Traian DORZ

(I Împăraţi 18, 36-37)

O, Dumnezeule-alor noştri,
Avraam, Isaac şi Israel,
fă pe poporul Tău să ştie
că Tu eşti Dumnezeu în el.

Fă, Doamne, astăzi să se vadă
că eu Ţi-s slujitor plăcut,
că după-a Ta poruncă sfântă
aceste lucruri le-am făcut.

Ascultă-mi astăzi rugăciunea,
să vadă-ntregul Tău popor
că Tu eşti, Doamne, Dumnezeul
ce L-au cinstit părinţii lor.

Să recunoască toţi că Tu eşti
Adevăratul Dumnezeu…
Şi astfel, Doamne, către bine
să le-ndrepţi inima mereu.

VĂDUVA DIN SAREPTA SIDONULUI

Acum sâmbătă avem praznicul Sf. Proroc Ilie. Viaţa şi lucrarea Sf. Proroc se află în Biblie la cartea I Regi, capitolele 17, 18 şi 19. Multe minuni şi învăţături sunt în viaţa acestui proroc. Acolo e şi văduva din Sarepta Sidonului. Domnul îl trimise pe Ilie să-l hrănească această văduvă care n-avea decât „un pumn de făină într-o oală şi puţin untdelemn într-un ulcior”. Dar, prin minune, Domnul a sporit mereu făina şi untdelemnul, aşa că „multă vreme a avut ce să mănânce ea şi familia ei, şi Ilie” (I Regi 17, 9-16). Şi acolo este şi minunea cu corbul ce l-a hrănit pe Ilie lângă pârâul Cherit (I Regi 17, 6).
Domnul Dumnezeu Se îngrijeşte şi azi în chip minunat de copiii Lui. Văduva din Sarepta Sidonului trăieşte şi azi.
Şi trăieşte şi corbul care l-a hrănit pe Ilie. El zboară şi azi cu ajutor pe tot locul pe unde un copil al lui Dumnezeu strigă şi cere ajutor.
Lumea de azi e plină de mizerii, de şomeri, de oameni flămânzi, pentru că au dispărut copiii lui Dumnezeu. Căci copiii lui Dumnezeu „nu duc lipsă de nimic”. Azi nu se mai umple ulciorul văduvei din Sarepta şi nu mai zboară corbul lui Ilie, pentru că flămânzii de azi nu mai sunt copiii lui Dumnezeu, n-au nimic cu Tatăl cel ceresc.
Pentru un copil al lui Dumnezeu, ulciorul se umple şi azi şi corbul zboară şi azi. Mi-aduc aminte. În toamna anului 1932, luptam cu mari greutăţi financiare. Un cambiu de 20 [de] mii lei ne bătea la uşă şi n-aveam nici un leu. Mare strâmtorare. Nu ne rămâne altceva, decât să ne rugăm – zice fratele Marini. Să facă Domnul ceva. Şi ne-am rugat. Iar dimineaţa fratele Marini vine de la Librărie cu vestea că a sosit „corbul”. Venise de la Vidra omul care cumpărase pământul şi adusese restul de bani – chiar 20 [de] mii de lei – înainte de termen cu două luni. Spunea omul că „aşa i s-a nimerit, să plătească acum”.
În orice strâmtorare ar ajunge un copil al lui Dumnezeu, el primeşte ajutor şi scăpare la timp.
Fiecare din noi avem ulciorul văduvei din Sarepta Sidonului. Câtă vreme suntem copiii lui Dumnezeu, El ne pune zilnic în el „untdelemnul” de care avem lipsă. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Sărmanul Ilie! Se războise cu păgânătatea vremii sale. Coborâse foc şi apă din cer. Şi acum, Izabela umbla să-i ia viaţa. Se jurase că-i va lua viaţa. Şi iată-l pe Ilie fugar în pustie. Stă mâhnit şi îndurerat sub un ienupăr. I se părea prea crudă lovitura. «Şi dorea să moară.» (I Împ. 19, 4)
Şi l-a întrebat Cuvântul lui Dumnezeu: «Ce faci tu aici, Ilie? Şi el a răspuns: Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău…» (I Împ. 19, 9-10). Şi acum, o Doamne, iată ce am ajuns. Destul! Acum Doamne ia-mi sufletul (I Împ. 19, 4)!
În lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Ilie ajunsese la un punct de mare mâhnire. De descurajare. Dar Domnul îndată l-a mângâiat, l-a întărit, l-a scăpat şi l-a redat iarăşi misiunii sale.

Fraţii mei, în viaţa celor credincioşi, în viaţa celor cu râvnă mare pentru Domnul, sunt uneori şi clipe de descordare, clipe de apăsare şi descurajare sufletească. Biblia ni le arată şi pe acestea. Precum este, spre pildă, aceasta cu Ilie proorocul.
A fost aceasta o clipă grea, pe care am trecut-o şi eu, fratele vostru de la Sibiu. Când «lămuririle» căutau să îmi ia viaţa, ajunsesem şi eu sub ienupărul lui Ilie. Aveam şi eu clipe de adâncă mâhnire şi deprimare sufletească.
Îmi ziceam şi eu cu Ilie: am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul Oastei… am fost plin de râvnă pentru deşteptarea evanghelică a poporului meu, care încă nu cunoaşte cu adevărat legământul Golgotei… şi uite, pe urmă, ce mi se întâmplă… o, mai bine să fi murit astă-vară!…
Dar Cuvântul lui Dumnezeu m-a mângâiat îndată, arătându-mi că aşa trebuie să se întâmple… că aşa s-a întâmplat cu toţi cei care s-au jertfit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Fraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi băgând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta necaz?… Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?… Să am linişte în casă şi linişte în sat?… Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului – şi iată ce păţesc… Iată ce plată mi se alătură… | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an. La fiecare vom da un alt tâlc. Acum vom spune că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sunt şi azi destui „îndrăciţi“. Oamenii cred – foarte greşit – că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals! Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
„Îndrăciţii“ cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan“.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor. Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc. Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el… Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase. | Continuare »

vindecarea indracitului din GadaraIisuse, Soare Dulce
al Harului Slăvit,
din noaptea morţii-ntâmpin
slăvitu-Ţi răsărit.

Cu raza Ta cea sfântă,
Mărit Izbăvitor,
Tu mi-ai trezit în suflet
al altei vieţi fior.

Din lanţurile grele
de pofte şi păcat,
Puterea Ta, Iisuse,
venind, m-a dezlegat.

M-ai sos din întuneric
şi lanţul greu mi-ai rupt,
nălţându-mă spre slavă
din locul dedesubt.

O, Soarele Iubirii,
un rob răscumpărat
Ţi-aduce-al mulţumirii
prinos înlăcrimat.

Atras de-a Ta chemare,
spre ceruri mă petreci
până-n clipita-n care
vom fi uniţi pe veci.

În marea de iubire
cu cât am să m-afund,
cu-atâta, prin trăire,
mai cald am să-Ţi răspund.

Că dintr-un rob netrebnic,
căzut şi-nlănţuit,
Tu m-ai făcut, Iisuse,
un fiu pe veci iubit.

Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele

Despre îndrăciţi

Predică la Duminica V După Rusalii

I
Una din marile binefaceri, pe care Domnul Hristos le-a adus oamenilor, a fost aceia de a vindeca pe bolnavii lor. Pe vremea aceia, nu erau orânduieli medicale ca acum; nu se pomenea de spitale. Din pricina aceasta, oamenii sufereau cu mult mai mult ca acum. Mila de oameni însă, sădită de Mântuitorul, a făcut ca ea să ducă la înfiinţarea de aşezăminte pentru căutarea bolnavilor.
Pe când Domnul Hristos se afla în apropierea unei ape mari, pe care Sfânta Evanghelie o numeşte Marea Galileei, iată înaintea lui un soi de bolnavi care nu se văd totdeauna. Erau aşa numiţii îndrăciţi. Aceştia se tăvăleau pe jos, spumegau şi se zvârcoleau într-un chip care umplea de groază pe cei ce erau de faţă.
Domnul Hristos însă niciodată nu s-a neliniştit. A biruit puterea boalei care se afla într-înşii, a alungat duhul de răutate care stăpânea şi chinuia pe cei izbiţi de asemenea boală. Apoi îi întorcea iarăşi în mijlocul semenilor lor, sănătoşi şi în stare de a se apuca de lucrul cel cinstit, de la care boala îi îndepărtase.
Pe ziua de azi, Sf. Evanghelie ne vorbeşte de doi îndrăciţi cu o înfăţişare cumplită, din ţinutul zis al Gherghesenilor. De răul lor, nu mai putea trece nimeni pe calea aceia. Acum, de oarece povestirea despre îndrăciţii din ţinutul acela, care afla lângă Marea Galileei, ne învaţă multe şi pe noi, să ne oprim la ea şi să culegem învăţăturile pe care le putem scoate dintr-însa.
II
Fraţilor, venirea Domnului Hristos în lume a însemnat înmulţirea binefacerilor şi scăderea suferinţelor. El abia a venit pe lume, pentru a se apuca de lucrul mântuirii omului, şi îndată diavolul i-a stat împotrivă. A căutat să-l abată de la drumul pe care şi-l trasase, adică acela de a învăţa şi a îndrepta pe oameni.
Ştim că Mântuitorul, mai înainte de a se apuca să vestească lumii cuvântul Evangheliei, a stat în pustie şi a fost ispitit de diavolul. În toate chipurile acesta s-a silit să abată gândurile Domnului în altă parte şi şă-L biruie prin puterea frumuseţelor şi bogăţiilor pământului. Dar Mântuitorul a rămas neclintit pe temelia Sa dumnezeiească şi a alungat pe diavolul ispititor. | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

gadarenii„La întoarcere, Iisus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl aşteptau”.
De unde Se întorcea Iisus atunci? Din ţinutul gadarenilor, unde Se dusese să vindece, să caute şi să mântuiască un suflet pierdut. Un suflet care nu mai avea pe nimeni, pe care nu-l mai primea nimeni, căci locuia în pustiu, printre morminte dormea. Domnul totdeauna caută astfel de suflete. Toţi în părăsiseră pe acest om nenorocit. Nimeni nu-l mai căuta. Nimeni nu mai avea nevoie de el.
Sunt suflete părăsite de toţi. Dar nu sunt părăsite de Dumnezeu. De unde Se dusese Mântuitorul? De aici Se dusese şi trecuse apa dincolo. Şi ce trecere a fost peste apa aceea în noaptea furtunoasă! Când Mântuitorul S-a urcat în corabie şi S-a dus dincolo ca să-l caute pe nenorocitul [acela şi] să-l vindece, s-a stârnit pe mare o furtună.
Totdeauna când vrei să faci bine se ridică împotriva ta furtuni, primejdii, nenorociri, necazuri. Când vrei să salvezi pe cineva, când vrei să faci bine cuiva, satana stârneşte totdeauna împotriva ta tot felul de valuri, de furtuni, de tulburări. Mântuitorul S-a dus şi a biruit primejdia şi furtuna, pentru ridicarea şi mântuirea acestui suflet. Ce s-a întâmplat însă acolo? În loc să se bucure toţi oamenii aceia la care mersese Domnul şi în faţa cărora făcuse o minune aşa de mare, vindecând un nenorocit ca acela, care era o spaimă şi o groază pentru toată lumea… în loc să se bucure de aceasta, au ieşit cu toţii, grămadă, înaintea Mântuitorului şi L-au rugat să plece de la ei. | Continuare »