşi. Am mai spus şi cu alte ocazii: noi, dacă vrem să fim cu adevărat nişte urmaşi statornici şi nişte copii vrednici ai înaintaşilor noştri, n-avem nevoie numaidecât să citim şi să învăţăm credinţa din istoria poporului evreu sau din scrierile proorocilor sau ale apostolilor, pentru că cronicarii noştri, înaintaşii noştri, domnitorii poporului nostru toţi au fost credincioşi. Şi, din cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său, noi învăţăm atâta credinţă cât din Evangheliile Sfinţilor Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Scrierile cronicarilor noştri care au povestit istoria minunată a poporului nostru şi care au scris pe paginile acestea nemuritoare minunile prin care ne-a salvat Dumnezeu de-a lungul secolelor, prin toate încercările prin care a trebuit să treacă acest popor, sunt tot aşa de minunate ca şi scrierile Sfinţilor Apostoli din Epistolele lor. Mărturiile mănăstirilor, ale tuturor locurilor minunate ridicate de credinţa înaintaşilor noştri acolo unde Dumnezeu le-a arătat minunatele Lui izbăviri ne predică astăzi nouă ca şi zidurile Ierusalimului despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a adus poporului Său. | Continuare »